Fapta lui Johnny Byrne

Johnny își lua cina pe O’Connell Bridge.

În cei peste douăzeci de ani, de când hoinărea pe străzile Dublinului, rar se întâmplase să nu o facă. Își pierdea timpul în centrul orașului, de-o parte și de alta a râului Liffey, pentru că îi plăceau turiștii. Ce oameni minunați sunt turiștii! Întotdeauna veseli și gata să se mire de orice. Niște copii. Așa se mira și el când venise prima dată în capitală, dintr-un sat de pe malul oceanului, pe coasta de vest a Irlandei. Dacă îi muriseră părinții, nu mai avea niciun rost acolo.

Îi rămăsese dragostea pentru animale, așa că, în cei peste douăzeci de ani de hoinăreală, fusese mai mereu însoțit de câte un animal. Avusese câini, iepuri, pisici și chiar o vulpe. În cartierele mărginașe ale Dublinului întâlnești la tot pasul vulpi, așa cum în alte țări întâlnești pisici sau câini vagabonzi.

Îi plăcea să facă pe ghidul și, cum vedea un turist zăpăcit învârtind harta pe toate părțile, cum îi sărea în ajutor. Avea o figură jovială și blândă, aproape copilăroasă, în ciuda faptului că se apropia de patruzeci de ani, lucru care contrabalansa vestimentația de om al străzii. Îi îndruma pe oameni simplu și precis, câștigând cinstit hrana pentru el și animale. Uneori își însoțea clienții toată ziua prin oraș și atunci câștiga destul cât să facă și economii. Stătea pe pod și, cu un briceag multifuncțional, tăia felii dintr-un măr. Prima felie i-o dădu lui Paddy, iepurele, în timp ce cățeaua, Jessie, înghiți în sec, cu ochii țintă la botul iepurelui. Era o cățea bătrână, beagle, care fusese abandonată de stăpâni, iar Johnny o găsise într-o seară ploioasă, prin primăvară, rătăcind pe străzile orașului, călcându-și deseori pe urechile lungi ce-i atârnau prin băltoace. Se atașaseră rapid unul de celălalt, iar Jessie, nepretențioasă, se adaptase la regimul trupei, așa că mânca fructe și legume la concurență cu Paddy. Iepurele, în schimb, nu mânca hamburgeri, atunci când ceilalți doi o făceau, dar accepta cu bucurie cartofii prăjiți. Pe el îl găsise de pui, cu doi ani în urmă, într-un parc. Cum l-a văzut, s-a repezit glonț la pantofii lui și a început să-i miroasă. N-a mai fost chip să scape de el.

Când tăie a doua felie de măr, ochii cățelei sticliră de poftă și nerăbdare. Se gândi s-o necăjească puțin și se prefăcu că bagă în gură felia de măr. Cățeaua pufni și scoase un scheunat de jale. Omul izbucni în râs și îi dădu mărul, smotocindu-i apoi urechile de două ori mai mari decât ale iepurelui.

Ce actriță mai ești și tu, Jessie! se miră el. Înțeleg să mănânci mere, atunci când nu avem altceva, dar să te mai și prefaci că mori după ele, asta nu o mai pricep.

Cățeaua se uita indiferentă într-o parte, numărând parcă pașii trecătorilor, în timp ce Paddy ronțăia mărunt la felia de măr, pe care o ținea cu lăbuțele din față.

Tihna celor trei a fost întreruptă de apariția unui grup gălăgios de tineri, care s-au oprit lângă ei, făcând haz de acest curios ”menaj a trois”.

Ia uitați-vă ce minune! zise unul roșcat, care se credea, probabil, cel mai interesant dintre ei. Câinele ăsta de vânătoare, în loc să-l înhațe pe iepurilă, stă și mănâncă mere împreună cu el.

Singura fată din grup chicoti și îl împinse cu cizma, ușor, pe Paddy.

Aș putea să-mi fac niște mănuși din blana lui, că tot vine iarna.

Ceilalți se prăpădeau de râs la asemenea idee, iar roșcatul, dorind să o impresioneze, înșfăcă iepurele de urechi și îl oferi fetei.

Poftiți mănușile dumneavoastră, prințesă!

Johnny sări în picioare, roșu de mânie, și încercă să-și recupereze animalul.

Lasă-l în pace pe Paddy, nemernicule! Este prietenul meu.

Roșcatul duse la spate mâna cu iepurele, iar pe cealaltă i-o puse în piept lui Johnny.

Mă, prăpăditule, vrei să o lași pe prințesă fără mănuși, să-i înghețe mâinile? Ori, poate, vrei să-i fac din pielea ta tăbăcită o pereche de cizme?

Înnebunit, Johnny tot încerca să-l apuce pe Paddy, însă tânărul era mai puternic și îl ținea cu ușurință la distanță. Cățeaua se făcuse mică, uitându-se pe furiș la această scenă înfricoșătoare. Johnny, în agitația lui, îi flutură agresorului briceagul pe la nas, fără să realizeze că îl avea în mână.

A-ha, mă ataci cu cuțitul! răcni golanul.

Îl azvârli pe Paddy peste parapetul podului și se puse cu pumnii pe capul disperatului său stăpân. Prietenii tânărului îl opriră cu greu pe agresor și se îndepărtară cu toții grăbiți, discutând aprins despre cele petrecute.

Jessie se uita agitată printre gratiile podului și, când îl văzu pe Paddy zbătându-se în apă, începu să latre spre stăpânul ei. Johnny se ridică amețit și se uită plin de speranță în apă. Iepurele înota disperat în cerc,  privind în sus, spre pod, așteptând salvarea de la stăpânul lui. Când i-a văzut privirea disperată, Johnny nu a ezitat nicio clipă. S-a urcat pe parapet și s-a aruncat în apa rece. În câteva minute a ieșit la mal, ajutat de oamenii care asistaseră la întreaga scenă, ținându-și iepurele strâns la piept, tremurând amândoi, însă fericiți că sunt împreună.

Un echipaj al ambulanței, care sosise între timp, i-a înfășurat într-o pătură și încerca să-i convingă să intre în mașină. Omul nu se lăsa dus, căutând cu privirea în mulțime. Dintre picioarele oamenilor ieși Jessie, care se repezi la ei, lingându-i pe amândoi pe față. Oamenii s-au destins și au început să aplaude scena care încheia fericit un episod trist.

Grupul celor trei a fost dus la spital, unde a primit întreaga atenție a medicilor. În timpul acesta, poliția a reușit să-l rețină pe agresor, care a fost condamnat la patru luni de închisoare. La cererea Organizației pentru protecția animalelor.

Poveste inspirată după un articol apărut în ziarul Metro din Dublin.

Articole asemănătoare

Tataie!

Drumurile s-au întortocheat. Gândurile au o altă viziune. Atârnăm amintirile în spatele nostru și le târâm, de nevoie, spre a ne limpezi, chipurile, idealurile. Și parcă aceste amintiri, atât de simple și atât de curate, ar veni ca o binecuvântare. Nu schimbă cu nimic aducerea lor aminte.

Suzie*

Elisaveta împinse poarta de lemn din spatele casei și ieși în câmpia netedă, acoperită de brumă înghețată, care sclipea în lumina dimineții. Era o iarnă…

Teoria prostiei

Sunt un prost să nu profit de toate clipele pe care viața mi le-a dat gratuit. Grație sincerității mele (de acum), grație șanțurilor din jurul meu, grație abuzului de măști, sunt totuși eu, dar măcar știu că mâine vine o altă zi și știu că voi încerca din nou. Să fiu eu. Doar eu. Știam răspunsul la întrebarea mea. Mâine am să-i spun lui Cormac așa: trecutul nu-i decât un motiv de-a te opri să constați cât ești de prost. Ai pierdut atâta timp privind peste umăr căutând să înțelegi ceea ce tu ai încurcat.

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *