Pădurea leprechaunului

Paddy Byrne cobora alene dealul dinspre Brittas către Kilbride Manor, așa cum o făcea încă din tinerețe la fiecare sfârșit de săptămână. E drept că, pe vremuri, cele două mile și jumătate i se păreau o joacă până la Murphy’Pub. La întoarcere era ceva mai greu, dar nu dădea prea mare importanță, ocupat să fredoneze cântecele aduse de înaintașii lui din ținutul Connemara, atunci când se hotărâseră să caute o viață mai bună pe coasta de est.

O ceață gri plutea peste vale, dezlânată, de parcă un gospodar grăbit o adunase neglijent cu furca, lăsând fâșii subțiri în urma lui și adunând-o ghemotoace din loc în loc. Se vedeau uneori liniile drepte ale gardurilor din piatră, granițele dintre proprietăți, care, privite de aproape, surprindeau prin îmbinarea măiastră, fără ajutorul vreunui liant. Multe dintre ele, mai cu seamă cele de pe marginea drumului, erau acoperite acum de vegetație. Paddy Byrne construise și el un astfel de hotar din piatră când, încă tânăr, reușise să strângă suficienți bani să cumpere o bucată de deal de la un localnic căruia îi plecaseră toți băieții în America. De atunci începuse să iubească dealurile astea și să se simtă de-al locului. De bucurie, după ce cumpărase terenul, cu banii rămași vrusese să-i cinstească pe toți la pubul lui Murphy, dar râseseră de el și aproape că-l făcuseră să fugă, însă oamenii erau buni și l-au cinstit ei, iar la plecare fiecare îi dăduse câte un plic cu o sumă de bani, să aibă pentru construcția viitoarei case. Veniseră pregătiți să-l primească în rândurile lor. Îi iubise apoi necondiționat și, de-a lungul anilor, nu avusese niciun motiv să n-o mai facă.

În seara asta cobora împreună cu Rock, bătrânul lui collie, să povestească prietenilor cum devenise el un om al locurilor în urmă cu exact 50 de ani. Nu mai trăia niciunul dintre cei care fuseseră martori la întâmplare, fapt ce-i dădea libertatea să mai înflorească povestea, deși nimeni nu l-ar fi contrazis, ba chiar fiecare s-ar fi jurat pe însuși Sfântul Patrick că lucrurile se petrecuseră întocmai cum le zice bătrânul Paddy Byrne. Oricum îi știau toți povestea, fiind o comunitate de numai câteva zeci de suflete, împrăștiate pe dealurile astea umede și cețoase, dar toți o ascultau în fiecare an de parcă ar fi auzit-o prima oară. Întotdeauna se termina cu muzică, dans și bere neagră și multă.

Rock, în ciuda vârstei și a fizicului slăbănog, semănându-i întru totul stăpânului, mergea ca un cercetaș înainte, când pe o parte, când pe cealaltă a drumului îngust, adulmecând cu simțuri încă treze urmele numeroșilor iepuri mici și pufoși, de care erau pline aceste dealuri. Se oprea cu un picior ridicat în aer, ciulindu-și urechile, când stăpânul îi șuiera din buze un semnal scurt, ca pe vremea când se ocupau amândoi de oile zănatice. Părea că stă să-și amintească semnificația acelui semnal, apoi își relua, mai domol, operațiunea de cercetare, rămânând în preajma omului, fiindu-i alături în nostalgia vremurilor apuse.

Drumul acesta de două mile și jumătate era ca o poveste pe care ei doi o parcurgeau întotdeauna cu simțurile atente, mai cu seamă când treceau prin mica pădure, înainte să ajungă la pubul lui Murphy. Aici natura părea să aibă mereu ceva de spus, iar ei trebuia să fie atenți, să-i înțeleagă frământarea și să știe dacă în văzduh sunt spiritele rele sau cele bune. Nu de puține ori bătrânul Paddy, trecând pe acolo, îl întâlnise pe magicul leprechaun, care avea în grijă pădurea. Uneori numai îl auzise, dar întotdeauna voise să fie atent și respectuos cu el și până acum reușise. Niciodată nu-l supărase. În seara asta însă, gândurile bătrânului păreau duse departe. Aproape că nu luase seama când intrase în pădurice, deși Rock nu i se mai dezlipea de picioare. Foșnetul pădurii și țipetele păsărilor nevăzute nu ajungeau la urechile lui. Privea pierdut înainte, deși în minte avea imaginea de demult a frumoasei Aoife, soția de care nu se bucurase decât câțiva ani și care, din nefericire, nu-i dăruise niciun copil. Împreună cu ea ridicase casa și astfel îi fusese mai ușor s-o știe în fiecare piatră pusă una peste cealaltă, în fiecare rost și-n fiecare fereastră ce dădea înspre lume, dar astăzi dorul de ea devenise parcă mai dens decât ceața ce acoperea valea. Cu dorul ăsta puternic au intrat, om și câine, într-un vălătuc de ceață din pădurea magicului leprechaun și de partea cealaltă a ieșit numai Rock, bătrânul collie, care și-a continuat drumul, fără să se oprească, până la ușa din lemn vechi, vopsit în roșu, a pubului lui Murphy.

În noaptea aceea berea a fost la fel de neagră și de multă, dar muzica nu s-a mai auzit.