Iluzia – mecanism de apărare împotriva dizolvării în neant în Scaunele, spectacol jucat la Teatrul „Alexie Mateevici”

În data de 21 decembrie, Teatrul „Alexie Mateevici” și-a deschis ușile pentru spectatorii curioși să vadă premiera spectacolului Scaunele, piesă scrisă de Eugen Ionescu, regizată de Florin Liță. De la intrare, ne-am simțit așteptați ca într-o familie, membrii căreia ne întâmpinau cu deosebită căldură.

Atmosferă familială s-a resimțit și datorită sălii în care s-a jucat piesa: spațiul mic ne-a transfigurat direct în povestea spectacolului, de parcă eram și noi, spectatorii, oaspeții mult așteptați ai Bătrânilor de pe marginea apei. Astfel, nu cred că eram doar niște observatori pasivi, cât oamenii de care aveau nevoie aceste personaje ale piesei – oameni care să le valorifice viața trăită.

Spectacolul începe cu doi bătrâni, în distribuție – Grig Bechet  și Elena Frunze-Hatman. Cuprinși de spaima deznădejdii insistă maniacal să construiască un dialog care să alunge presimțirea sfârșitului și a prăbușirii ontologice. Conversația ce-ar resuscita vitalitatea și curiozitatea față de viață începe cu un șir frustrări, regrete exprimate confuz, fracturat, exploziv emoțional. Acțiunile descumpănite completează sentimentul naufragiatului, lipsit de orice reper. De menționat aici ingeniozitatea artistică a organizării scenei: peretele apartamentului este atât de ușor de reconstruit în funcție de condiția psihică și nevoile acestor bătrâni. Pe rând poate fi perete, scaun (confirmarea prezenței cuiva), fereastră (vis/ visare), ușă (ieșirea spre Marele Tot), pat (cu funcție de eliberare a angoaselor și frustrărilor), altfel spus peretele cu semnificație de izolare fluidizează ușor într-un mijloc de comunicare, imaginându-și oameni interesați de viața lor. Prezența celorlalți imaginari le accentuează personalitatea, individualitatea, le scoate în vileag drama vieții, pe care mintea a uitat-o, pentru a supraviețui, lăsându-i în fața bătrâneții „eterne” doar confuzi și goi psiho-spiritual.

(Re)inventarea, (re)modelarea, actul de povestire reprezintă sensul și bucuria existenței, o investire și recuperare afectivă înainte de a fi pierduți în „apele memoriei”, în neantul ontologic. Astfel, dincolo de perete apar personalități imaginare, invitați de onoare, care ar trebui să vadă în Bătrân o adevărată forță intelectuală și profesională nevalorificată. Doar că musafirii invadează apartamentul (a se citi: mintea) bătrânilor până la refuz, încât ei nu mai au loc în propria casă, nu mai ajung scaune, ceea ce denotă că situația a ieșit de sub control. Dialogul cu entitățile imaginare se transformă într-un zgomot de voci, iar apartamentul, locul lor în această lume, este dezasamblat de Oratorul (în rol: Ion Cataraga) căruia Bătrânul îi încredințează vocea/ povestea, singurul mecanism de apărare împotriva „dizolvării” în neant. Pe de altă parte, oratorul este „luntrașul” ce le asigură trecerea lentă în lumea invizibilă, dincolo de perete.

Vom concluziona prin a afirma că actorii, Grig Bechet  și Elena Frunze-Hatman, au jucat impecabil, exprimând întreaga dramă, confuzie, disperare, iluzie a acestor doi bătrâni aflați la un pas de derizoriu. Cu o măiestrie aparte au redat o lume dincolo de lume, una părăsită și uitată, dar care totuși încearcă să se țină prin actul (re)povestirii.