Diana Iepure, Florin Hălălău, Felix Hălălău & Cătălina Bălan. Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?

„Rolurile se schimbă în funcție de domeniu: cine este cel mai pregătit preia frâiele.” Diana Iepure

Dialogul face parte din ancheta „Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?”, realizată de Cătălina Bălan

Cum ați început să colaborați? Ce rol joacă fiecare membru în echipă și cum v-ați ales aceste roluri?

Diana: Pe noi ne-a adus împreună o întâmplare fericită, pornită de la pasiunea pentru poezie, și, cred, fără să ne dăm seama, am început să colaborăm discutând despre articole, cărți, filme sau evenimente. Fiecare vine în această colaborare cu propriile atuuri și cu o experiență diferită de a celuilalt. Cătălina și Felix s-au inclus armonios în formulă încă de mici, iar interesul lor pentru pasiunile părinților a făcut ca viața noastră să aibă clipele ei de fascinație și împlinire.

Rolurile se schimbă în funcție de domeniu: cine este cel mai pregătit preia frâiele. Discutăm mult. Ne-am dat seama că aceste dialoguri ne ajută să înțelegem mai bine ce avem de făcut, unde greșim și cum ne putem completa reciproc. Cred că totul pornește de la faptul că ne simțim bine împreună și ne face plăcere să ne sprijinim ori de câte ori avem ocazia. Dacă nu se poate, acceptăm situația, însă, de cele mai multe ori, reușim.

Florin: Cea mai importantă formă de colaborare este inspirația pe care mi-o dă interacțiunea cu fiecare dintre ei, Diana, Cătălina și Felix. Dacă Diana este prezentă în multe dintre poemele mele, despre Cătălina și Felix am scris în în Cartea cu tați, apărută la Editura Trei. Mi-am propus mai demult cu Diana să scriem un scenariu de film, inspirat de o pveste reală citită în revista Memoria. N-a fost încă să fie.

Felix: Nu există un moment aparte în care a început colaborarea dintre mine și familie, mereu am lucrat împreună la tot felul de proiecte. Începând cu școala și continuând până astăzi. Rolurile le schimbăm între noi în funcție de ce e nevoie: brainstorming, filmat, redactat etc. Poate mai des preiau eu rolul de asistență tehnică.

Cătălina: Într-adevăr, funcționăm ca o echipă și întâmplarea face să avem multe proiecte comune, culturale, profesionale sau personale. De câțiva ani ni s-a alăuturat și Max, soțul meu, care preia și el, instinctiv, din mers, tot felul de roluri, de exemplu de coach sau fotograf. Lucrurile au evoluat în felul acesta de la sine, părinții implincându-ne în proiectel lor, pe mine și pe Felix, încă de când eram foarte mici. La evenimentele culturale pe care le organizăm sau la care suntem invitați, toți cinci avem deja stabilite misiunile și, dacă se întâmplă ca unul să nu participe, i se simte lipsa. Așa a fost cu Felix când era plecat cu diferite burse de studiu. Colaborarea noastră presupune, pe lângă munca propriu-zisă, compatibilitate umană și interese comune. Dincolo de rezultatele pe care ni le dorim la lucru, ne interesează confortul emoțional și siguranța pe care ne-o oferim unii altora. Suntem disponibili unii pentru alții, cred că acesta este rolul cel mai important pe care îl jucăm cu toții: de ancore, oglinzi (dacă e cazul), de sistem de siguranță. N-aș putea spune că e o muncă, pentru că o facem din instinct, dar e ceva făcut conștient și în care, cu toții, mobilizăm multe resurse interioare și exterioare. Nu căutăm neapărat validare în exterior. Cea mai importantă pentru noi este validarea în interiorul echipei noastre. Odată reglate lucrurile aici, munca în afara clanului se face cu multă claritate și energie. 

De-a lungul timpului, cu toții ați colaborat, în diferite formule, în proiecte ale editurii Paralela 45, unde Diana a fost mai întâi coordonatoare de PR și Comunicare, fiind, din 2022, coordonatoarea domeniului editorial de literatură română. Cătălina a fost timp de patru ani directoare de marketing și PR a editurii, Felix a fost la majoritatea evenimentelor voluntar responsabil când de logistică, când de creare de conținut, Florin a publicat aici o antologie. Aveți ritualuri de lucru „de familie” care nu ar funcționa într-o echipă obișnuită?

Felix: Cu siguranță într-un alt fel lucrezi în cadrul familial de acasă, dar este greu să identific vreun ritual anume. Poate faptul că ne putem consulta oricând, la orice oră din zi sau noapte.

Forin: Faptul de a fi o familie nu ne îngăduie să fim mai puțin pretențioși în ceea ce îi privește pe ceilalți, ba aș putea spune că din contră. Exigențele sînt mai mari pentru că ne dorim un produs finit cît mai aproape de perfecțiune. Ai spus de antologie, este vorba de Fluture pe perdea, o carte dedicată poeziei lui Alexandru Andrieș, în care Cătălina are un text foarte duios, nimeni pînă la ea nu a scris atît de frumos despre mine. Am mai publicat un text în antologia 30, alcătuită de Diana și dedicată aniversării editurii Paralela 45.

D.I.: Nu există ritual. E un mod de viață. Urgențele prioritizează ritmul și ordinea lucrurilor. Desigur că, pe parcursul anilor, multe se pot schimba, dar, deocamdată, am fost foarte aproape (locuim în același oraș) și apropiați (ca mod de gândire și de simțire), așa încât ne-am permis luxul de a ne întâlni și de a comunica ori de câte ori a fost nevoie, fie că vorbim de lansări, de interviuri, de articole, de redactarea cărților noastre etc.

Cred că astfel de colaborări funcționează doar când toată lumea din grup are aceleași pasiuni. În plus, e necesară și o deschidere pentru interesele celuilalt, chiar dacă, poate, uneori, ele sunt diferite de ale tale. Până la urmă, totul ține de compatibilitate.

Probabil nu e de neglijat nici faptul că sângele apă nu se face, așa că pe al tău, de obicei, îl înțelegi, îl ierți, îl accepți, îl iubești necondiționat și poți să îi lași, fără să eziți, având încredere deplină, mai mult spațiu de manevră, mai multă libertate, mai mult credit decât ai lăsa pentru oricine altcineva. Cred că asta nu are cum să funcționeze într-o echipă „obișnuită”.

C.B. : Ritualurile de lucru în acest caz iau mult din timpul vieții de familie. În anii în care am lucrat la editură, discutam foarte mult cu toții despre muncă, despre proiecte, despre idei pentru promovarea cărților și a autorilor, chiar și în afara orelor de program. Asta e ceva care nu cred că e posibil când lucrezi cu colegi din afara familiei. Altfel, ne-am creat un ritm de lucru propriu și suntem foarte flexibili. Dacă unul dintre noi nu poate răspunde, întotdeauna preia altul legătura și încearcă să ajute. Avem un grup de familie pe whapp, acela e centrul nostru operațional principal.

Singurul care nu scrie poezie este Felix. Felix, cum de ai scăpat de acest microb?

Felix : Nu știu dacă am scăpat neapărat de microbul poeziei, pur și simplu nu simt nevoia să mă manifest public. Am fost mereu înconjurat de poezie și simt că asta mi-a influențat viața de zi cu zi și felul în care gândesc. În plus, chiar dacă nu sunt eu cel care scrie, mă bucur să văd uneori influențe din ideile sau vorbele mele în versurile membrilor familiei.

C.B.: Am păstrat în arhivele mele tot felul de documente word cu lucruri scrise sau spuse de Felix. Chiar și un grupaj de poeme, pe care chiar i l-a citit Norei Iuga, când a fost o dată în vizită la noi. Nora era încântată, râdea în hohote. Felix nu avea mai mult de șase ani pe atunci. Mai găsesc uneori poeme involuntare de-ale lui, pe care le-am consemnat pe măsură ce le spunea. Într-adevăr, multe le-am folosit în poeziile mele.  Îi mulțumesc lui Felix pe această cale.

Se întâmplă să mai asculte și părinții de copii în colaborări sau e doar invers? Care au fost cele mai mari provocări ale colaborărilor voastre?

Florin: Oricît de încăpățînat aș fi atunci cînd e vorba de textele mele, am ascultat întotdeauna părerile celorlați, inclusiv ale copiilor, pe care uneori le-am și aplicat. Acum, vorba vine copii, sînt deja oameni în toată firea și le ascult sfaturile de la egal la ega. Mă consult cu toți trei, atunci cînd finalizez un manuscris și părerile lor mă ajută să îl fac mai bun.

Felix: Din fericire, da. Și simt că parerea mea contează. Deseori am spus ce aveam de spus cu privire la ce urmează să apară.

D.I.: Desigur. Sunt multe lucruri pe care copiii le înțeleg și le știu mai bine decât mine. Mă bucur mereu să le ascult sfaturile, să îi simt alături și să știu că le pasă de ceea ce fac. Fiind oameni foarte apropiați, știu că nu mă vor lăuda fără temei, dar nici nu mă vor desființa gratuit.

Prezența acestei echipe mari, în care i-aș include pe toți copiii, inclusiv pe ginerele meu, Max, la mai toate evenimentele de care sunt responsabilă, îmi dă putere, dar și posibilitatea de a face ulterior o analiză onestă a lucrurilor și de a le asculta sfaturile.

Nu m-am gândit la provocări; doar în ultimul timp am simțit un fel de nedumerire și, poate, la unii oameni, chiar un fel de iritare la prezența noastră ca echipă. În acest moment, provocarea pentru mine e să îmi pese mai puțin de atitudini de genul acesta și să admit că fiecare are limitele sale de înțelegere a unui anumit mod de viață.

Pentru unii, un grup înseamnă altceva. Pentru mine, așa s-a întâmplat ca acest grup să însemne familia. Nu e neapărat rău sau bine, e o realitate a mea. Ideea asta a venit de la Cătălina, cu mulți ani în urmă, când, la un moment dat, auzindu-ne vorbind despre grupuri și că nu avem unul, ne-a zis (nu cred că avea mai mult de 13 ani) să nu ne mai lamentăm, că, dacă ne e mai comod așa și ne dorim tare, de acum încolo vom face parte dintr-un grup: din grupul ei.

Așadar, probabil că cea mai mare provocare pentru mine e să trec de preconcepțiile celorlalți cu privire la grupul nostru.

CB: Mi s-a părut fascinant procesul prin care, din copil sau adolescentă care avea nevoie de multă ghidare, am devenit, în timp, un adult cu drepturi depline la masa de lucru. Și mi-am asumat acest rol foarte natural, inclusiv datorită seriozității cu care scriitorii în general, nu doar părinții,  m-au primit la discuțiile lor încă din copilărie. Când eram mai mică și abia începeam să scriu recenzii, articole despre actualitatea politică sau eseuri, uneori le primeam înapoi de la părinți cu multe sublinieri și comentarii. Nu mai e cazul acum. Discutăm de la egal la egal.