Dacă n-ar fi fost covidul…

Anul ăsta ar fi trebuit să ne reîntâlnim cu Emanuel, suedezul. A fost la Dublin în 2014 și zilele alea au rămas reper în istoria unei prietenii. Nu sunt multe prieteniile-repere. Eu am avut numai câteva. Dar colosale. Am visat atât de mult la reîntâlnire… Să mergem iarăși în centrul Dublinului. Să luăm prânzul la Gogarty’s și, dacă am fi avut noroc, să vină iarăși trubadurul acela beat de viață și de fericire și de bere, care să se lase cu spatele la pământ și să primească pe trupul lui, cu fața numai zâmbet, florile aruncate ofrandă de la balcoane. Nu am mai văzut beție mai înălțătoare decât la prietenul Emanuel, londonezul (așa m-a blagoslovit pe mine Dumnezeu cu Emanueli de soi!), când, împreună cu prieteni dragi, am asistat la cea mai evoluată demonstrație de tai-chi, arta supremă a bețivilor de cuvinte, artă preluată de Dăncuș, englez asumat și el, deși mai înspre vest, către Irlanda, de la Onu lu’ Petec, maestru maramureșean întru arta disimulării, a îngemănării omului cu natura, îndeosebi cu pământul, țărâna din care ne-am ridicat și în care ne vom întoarce, între timp luând contact zi de zi, ori, mai degrabă, seară de seară, să creăm punți și repere, numa’ de am ajunge acasă, la copii și la nevastă, Ană, că zorile oricum se varsă, și cum ziceam de Pope, Emanuel Pope, londonezul din Pinner, deși tot pasul său calcă a Căprioară dobrogeană și a Dunăre la Brăila, un poet care își cântă versul în ritm de topor căzând pe bușteni putrezi, că ar fi trebuit să bem vara asta tone de whisky stând în grădina lui, sub mărul bubos, dar plin de rod, și să punem la cale alte mii de proiecte literare, înălțate până la stele și aruncate între două pahare, hăt departe, în praful Saharei, că nu orice gând e poezie, și cine să știe mai bine asta decât făuritorii Itacăi, cei cu suflet mare și cu un vultur imens deasupra, care să smulgă din noi carnea păcătoasă până rămâne numai sufletul și speranța, dar lemnele tale or fi rămas netăiate, Emanuel drag, oricum, netăiate cum trebuie, păzite de câinii tăi credincioși, Suzie cea fără de teamă și Romeo cel fără de speranță, până când depărtarea va fi tăiată de o altă lovitură de topor și vom face din grădina ta o altă poveste, în care Dăncuș îl va face uitat pe Onu lu’ Petec și te va iniția în tainele cele mai avansate ale tai-chi-ului, iar Doria, Gabriella și Bridie, convertite-evlavios, vor înălța un sincer și pur Aleluia!

Între timp, în Dublin este liniște în noapte și numai o glumă de level 3 spre 4 a făcut să serbăm de la distanță împlinirea unei vârste oarecare, prietene George, deși licoarea ar fi avut același gust, ciocnind repetat, ca timpul presant al unei partide de șah, țoiul meu îmbătrânit în obicei de paharul tău proaspăt înnobilat de un malț pur, și toate astea însoțind un gând, poate neînsemnat multora, dar nouă treaptă și gând de înainte, că nu există opreliști și nici motiv să nu închinăm în orice clipă pentru prietenie, pentru viață și speranță. Bine, mai depinde și ce speranțe ai.