Lecturi pascale. „Cristul lui Velázquez” de Miguel de Unamuno
Cristul lui Velázquez al marelui Miguel de Unamuno nu este o lectură facilă, de duminică sau o carte de noptieră. Poemul reputatului om de litere și filosof spaniol din Salamanca este însoțit de un amplu studiu filologic al traducătorului și exegetului operei sale, Sorin Mărculescu. Opera invită la reflecție în săptămâna patimilor și perioada (post)pascală prin varietatea interpretărilor date tabloului maestrului Velazquez de la 1632. Ediția Humanitas 2015 este una aniversară, prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la nașterea autorului spaniol.
Scris pe parcursul a 10 ani, poemul este unul dificil prin spaniola sa (autorul, de altfel, a rămas în istorie și prin regionalismele sale din zona Salamanca) și influența filosofiei germane (Kant, Hegel), franceze (Pascal) sau daneze (Kierkegaard), fără a menționa teologia creștină (Sf. Augustin); ediția savantă românească include referințe biblice greu digerabile pentru neinițiați, însă iubitorii de poezie și artă vor vedea că merită tot efortul.
Născut din dorința de a scrie ceva profund creștin și spaniol, cum aflăm din scrisoarea către poetul portughez Teixera de Pascoaes, de la 19131, Cristul lui Velázquez va ajunge să conțină 2540 de versuri în pentametru iambic dispuși în patru părți, la rândul lor sub-poeme numerotate cu cifre romane și purtătoare de titlu, mai puțin cele din prima parte. Un fel de evanghelie modernă pentru poporul spaniol, poemul este o meditație despre viață, moarte, înviere/ renaștere, suflet și trup, sacrificiu și mântuire, iar partea a treia detaliază părțile corporale ale picturii din secolul XVII după tipicul stadiilor meditației din Exerciții spirituale ale lui Ignațiu de Loyola.
Din bijuteria în versuri, cităm pasaje care ne aduc aminte de Hristos a înviat pe care îl cântam în perioada pascală:
Căci singurul, Cristoase,/ Om ești ce-a răposat de bunăvoie,/ biruitor al morții ce de viață/ prin tine-a fost călcată. De atuncea/ prin tine moartea ta ne înviază,/ ne-a devenit moartea prin Tine maică,/ prin Tine moartea-i adăpostul dulce/ ce ne-ndulcește-a vieții-amărăciunea;(IV, p. 126).
Pentru cei care se înfruptă cu miel de paște și beau vin, textul face trimitere la rolul de împărtășanie cu trupul și sângele Mântuitorului:
Miel alb, al Domnului, tu, care lumii/ ridici păcatele și-oprești din rană/ sângele lui Cain ce cel ce curge/ din coasta ta străpunsă, este milă/ divină-albimea trupului tău, este/ și resemnare flacăra-n focarul/ din inima-ți fidelă-arzând: ești rugul/ ce-i dă cetății Domnului lumina.” (XVI Miel, p. 156); “Trist este vinul, da; ci ne îmbată/ și amăgiri ne-aduce cu uitarea. Beție-a sângelui ce ne răscumpără,/ a vinului pustie fără apă;/ o, nebunie-a crucii, chin preadulce/ și saț de viață, tu ne-nlături gustul/ de zațuri de oțet ce în burete/ cu vana-i mângâiere ni-l dă lumea!/ Și-n vinul sângelui, al tău, Cristoase,/ și apă e, de culmi și fără pată,/ licoare-a vieții care setea stinge/ pe veci aceluia ce bea dintr-însa/ și-n sânu-I se preface în izvorul/ ce viață nouă îi aduce-n veac. (XVIII Vin, p. 159-160)
________________________
1. Sorin Mărculescu, De la ecfrază la extază (adnotări și divagări), p. 58. În Miguel de Unamuno, Cristul lui Velázquez, traducere din spaniolă, introducere, note, comentarii, cronologie și bibliografie de Sorin Mărculescu, Humanitas, București, 2015.
Răspunsuri