Speranță

 Cerul e acoperit de norii plumburii veniți răzbunători deasupra parcului. Vântul bate cu o forță distrugătoare, iar copacii înalți cu frunza deasă își coboară ritmic vârfurile ce au atins cerul. Prin aer sunt purtate de vânt particule minuscule de ploaie ce se așază lin și se lipesc de asfaltul dur al străzii, de frunzele prăfuite, de scaunul ruginit și de floarea albă, cristalizând întreaga natură. Totul este pustiu, domnește o liniște mortală peste parcul adormit, se mai aude doar foșnetul frunzelor și căderea bruscă a picăturilor de ploaie, formând o orchestră ce dă naștere unei melodii alintătoare. Pe strada părăsită călătoresc frunzele căzute de la înălțime, fiind purtate de boarea răcoroasă a serii. Soarele a devenit ostaticul norilor întunecați, încercând necontenit să-și arate fața luminoasă, dar în zadar… Copacii și-au lăsat crengile și au creat un scut de apărare pentru strada pustie, protejând locul tainic al întâlnirii îndrăgostiților. Laleaua albă și scaunul învechit înfruntă puterea naturii.

Așteptarea iubitei a fost zadarnică, starea apăsătoare din sufletul lui se află în concordanță cu tristețea naturii. Doar floarea albă, lăsată pe scaunul așteptării, mai păstrează un strop de speranță…