Florescu

Cred că l-am întâlnit ultima dată prin ’98, carevasăzică cu vreo 22 de ani în urmă, însă acum câteva luni îmi spunea Paul Francisc, un prieten comun, că l-a întâlnit în București și, dintr-odată, mi-au revenit în minte amintirile adolescenței de parcă ar fi fost ieri.

Din păcate, întâlnirea dintre cei doi prieteni ai mei a fost una tristă și îmi vine greu să scriu aceste rânduri, dar trebuie s-o fac. Trebuie să aduc un omagiu acelor vremuri ale noastre și artistului neîmplinit care a fost (sper din tot sufletul să mai fie!) Mihai Florescu, zis uneori și Flocu.

Ne cunoșteam din școala generală, fără să fi fost prieteni, însă locuiam în același cartier, Militari, eu la Politehnică, el în M-uri, lângă școală, și ne mai întâlneam uneori. Bineînțeles și la fotbal, unde clasele noastre, eu la C, el la F, erau rivale.

De apropiat, ne-am apropiat în anii de liceu, când el deja se mutase, tot în cartier, dar în niște blocuri noi de la Lujerului, lângă șina de tren care separa cartierele Drumul Taberei și Militari.

L-am întâlnit într-o zi printre blocuri și imaginea lui m-a făcut să-l asemuiesc cu un muzician-artist. Deși nu prea avea bani (nimeni nu avea în exces pe atunci, era prin ‘87), se îmbrăca întotdeauna modern și oarecum extravagant. În ziua aceea avea o geacă scurtă din piele, pe talie, cu gulerul ridicat până sub frizura tip bros, cu un ciuf blond și creț pe frunte, umbrind ușor privirea lui albastră și senină. Nasul, un pic cam mare, se armoniza perfect cu figura lui dezinvoltă și veselă. Chitara, atârnându-i firesc pe umăr, îi dădea aerul unui artist. De-aia l-am și abordat, spunându-i că aveam și eu o chitară, la care abia începusem să învăț să cânt. De fapt, era a lui Doru, fratele meu mai mare, care, ieșit pe salariu, putuse să și-o cumpere. Era un “double six” cu o culoare deschisă, galben spre portocaliu. Avea Doru un prieten apropiat, Dan Hagiolu, care cânta chiar într-o trupă, și venea des pe la noi, împărtășindu-ne din tainele acestui instrument. Primele melodii pe care le învățasem erau Lavinia și Cristina. Muzică de cartier. Din nefericire, nici eu, nici fratele meu nu ne-am dovedit a fi talentați, dar asta am înțeles-o mai târziu, după destulă trudă.

Totuși, acest instrument m-a apropiat de Florescu și ne petreceam mult timp împreună, în camera mea, când era vreme urâtă, și în parcul Politehnicii, când era frumos afară. Desigur, eram un grup numeros, format din prieteni, vecini de bloc sau din cartier. Deseori, după plimbarea în parc, ne opream sub salcia din fața blocului, unde Florescu continua să ne cânte din bogatul lui repertoriu. Avea și alți prieteni, muzicieni, de la care învăța cântece noi. Întotdeauna seara muzicală se încheia cu apostrofările lui nea Barbu, de la parter, când, invariabil, ne gonea cu vorbele: “Mai terminați, măi, cu mandolina aia și duceți-vă acasă!” Nu de puține ori se aruncau și pungi de plastic umplute cu apă de la etajele de sus. Ce să-i faci, nu toți erau melomani. Nu toți erau tineri. Unii poate că nici nu suportau să-i vadă pe alții bucurându-se sau iubindu-se, pentru că da, era vârsta la care iubirile se nășteau din puțin și se consumau repede, cu intensitatea și inocența tinereții.

Cred că era în preajma Revelionului ’88 când ne-am decis să facem o trupă și să mergem la colindat, cu Capra. Încă dinainte de Crăciun și până după Revelion, umblau diverse grupuri de colindători prin cartier, unii cu Ursul, alții cu Capra, iar oamenii le aruncau bani de la balcoane. Mai erau grupuri formate din studenți la Teologie, care mergeau din ușă în ușă, prin blocuri, și cântau colinde tradiționale. Noi ne-am gândit să îmbinăm cele două variante și să mergem cu Capra pe la vecinii din bloc. O oră, două, nu mai mult, că, înainte de miezul nopții, trebuia să ajungem la o petrecere de Revelion, cu prietenii. I-am cooptat în grup și pe Răzvan și Denis. Răzvan, un tip cuminte, cu ochelari, fusese adus în grupul nostru de Florescu. Denis era prietenul meu, cu care făcusem sau urma să fac o mulțime de năzbâtii. Fuseserăm colegi de clasă în cei opt ani de școală generală și colegi de clasă în primii doi ani de liceu, la Tudor Vladimirescu, tot în cartier.

Mihai Florescu, fiind un muzician complex, avea să cânte la acordeon, eu la tobă (îmi adusese taică-meu una de la școala unde lucra), Răzvan la acioaie (un clopot mare, care se punea la gâtul oilor), iar Denis trebuia să joace rolul Caprei. Ne-am pregătit o săptămână pentru acest eveniment. Ne adunam seară de seară la mine, unde repetam cântecele și dansul. Pe o pătură am cusut fâșii de hârtie creponată, multicoloră, să-i facem costumație Caprei. Am vrut să facem un cap din lemn pentru Capră, cu o clămpănitoare mobilă, însă am avut ideea să mergem la bunicii mei din Teleorman, unde să găsim un craniu adevărat de capră. Am fost cu Florescu, pentru două zile, în care el, băiat crescut în București, nu contenea să se minuneze de viața la țară, și am găsit un craniu de oaie, nu de capră (cine să fi văzut diferența!), căruia i-am lipit două capace argintii de iaurt în găurile ochilor. I-am atașat un băț și… gata Capra! Tot de la bunici am luat și acioaia din care avea să bălăngăne. Răzvan. Zic bălăngăne pentru că, atât el cât și eu, eram mai tot timpul pe lângă ritmul muzicii lui Florescu, însă oamenii se dovediseră a fi îngăduitori.

Am început colindatul din scara unde locuiam eu. De sus în jos. Vecinii, mai de rușine, mai cuprinși de spiritul sărbătorilor, ne cam primeau. Unii chiar ne și cinsteau cu un pahar de vin. După ce am isprăvit cu scara mea, am zis să mergem și la scara vecină, că doar aveam și acolo prieteni. Mai era destul timp până la petrecerea de Revelion, că ne porniserăm devreme, numai că, la scara vecină, am dat peste unul, pe care nici măcar nu-l cunoșteam, care a fost nespus de bucuros să ne primească. N-am scăpat până ce n-am intrat în casă și nu ne-a pus la masă. Vorba vine masă, pentru că ne-a dat numai niște slană cu ceapă și pâine, iar de băut un fel de rachiu, pe care noi îl bănuiam a fi spirt trecut prin pâine, că prea aducea la gust și miros. Noi, flămânzi, că na, în toiul pregătirilor, uitasem să și mâncăm, am ras toată slănina omului și, în avântul tinereții, i-am băut tot spirtul, în timp ce el îi cerea lui Florescu să-i cânte diverse melodii, pe care, culmea, Florescu le știa! Gazda noastră se pricepea la muzică, așa că, mai întâi i-a zis lui Răzvan s-o lase mai moale cu acioaia, că mai mult încurcă, apoi a-ncercat să mă pună pe mine pe ritm, dar, văzând că n-are cu cine se înțelege, m-a scos și pe mine din schemă. Florescu însă, se pricepea și i-a adus omului mulțumire, așa că, la plecare, l-am lăsat cu sufletul plin și sticlele goale. Cred că s-o fi și culcat după aceea. Fără băutură, ce rost mai avea Revelionul pentru el!

Dar noi eram tineri și înfierbântați, iar când Florescu a propus să mergem să-i colindăm și pe foștii lui vecini, în blocul în care copilărise, toți am acceptat bucuroși. Denis a zis că urmau vecinii lui după ai lui Florescu. Răzvan a zis, timid, că și ai lui.

Ne apropiam de miezul nopții, așa că oamenii erau deja binedispuși. Nu numai că ne primeau toți, dar ne și ofereau câte un pahar cu vin. Denis nu dansa pe ritm nici când era treaz, dar băut făcea un spectacol aproape grotesc. El oricum era o matahală de om, dar acoperit cu pătura aia plină de hârtie colorată părea imens, însă de energie nu ducea lipsă și țopăia, nu ca o capră, ci ca o iadă atacată de o haită de lupi. Era transpirat tot, însă nici că-i păsa. Răzvan se pilise primul. I se aburiseră ochelarii și uitase să mai dea din acioaie, care îi atârna bleagă în mână. Eu spărsesem deja o față a tobei și, după cum băteam în cea de-a doua, nu ar fi trebuit să mai reziste mult. Oricum, sunetul era deja sec. Florescu trăgea de acordeon de parc-ar fi vrut să-l rupă și probabil că ar fi și făcut-o dacă nu l-ar fi spart. Unul dintre vecinii lui de palier ne dăduse mai multe pahare cu vin. Ori vinul o fi fost unul mai tare, ori om fi băut noi prea cu sete, cert este că aventura noastră s-a încheiat acolo. Entuziasmat, Florescu nu a mai luat în calcul prima treaptă și a călcat direct pe a doua, sau pe acolo pe undeva, curaj care l-a dus de-a berbeleacul până la etajul de mai jos. Cu tot cu acordeon. Fostul lui vecin l-a culcat la el, iar noi ne-am împrăștiat pe la casele noastre, uitând complet de petrecerea de Revelion. Când am ajuns acasă, cu toba complet spartă băgată pe o mână, taică-meu mi-a zis că veniseră de două ori prietenii să mă ia la petrecere, dar, când s-a dumirit ce-i cu mine a zis, „lasă, ce rost are să te mai duci!”

Mihai Florescu avea un aer, și chiar se visa, de vedetă. Se visa un Elvis Presley modern, care să aibă succes în muzică, dar și în film. Avea însă două cusururi, iar unul dintre ele l-a și împiedicat să se împlinească artistic. Faptul că era mitoman mie îmi plăcea. Îmi plăceau povestitorii, iar Mihai avea un talent înnăscut pentru asta. Avea și o imaginație extraordinară, iar poveștile lui, probabil construite în timpul expunerii, căpătau credibilitate datorită farmecului și pasiunii lui. Unii îl considerau mincinos și nu-l prea luau în seamă. Ăștia îl și numeau Flocu atunci când vorbeau despre el. Dar mie îmi plăcea acest talent al lui, mai cu seamă că nu făcea rău nimănui, neimplicându-i ca personaje în poveștile pe care le inventa.

Odată făcuserăm una de pomină și nu-mi aduc aminte cu mândrie de ea, dar la care luasem parte, convins fiind de entuziasmul și setea de aventură a lui Mihai, că Florescu numai o viață plictisitoare nu avea. Venise cu ideea să furăm stopurile de plastic de la mașinile Oltcit. Zicea el că se scot foarte ușor și se vând bine la târg, în Vitan. Îi spusese un prieten. Eu trebuia să stau „de șase”, iar el, cu o șurubelniță, desfăcea rapid cele câteva șuruburi și lua lămpile.

Mai furasem o dată trandafiri, cu Sorin de la 8, dintr-o grădină din fața unui bloc vecin, și ne fugărise un om până acasă, de-am zis că nu ne mai trebuie în veci sirop de trandafiri.

Nu puteam însă să-mi dezamăgesc prietenul, așa că am mers cu el la furat. În cele din urmă, am scăpat neprinși, nealergați și cu câteva lămpi într-o geantă tip Capri. A doua zi eram în târg. Am vândut rapid lămpile, numai că, la ultimele două, cumpărătorul era tocmai proprietarul de drept al lor. Își recunoscuse nu știu ce inscripție făcută în plastic. Am fugit care pe unde a apucat, lăsând în urmă bunătate de geantă Capri și cele două lămpi nevândute. M-am întâlnit peste două zile cu Florescu, iar de data asta povestea lui le întrecea cu mult pe cele anterioare. Îmi povestise cum au venit milițienii la el acasă, cum l-au dus la secție, unde l-au interogat și l-au bătut continuu, dar el nu a divulgat numele meu. Nu avea semne pe corp, pentru că ăștia erau experți în tortură. Îl bătuseră numai în burtă și la tălpi. Bineînțeles că l-am crezut, mai cu seamă că îmi adusese partea mea din vânzări. De atunci nici măcar nu ne mai uitam la mașinile Oltcit când le vedeam pe stradă.

Cel de-al doilea cusur al său era băutura. Nu a fost dependent de ea de la început, însă cu timpul a ajuns să renunțe până și la visurile lui din cauza băuturii.

După ’90 ne-am văzut mai rar, luându-ne cu serviciile, cu satisfacerea stagiului militar (pe-atunci încă se mai făcea). Eu mă hotărâsem să fac carieră în restaurație. Nu, nu la artă mă refer, ci la restaurante. Începusem ca picolo, apoi făcusem și două școli (la un curs fusesem chiar cu Florescu, cu Doru și Adi, la Urziceni) și în numai cinci luni ajunsesem chelner la Club Transilvania. Era, de departe, cel mai luxos și la modă restaurant din Bucureștii anilor ’90. Voiam să învăț totul despre această meserie și să-mi deschid propriul restaurant de lux.

Prin ’94 – ’95 m-am întâlnit iarăși cu Florescu și reîntâlnirea mi l-a arătat cu totul schimbat. Părea să se fi îndepărtat total de visurile sale, de ceea ce voia să facă și să devină. Își pierduse până și aerul de dandy. Lucra pe un șantier și chiar începuse să semene cu un șantierist. Sigur că nu i-am spus nimic de gheara ce-mi apucase sufletul și de amărăciunea ce-o simțeam văzându-l așa. I-am propus să-l iau picolo la Club Transilvania, iar el a acceptat pe loc. Sigur, era alt mediu. Lux, clienți fini, de la artiști până la ambasadori, șpăgi grase… L-am rugat un singur lucru: să nu bea în timpul serviciului. După, beam toți. Uneori până dimineața. Din păcate, nu a rezistat decât vreo două luni. Când se obișnuise cu locul și credea că stăpânește bine meseria, devenise mai curajos și, la un moment dat, a crezut că poate controla și băutura. N-a putut. Cum băutura era din belșug și încă de calitate, Florescu se împrietenise cu Bogdan, unul dintre barmani, și își petrecea din ce în ce mai mult timp în spatele barului decât în salon. Acest lucru nu putea trece neobservat, mai ales că începuse să facă greșeli. Într-o bună zi, Costel, șeful de sală, mi-a zis: “Vioraș, prietenul ăsta al tău nu e în regulă. Dacă nu încetează să bea în timpul serviciului, nu va mai putea continua aici.” Degeaba am vorbit cu el. O tot făcusem și înainte. În cele din urmă, a renunțat singur. Știa că nu poate să nu bea. S-a întors pe șantier. Probabil că de acolo nu te dă nimeni afară. Ori poate că acolo or bea toți.

L-am revăzut prin ’98. Veneam într-o noapte, pe la 2, de la serviciu. Lucram la un restaurant prin Drumul Taberei și locuiam, în perioada aia, la Gorjului. Când să traversez Bulevardul Timișoarei, mă strigă cineva. Nu l-am recunoscut de la început. Haine groase și murdare, de muncitor, o căciulă pe cap… Habar n-aveam cine e. Parcă a înțeles și și-a dat căciula jos. Apropiindu-se, i-am recunoscut ciuful blond, creț și rebel, sub care privirea lui albastră încă își mai păstrase ceva din inocența și bucuria adolescenței. Ne-am îmbrățișat și ne-am tras mai într-o parte, să stăm de vorbă. Pentru că nimeriserăm lângă un magazin non-stop, n-a durat mult până să îmi spună: “Nu dai și tu o vodcă?” Am dat, desigur. Mi-a arătat mâinile butucănoase, pline de răni, și mi-a spus că nu mai cântă la chitară. Nu mai poate. Înțelegea că se ratase. A luat o gură sănătoasă din sticla de vodcă și mi-a spus cu o voce deznădăjduită, dar și resemnată: “S-a terminat, frățioare, cu visurile mele. S-au dus toate, actorie, muzică… Am ajuns să scot piatră cubică cu ranga pe șinele de tramvai. Mi-am distrus mâinile. Și sufletul. Nu mai am curaj să visez. Altfel sunt bine. Stau cu o fată. Are o casă în Cotroceni, dar nu prea ne înțelegem.” Înțelegeam însă eu că tot din cauza băuturii.

Am plâns pe drumul ce-l mai aveam de străbătut până acasă, rememorând serile de vară când ne cânta până târziu melodii de Savoy sau povestea lui Luis Alfonse de Brebenel, nume pe care el îl schimba întotdeauna cu Viorel. Îmi reveneau în memorie momente cu el trăgând cu pasiune din țigară, între două acorduri, așa cum pasional făcea totul în viață: poveștile, bancurile, muzica, râsul…

Acum câteva luni mi-a spus Paul Francisc că l-a întâlnit în București. Am tresărit, bucurându-mă să aflu vești despre Mihai Florescu. Paul mi-a spus că nu l-a recunoscut de prima dată. A recunoscut-o pe sora lui, care sprijinea un bărbat ce abia se mișca și părea să nu fie tocmai conștient de ce e în jurul lui. A întrebat-o dacă domnul e Mihai Florescu, iar ea, bucuroasă, i-a răspuns: “Da, el e. Îl cunoașteți?” I-a spus că da, au fost colegi în școala generală și prieteni în vremea adolescenței. I-a fost teamă s-o întrebe ce a pățit, însă părea să fi suferit un accident vascular. Nu crede că l-a recunoscut. Oricum, nu a dat niciun semn că ar fi făcut-o.

Când mai vorbesc cu Paul, rememorăm, de obicei, amintiri frumoase din adolescența noastră, dar iată că începem să ne întâlnim și cu lucruri triste. Povești care nu s-au împlinit și au eșuat în nisipurile mișcătoare ale fantasmelor, ale unor ispite cărora crezi că le poți face față și le iei în joacă, dar ele te prind, îți mai dau drumul, atât cât să crezi că le poți controla, și, în cele din urmă, te înghit, nemailăsând din tine decât o poveste spusă frumos, încât nici nu știi ce să crezi, a fost aievea sau numai o plăsmuire minunată a imaginației plină de farmec a lui Florescu.