Retrospectiva „alternativă”: 30 de ani de „Facelift”

Puțini știau despre fenomenul Grunge înainte ca acesta să fie popularizat și adus maselor de către Nirvana prin cel mai cunoscut album al lor, care i-a propulsat spre culmile succesului detronându-l chiar pe regele muzicii pop, Michael Jackson, și al său album „Dangerous”; masele au început să se identifice cu acest curent muzical care ridică probleme cotidiene ale adolescenților și oamenilor de pe întreg globul.

Dacă ne situăm înainte de anul 1991 și de albumul „Nevermind”, aflăm că sunt trupe care și-au adus aportul creând muzică extrem de bună și au contribuit la creșterea popularității acestui gen muzical (amintesc câteva trupe precum Soundgarden, the Melvins, Green River, Malfunkshun, U-Men etc.). Puțini știu că, în anul 1987, a luat naștere trupa Alice In Chains, o trupă care va fi asociată cu circuitul trupelor de heavy metal în timpul apogeului erei Grunge.

Alice In Chains aveau să-și lanseze materialul discografic de debut, intitulat „Facelift” pe 21 august 1990, fiind primul album al unei trupe grunge care avea să primească certificatul „Gold” la 11 septembrie 1991, ca mai apoi să primeasă doua discuri de platină din partea RIAA („Asociația Industrieră de Înregistrări din America”).

Nu este un album conceptual, cum este al doilea album din discografia trupei („Dirt”), însă este unul din albumele dintr-un top 10 personal al cunoscutului Ozzy Osbourne. Chitaristul trupei, Jerry Cantrell, a fost influențat de melodiile și tonul „întunecat” al chitaristului Tony Iommi din trupa Black Sabbath.

Albumul „Facelift” debutează cu piesa „We Die Young”, o experiență povestită de chitaristul Jerry Cantrell la vederea unor copii din Seattle care fumau pe stradă, deși nu aveau mai mult de 10-11 ani. „Man in the Box” poate fi considerat al doilea cel mai mare hit al trupei după „Would?” și este un imn al combaterii abuzului animalelor, dar și al neînsemnătății omului în fața Divinității (după cum sugerează refrenul). „Bleed the Freak” este o expresie de „noi împotriva lumii” a trupei, iar „Sea of Sorrow” sugerează tumultul unei relații, lucru accentuat în piesa „Love, Hate, Love”, un val de emoții puse pe hârtie de către solistul trupei, Layne Staley. „It Ain’t Like That” e o piesă explozivă, agresivă, chiar un coleg de breaslă din cercul trupei, chitaristul Kim Thaiyl de la Soundgarden, a susținut că este invidios pe „riff-ul” melodie și că „nu are idee de ce nu s-a gândit el la acest lucru”. „Sunshine” este dedicată memoriei mamei lui Jerry Cantrell, tot albumul fiind, de fapt, dedicat acesteia (plus unui alt coleg de breaslă, care s-a stins în primăvara anului 1990, pe numele său: Andrew Wood).  „I Know Something (Bout You)” este probabil cea mai „funky” piesă a trupei, ducând de multe ori ascultătorul cu gândul către mult mai cunoscuții Red Hot Chilli Peppers.

Chiar anul acesta a fost aniversarea de 30 de ani al acestui „giuvaier muzical”, iar trupa a marcat acest eveniment cu o ediție specială a albumului care cuprinde single-uri, materiale promoționale, vinyl-uri plus multe alte surprize. Tot anul acesta, trupa a primit un premiu din partea MoPOP („Muzeul Culturii Pop”), unde mai mulți artiști – cum ar fi Metallica, Korn, Mastodon și mulți alții – au contribuit cu cover-uri la onorarea trupei și a întregii activități. Mai mult decât atât, în filmulețul prezentării premiului sunt și scurte momente cu exponatele muzeului pentru promovarea acestuia.

Dacă sunteți pasionați de acest gen al muzicii rock și vreți o experiență care să vă ridice de pe scaun sau să vă poarte în stări diferite, acesta este albumul potrivit. Vă doresc audiție placută!

Sursa foto: Coperta albumului muzical – pinterest.com