Șocuri didactice: „Comeata” lui Liviu

─ Bună ziua, elevi! Astăzi, după cum v-am anunţat ora trecută, va fi oră de evaluare. Ce am avut de pregătit şi cine lipseşte?
Din prima bancă de la fereastră se ridică în picioare elevul Liviu şi cu zâmbetul lui feciorelnic, de Făt-Frumos, se adresă profesorului:
─ E lipsă, tovarăşe profesor, e lipsă!
─ Foarte bine, Liviu … foarte bine! Chiar erai pe lista elevilor la verificare. Mergi la tablă şi construieşte elipsa.
Tovarăşe profesor, eu sunt elevul de serviciu astăzi şi… am vrut să spun că… îî… lipseşte Elipsă!
Profesorul surprins şi nedumerit de răspunsul elevului se adresă clasei, deschizând catalogul.
─ Păi… dragule, cine este Elipsă… în catalog nu am nici un elev care să fie numit astfel! Ce ai vrut să spui?!
─ Tovarăşe profesor… domn’ diriginte… Elipsă este elevul Piticul!
În clasă toţi elevii începuseră a râde în hohote, auzind porecla „Elipsă” a colegului care purta numele de familie Piticul. Viorel Piticul era colegul de bancă al lui Liviu şi un bun prieten, cu care participa la Cercul dramatic înfiinţat în liceu, coordonat de profesoara de limbă şi literatură română Veleşcu.
─ Bine… bine… dar tot va trebui să mergi la tablă pentru verificare! Ţi-ai făcut tema pentru astăzi? A fost o temă uşoară sau ai avut dificultăţi în rezolvarea celor trei probleme legate de legile lui Kepler?
Liviu, cu mersul lui ca de actor în devenire, se îndreptă cu mişcări teatrale la tablă. Ajuns în faţa catedrei se opreşte şi, cu o reverenţă, numai de el interpretată, oferi profului stiloul lui chinezesc.
─ Pentru absenţe, tovarăşe profesor… să-l folosiţi şi pentru nota cu care o să mă răsplătiţi astăzi. Ştiţi foarte bine că joi am avut repetiţie la piesa „Nota zero la purtare”. Tovarăşa profesoară Veleşcu s-a supărat tare că Piticul nu repetase rolul. Tare s-a supărat… doar aţi fost şi dumneavoastră la repetiţie!
─ Bine… bine… să lăsăm asta acum! E sâmbătă şi avem de rezolvat problemele din temă. Mergi la tablă… şi, te rog, caietul de teme. Sau l-ai uitat acasă, ca de obicei?
─ Da, tovarăşe diriginte, aşa este… l-am uitat că am plecat în grabă. Nici ceaiul şi felia de pâine cu marmeladă nu am reuşit să le termin de dumincat. Dar ştiu să desenez elipsa, şi… acum merg la tablă… Imediat… merg!
Gesticularea elevului în faţa catedrei îi făcu pe colegii clasei să râdă tare, lovind cu palmele pupitrul băncilor. De altfel, cam la toate orele, când era ridicat în picioare pentru a fi ascultat, toţi elevii se aşteptau la scenete comice.
─… am desenat-o bine, tovarăşe profesor… domn’ diriginte? Ştiu că e bine desenată…
─ Ai construit-o destul de bine, dar acum să-mi spui câteva elemente. Ceva despre focarele elipsei, excentricitate, axa mare, axa mică… şi ce relaţii sunt între ele. La ora trecută v-am explicat legile lui Kepler, care, la vremea lui, nu ştia atâta matematică, cum ştiţi voi astăzi.
─ Da… ştiu… am înţeles legile lui Kepler… traiectoriile planetelor… dar mie… mie nu îmi sunt de folos, dorinţa mea este să dau examen la teatru. Acum, că tot sunt la tablă, vă rog să-mi spuneţi dacă elipsa pe care am desenat-o parcă este un „crastavete” şi… seamănă bine şi cu o „comeată”. Nu este aşa, tovarăşe profesor? Dar ca să fie o „comeată” ar trebui să aibă şi o coadă, lungă, lungă de tot, mai spuse Liviu gesticulând teatral cu mâinile, făcându-i pe colegi să plesnească de râs, ascunzându-se fiecare cum puteau pe sub băncile vechi de ani şi cam mici pentru vârsta lor de adolescenţi.
Profesorul se amuza totdeauna de perspicacitatea şi talentul pe care îl avea tânărul. Se îndreptă către fereastră, încercând să-şi ascundă faţa care era gata, gata să izbucnească în râs. Era conştient că, orice ar face, nu va reuşi să-l convingă pe tânăr că va trebui să studieze mult, mult mai mult la matematică. În anul următor trebuia să susţină Bacalaureatul şi matematica era unul dintre cele trei obiecte obligatorii.
─ Caragiale, mon cher… „Prelegere populară”, Marius Chicos Rostogan… Caragiale! Bravos, mon cher, sceneta lui Octavian Sava cu Florin Piersic… Suntem astăzi, în ziua de sâmbătă, la o oră de comedie? Bravos! Ai să primeşti totuşi o notă de promovare. Bună… foarte bună pentru tine! Un 7 pe care am să ţi-l trec în catalog chiar acum. Şi, ca să înţelegi de ce primeşti numai 7, am să-ţi motivez nota: desenul este bun, focarele reprezentate corect, relaţia pentru excentricitate este scrisă bine. Dar problema… problema cam… cam ar avea ceva bun în rezolvare, dar la care se adaugă şi caietul de teme, pe care nici astăzi nu îl ai la şcoală… şi de aceea îţi scad 3 puncte. Corect?!
Profesorul se întoarse către clasă şi continuă:
─ … este nota 7 corectă pentru colegul vostru? Sper că da! Are cineva de comentat în ajutorul colegului de la tablă? Poate şeful UTC (Uniunea Tinerilor Comuniști) are ceva de spus?
În clasă începură discuţiile şi şeful UTC al clasei luă poziţia de drepţi şi se adresă profesorului cu tonul vocii pe care trebuia să o afişeze un viitor om politic al societății socialiste multilateral dezvoltate şi înaintate la comunism.
─ Noi… colegii… clasa… toată clasa, credem că Liviu, colegul nostru să primească măcar o notă de 8. S-a cam încurcat el la rezolvarea problemei, dar cu ajutorul dvs. a scos-o bine la capăt. Vă rugăm! Vă rugă… m…mm…
Din clasă se auziră mai multe voci care întăreau cerinţa şefului utecist: un 8… da, un 8… este o notă bună… şi ne-a şi distrat sâmbăta asta… oricum este ultima oră şi deja a sunat.
─ 8! De acord cu vocea clasei, Liviu! Astăzi ai primit un 8, o notă bună, dar pentru examen nu prea este chiar aşa de bună. Şi eu m-am amuzat tare la gesticularea făcută pentru coada „comeatei”. Să-mi aduci carnetul de note, te rog!
─ Mulţumesc, domn’ diriginte! Mulţumesc şi promit că de mâine nu am să mai uit caietul de teme acasă. Vă rog să-mi treceţi nota cu stiloul meu chinezesc… are peniţă de aur!
─ Bine, dragule… mâine este duminică, dar cu stiloul tău am să-ţi notez nota în catalog şi carnetul de elev. Dar cu stiloul meu ce faci? Văd că l-ai luat de pe catedră!
Liviu, cu un gest teatral pe care numai el putea să-l joace, îl rupse în două dintr-o mişcare. Elevii din clasă rămaseră uimiţi de gestul colegului lor şi erau curioşi de cum va reacţiona dirigintele, profesorul lor de matematică. Liviu, cu un zâmbet nevinovat, se adresă înclinându-se către profesor.
─ Tovarăşe profesor, vă ofer stiloul meu chinezesc… cu peniţă de aur! Al dumneavoastră este destul de uzat şi este învăţat să pună numai note mici. Aşa… că… păstraţi-l pe al meu care pune note bune. Chiar astăzi a pus nota 8, o notă pe care, după părerea mea, nu o meritam. Mulţumesc, tovarăşe profesor şi nu vă supăraţi pe mine… că dacă da… am să primesc o bătaie de la tata, vai, vai de capul meu. Vă rog…!
─ Chiar că nu mă supăr că ai rupt stiloul. Era vechi şi oricum aveam nevoie de unul nou. Dar pe al tău nu am să-l primesc în loc. Îţi va trebui şi ora viitoare sau poate la altă oră de clasă, la alţi profesori. Sper că profesorii vor înţelege glumele tale de tânăr „şcoler” în ultima clasă de liceu. Poate vei ţine minte aceste glume de divertisment pe care ni le oferi la orele de clasă şi, dacă treci de examenul de la Academia de Teatru, unde concurenţa este cu sutele pe un loc, vei ajunge un mare artist. Îţi doresc succes!