„Mic și-al dracu’” – un spectacol despre dor, despre singurătatea unui poet plin de umor

În data de 9 septembrie 2024, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău, s-a jucat spectacolul „Mic și-al dracu’ ”, după Ion Pribeagu, în regia Maei Morgenstern. Spectacolul a fost prezentat în cadrul festivalului național „Zilele Europene ale Culturii Evreiești”, desfășurat la Chișinău în perioada 8-10 septembrie. Festivalul este organizat de Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Comunitatea Evreiască din Republica Moldova cu sprijinul Agenției pentru Relații Interetnice, Asociației Europene pentru Conservarea și Promovarea Culturii și Patrimoniului Evreiesc, ambasadelor Austriei și Republicii Cehe, misiunii Nativ și Centrului Cultural Israelian, Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova.Festivalul face parte dintr-un program cultural amplu din Europa și va celebra bogăția și diversitatea moștenirii culturale evreiești într-un mediu plin de viață și de inspirație.

Teatrul evreesc din București, prin spectacolul „Mic și-al dracu’” ne-a contaminat de dor, așa cum dorul a fost punctul gravitațional al spectacolului. Am urmărit, copleșită de admirație, cele două recitaluri – recitalul Maiei Morgenstern din Ion Pribeagu, pe care îl interpreta actrița, și recitalul balerinului Valentin Roșca, care lua, pe rând, varii chipuri ale personajelor din anecdotele și calambururile recitate în scenă, însuflețindu-le într-o manieră absolut inedită, chiar șocant de inedită pe alocuri, sfidând moravurile, tot astfel cum le sfidează și Ion Pribeagu în versurile sale pline de umor.

Fiecare dintre poemele din construcția piesei au o poantă de final. Completate de „acrobațiile” balerinului, acestea au creat pentru noi o lume din care rigorile sunt date cu grație afară, o lume în care este în regulă să fii, uneori (dacă nu adesea), ridicol, o lume în care în capul mesei stă curajul de a risca – riscă tânărul poet, intrând în dormitorul tinerei artiste, știind că umează să o viziteze „Socrate”, riscă locotenentul Adrian din Brașov, cu toate că îi e frică de soția lui super-geloasă, riscă poetul și i-o prezintă directorului său de la redacție pe așa zisa verișoară a sa, care se dovedește a fi fost, la un moment dat, și verișoara directorului. Riscă poetul scriind despre soacră șți este taxat de cumnații săi, care cer parte. Riscă Pribeagu punându-și sufletul pe tavă în fața tuturor și rămâne, într-un final, singur. Singur de sărbători, singur la aniversări. Ziceam, la început de dor. Da, despre dor a fost, dor de oameni, dor de recunoștință, dor de amintiri.

Dansul final al balerinului cu toate hainele personajelor lui Pribeagu a fost ca un dans cu viața, cu toată viața trăită de poet. Cu toate bucuriile și necazurile, personaje care l-au abandonat, l-au uitat și l-au lăsat singur. Tulburător dans. Tulburător de important și morala spectacolului, dincolo de umorul fin al piesei în ansamblu, și-anume invitația de a nu uita unii de alții, de a nu schimba prietenii precum schimbăm hainele, de a rămâne alături de oamenii care ne-au fost și nouă alături când am avut nevoie, să nu fim oportuniști, să ne amintim că suntem oameni!