Doina Ceban: Dorul de baștină

Stau în parcul din oraș,
Pe o bancă de stejar
Și văd trecători grăbiți,
Cum tot merg, apoi dispar.

Totul e străin și trist:
Ca-ntr-o nucă găurită
Ce ascunsă-a fost de cioară
Pentru a nu mai fi găsită.

Cât mi-e dor de satul meu
Chiar și-n plină dimineață,
Să văd cum se ivesc zorii
De prin umbră, de prin ceață.

S-aud clopotul cum bate
Și vestește-a sărbătoare,
Când flăcăi și fete mari
Se prind toți-n hora mare.

La biserică merg unii,
Alții stau la sfat cu drag,
Iar departe latră-un câine-
Mama, iese fuga-n prag.

Credea că venisem eu
Ca s-aud vreo vorbă bună,
Dar eu stau, tăcut în parc,
Unde lumea nu se-adună.