De ce rusofobia ne poate dăuna grav la nivel cultural?

Se spune, pe bună dreptate, că unul dintre sporturile la care suntem olimpicii e judecarea. Judecăm deseori, judecăm înverșunat, judecăm cu toată cruzimea de care suntem în stare. Și nu, nu e nevoie de foarte multe cauze care ne-ar provoca. Scriu aceste rânduri cu toată asumarea, pentru că de la începutul războiului exact asta am făcut. Am judecat asupra evenimentelor, faptelor, oamenilor. Am judecat tăcerea și zgomotul, implicarea de dragul PR-ului și orice pasivitate. Toate aceste acțiuni au fost logice, până când în scenă nu au apărut paradoxurile culturale de care ne-am ciocnit.

Până la războiul din Ucraina aveam câteva abonamente pe diferite site-uri cu cărți online, în limba rusă. Îmi procurasem câteva zeci de chei de acces pentru diferite cursuri cu și despre artă, literatură, istorie. Mi se părea fascinantă lumea academică rusă, toate acele platforme în care s-a adunat cultura și patrimoniul mondial, structurat într-o ordine secvențială de invidiat.

Apoi a venit războiul din zorii zilei. A venit acea stare de amorțire în care te înăbușă frustrarea, te macină disperarea și tot ce vrei să faci e să dorești acut dreptatea. Un sentiment efemer, dacă mă întrebați pe mine, dar care e al naibii de important pentru coexistența noastră pe acest pământ.

Și iată că dreptatea întârzie să apară. Aceasta e înlocuită cu un soi de atavism sovietic, de frică nedisimulată că ne vom pomeni iarăși după cortina de fier. Dincolo de această manie a survenit lașitatea îmbrăcată în straie de neutralitate a unor autori pe care i-am citit cu drag. Vodolazkin, Prilepin – sunt doar două nume sonore care fac parte din două tabere: neutrii (cei care trăiesc pe principiul „nici pește, nici carne”) și pro-putiniștii (un nou soi de ideologie și de cult al personalității ultimului Țar de la Kremlin).

Lumea intelectuală din Republica Moldova și România s-a împărțit în două tabere: unii menționează că e de-a dreptul imposibil să lupți împotriva unui regim opresor dacă riști să faci închisoare, iar alții condamnă vehement poziția șubredă a acestora. De facto, dreptate au cam toți, cu câteva mici chestiuni importante, pe care țin să le dezleg în acest articol.

1. Foarte puțin autori în trecut au ținut piept opresiunii și dacă e să le analizăm soarta, atunci consecințele sunt pe măsură. Osip Mandelștam a murit în Gulag, Soljenițîn a devenit un disident și s-a exilat în afara Uniunii Sovietice. Veți spune că aceste exemple sunt cumva răsuflate? În realitate, lucrurile sunt la fel de grave, deoarece regimul de la Kremlin nu uită să folosească forța pentru a-și elimina concurenții.

2. Nu toți autorii sunt gata să plătească prețul dreptății – imaginați-vă că ați plăsmuit zeci de cărți pe care regimul le va arde pe rug, aidoma scenariului lui Bradbury. Nu este un lucru ușor de admis.

3. Unii autori chiar se țin departe de marginea politicii, deoarece aceasta pune o pată imensă pe reputația unui artist ce învață prin slovă scrisă. Nimeni nu va scoate umbra colaboraționismului de pe opera lui Sadoveanu, de exemplu.

De ce totuși nu trebuie să interzicem cultura rusă? Rusofobia pe criteriu cultural este o sancțiune pe care ne-o dăm tot noi, lipsindu-ne de accesul la o altfel de gândire colectivă. Ce ar fi patrimoniul cultural fără Dostoievski, Ahmatova, Tolstoi sau, de ce nu, modernul Sorokin? Cum am înțelege acel spirit estic ascuns în meandrele culturii ruse?

Literatura, arta, istoria – toate formează o puncte de civilizație, sunt căi diplomatice neordinare prin intermediul cărora se poate ajunge la un dialog între națiuni. Odată arse aceste punți s-ar putea să ne pomenim îndepărtați de o parte relevantă a tot ce înseamnă cultură mondială estică.

Totuși, țin să menționez pe final că merită boicotul din partea noastră cei care chiar îmbrățișează ideile psihotice, delirante ale dictatorului din bunker.