Lacul fără apă

”Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.”

                Mihai Eminescu – Lacul

Era un lac de treabă. Aici nu se înecase nimeni.

Lacul se numea Dogaru, nu știu de ce. Așa îl pomeniserăm de la bunicii noștri și, pe vremea aceea, copii fiind, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să întrebăm de unde îi venea numele.

Era lacul nostru minunat, pe care-l iubeam în vacanțele de vară și de Crăciun, iar în vacanța de Paște îl ignoram, pentru că nu ne folosea la nimic. Treceam numai pe lângă el, atunci când mergeam la pădure cu fetele, să le culegem florile de sezon: ghiocei, toporași, brândușe, viorele și ce mai găseam ițindu-se printre frunzele moarte de astă toamnă.

Atunci lacul nu ne mai interesa, pentru că nu puteam nici să jucăm hochei și nici să înotăm nu puteam. Singura atenție pe care i-o acordam erau cele câteva pietre aruncate în trecere, să facem broscuțe pe luciul apei.

Deși în Câmpia Dunării sunt destule lacuri, ăsta al nostru era cel mai grozav și mai renumit din zonă. Poate și pentru faptul că aici se prindea pește. Mult pește și mare. Veneau și din alte sate cu năvoade imense, care ajungeau dintr-un mal într-altul, să tot fi fost cam o sută de metri, și măturau lacul, din sat până la buza pădurii, că acolo nu mai puteau intra din cauza buturugilor.

Pescuitul acesta se desfășura ziua, iar noi, copiii din sat, așteptam cu nerăbdare să scoată năvoadele la mal, pentru că se organizau lupte drepte între băieți, iar câștigătorul fiecărei lupte primea ca premiu un crap de câteva kilograme. Am participat și eu la o astfel de luptă și chiar am câștigat-o, învingându-l pe un văr localnic, mai mare cu un an decât mine. A fost cel mai gustos pește pe care l-am mâncat vreodată.

Dar mai exista și pescuitul de noapte, puțin cam ilegal, în care se foloseau niște plase mai mici, însă la fel de eficiente, la care luau parte numai anumiți oameni din sat, cu acordul tacit al șefului de post, căruia îi plăcea tare mult peștele mare, fără oase. Se prindea pește cu sacii și erau aleși numai cei mai mari, nu și plevușca de până la un kilogram.

Am luat și eu parte la unele partide de pescuit nocturn, însă una mi-a rămas adânc înfiptă în memorie.

Să fi avut vreo nouă ani, că nu învățasem încă să înot. Pescarii începuseră din capătul de lângă sat al lacului, unde era apa mai mică, numai așa, ca să încerce plasele. Eu rămăsesem mai în urmă, dar mergeam prin apa ce-mi ajungea până la brâu, când am simțit că pământul îmi dispare de sub picioare și mă afund în apa adâncă. Nu știu dacă apucasem să scot vreun sunet înainte de a dispărea sub apă sau dacă mai revenisem vreo clipă la suprafață, bătând apa cu mâinile, dar știu că bunicul a ajuns într-o clipă lângă mine și m-a scos din gropanul în care căzusem, mai mult mort de spaimă decât de apa înghițită.

Înainte de a se întinde lacul până lângă sat, oamenii făcuseră niște gropi adânci, scoțând pământul, pe care-l amestecau cu paie și-l puneau în niște forme din lemn, făcând astfel așa-zișii chirpici, niște cărămizi mai mari, pe care le uscau la soare și le foloseau la construirea unor acareturi pe lângă case.

În anul 1971 fuseseră inundații mari, iar aceste gropi au fost acoperite de lacul care se extinsese, rezultând astfel gropanele, care erau cât pe ce să-mi vină mie de hac.

După aceea am mers numai pe lângă mal, pipăind tot timpul cu piciorul înaintea mea.

Însă noaptea aceea nu își epuizase pericolele pentru pescarii aventurieri. Iancu Nelepcu era unul dintre pescari, vecin și prieten cu bunicul meu, dar care nu știa să înoate, deși peștele îi plăcea tare mult. Ca și șefului de post. El își luase sarcina să meargă cu unul dintre capetele plasei în larg, cocoțat fiind pe o cameră de roată de tractor, umflată cu aer și acoperită cu o scândură. O fi gustat și niște țuiculiță înainte, că se mai obișnuia, sau pur și simplu s-a dezechilibrat, povestea este că s-a răsturnat cu ambarcațiunea improvizată și Nea Iancu dădea disperat din mâini, înghițea la apă și urla, atât cât îi permitea apa care îi intra în nas și în gură, că se îneacă. Ceilalți pescari erau la 30-40 de metri de el și tot bunicul a fost cel care s-a avântat primul în larg să-l salveze pe nefericitul om. Tare curajos a fost bunicul meu în viața lui!

După clipele de groază totul s-a terminat cu bine, însă partida de pescuit a fost compromisă, în urma tărăboiului făcut de Nea Iancu, fiindcă fusesem deconspirați și am plecat repejor acasă, cu numai un sac de pește în căruță.

Întotdeauna aceste acțiuni de pescuit nocturn se organizau la noi acasă, așa că și de data asta s-au strâns cu toții acolo, au prăjit peștele prins, au făcut mujdei de usturoi, bunica a făcut o mămăligă cât masa, a scos bunicul țuică și vin și au povestit până a doua zi la prânz, găsind, totuși, un lucru bun și în acele nefericite întâmplări.

Aveam un vecin și prieten, Florinel, tot bucureștean, care venea în fiecare vacanță, ca și mine, la bunicii lui. Acest prieten era mare amator de pescuit la undiță și se și pricepea la această activitate. Își aducea de la București gută și cârlige, iar bățul și pluta și le făcea din trestie luată de pe lac. Ca greutate folosea niște plăcuțe de plumb, nu acelea de la Sinaia, pe care le lua de la bateriile de tractor.

În afară de faptul că se pricepea, cred că avea și noroc, lucru pe care nu pot să-l spun și despre mine. Mie întotdeauna mi se încurca guta, mi se rupea bățul sau cârligul sau scăpam sacoșa cu peștii prinși în apă. 

Mult timp după aceea nu am mai fost atras de pescuit, până acum vreo șase ani, când l-am cunoscut pe domnul Geo, care m-a instruit și a știut să mă atragă spre această minunată activitate de recreere.

Un alt stil de pescuit al copilăriei era ”la pripon”. Cu ăsta mă împăcam mai bine. Înfășuram pe o sticlă de-o jumate cam 50 de metri de gută rezistentă, un capăt îl legam de gâtul sticlei, iar de celălalt legam o piuliță mai mare. Aproape de piuliță legam 2-3 cârlige, puneam mămăligă în ele și apucam sticla de gât, roteam de câteva ori capătul cu piulița și îl azvârleam în mijlocul lacului. După aceea puneam sticla jos, înfigeam un crăcan, adică un băț bifurcat, în pământ, treceam guta prin crăcan, lipeam de gută un guguloi de pământ moale și așteptam până când crapul fugea cu mămăliga înfiptă în cârlig, aruncând guguloiul în sus. Atunci începeam recuperarea gutei, înfășurând-o pe sticlă și scoteam peștele la mal. La stilul ăsta mă descurcam mai bine ca la undiță, așa că îmi plăcea.

Ceilalți băieți știau să prindă peștele și cu mâna, scormonind pe la buturugile care se găseau sub apă, dar eu n-am îndrăznit niciodată să încerc așa ceva.

La copcă, iarna, era plictisitor și nici nu aveam rezultate, dar nici noi nu prea pierdeam timpul cu asta, pentru că eram pasionați de hochei.

Ne făceam niște crose din crengi de dud, alese cu grijă dintre cele puțin aduse la un capăt, ca să putem prelucra partea cu care conduceam și loveam pucul. Puc pe care, de obicei, îl meșterea Adrian, viitorul preot al satului, dintr-un cauciuc mai gros și mai tare, luat de la SMT (Stația de Mașini și Tractoare), unde taică-su era mare șef.

Cele mai bune crose tot Florinel și le făcea. Avea un talent să aleagă crengile ca nimeni altul. Le lega la un capăt cu sfoară și le băga în apă, apoi le călea la foc, numai el știa cum, dar întotdeauna le dădea o formă perfectă.

Într-o iarnă m-am hotărât să-i dau gata și mi-am cumpărat din București o crosă adevărată și vreo două pucuri. Eram vedeta copiilor, astfel încât am fost ales pe loc căpitan, imaginându-și, probabil, că acea minunată crosă va juca singură. Bucuria mea n-a durat, însă, decât câteva minute, pentru că, în urma unei lovituri mai sănătoase, am rămas cu un băț drept în mână, capătul atât de frumos îndoit zburând odată cu pucul. Și nici măcar n-a fost gol.

Doru, fratele meu mai mare, care nu avea și el crosă profesională, ca a mea, a început să sară în sus de bucurie. Dintr-odată gheața a cedat și tot piciorul drept i s-a dus în apa rece. Florinel, care și el țopăia, când l-a văzut pe Doru cu un picior în apă, a țopăit și mai tare, gheața s-a spart și sub el și a intrat, ca în basmele cu Făt-Frumos și Zmeul, până la brâu în apă. Văzând că gluma se-ngroașă, noi n-am mai țopăit niciunul, grăbindu-ne să-i scoatem pe cei doi din gheață.

Altădată, cum jucam noi hochei pe coada lacului dinspre sat, numai ce-l auzim pe Cioroiu, un bătrân de vreo 90 de ani, care trăia singur într-o casă de pe deal, că strigă la noi:

„Măi băieți, mă, eu mor!”

Fiind vecin cu bunicii mei și știind că e cam zărghit, m-am găsit eu mai viteaz și i-am răspuns:

 „Mori sănătos, moșule! Ce, nu te lăsăm noi? Te deranjăm?”

Apoi am râs cu toții și ne-am văzut mai departe de joacă. După vreo două zile am aflat că Cioroiu murise și în vacanța aceea nu am mai jucat hochei.

După întâmplarea cu pescuitul de noapte, când era să mă înec, am hotărât să învăț să înot. Venise și tatăl meu în concediu, așa că am mers cu el și cu Doru la baltă, să ne bălăcim. Lângă pădure era un loc minunat de scăldat, cu plajă de nisip fin, iar fundul lacului era lin și nisipos. Fiind lângă pădure ne mai și adăposteam la umbră, mai o fragă, mai o mure, ce mai, poveste!

Tata zicea că ne învață să înotăm, deși el nu înotase în viața lui. Ne susținea cu o mână pe sub piept, iar noi dădeam din brațe, încercând să înaintăm. Până la urmă, plictisit, probabil, ne-a dat drumu’, iar noi, nebăgând de seamă, am continuat să dăm din mâini și să ne menținem la suprafață. Așa am învățat noi să înotăm, fără să prea înțelegem fenomenul.

Dar mi-a prins bine, pentru că, peste ani, fiind la Eforie Nord, am reușit să salvez un copil de la înec din marea agitată. N-am putut să fac același lucru și pentru unchiul copilului, care era deja înecat la sute de metri în larg.

Așa cum învățasem noi să înotăm, reușeam să traversăm lacul, deși avea cam 100 de metri lățime și făceam asta de câteva ori pe zi.

Dogaru nu era singurul lac din Nicolae Bălcescu. Mai aveam Lacul Tufan, Lacul Nicuță și Lacul Tutunului. Toate se aflau la poalele unor dealuri împădurite, fiind jumătate în pădure și jumătate afară. În afară de lacuri, satul nostru mai era străbătut și de râul Călmățuiu, care acum, săracul, a ajuns un biet pârâu. Vorba lui Zaharia Stancu: ”Lunga, îngusta și săraca vale a Călmățuiului.”

Odată, când eram cu Florinel la pescuit pe Lacul Tufan, a început o ploaie torențială care ne-a gonit acasă. Mai întâi ne-am adăpostit în pădure, sub cel mai bătrân tufan, care dăduse și numele lacului, dar Florinel și-a amintit ce-i spusese bunicul lui și anume, că nu trebuie să stai sub copaci când plouă, ca să nu te trăsnească. Abia ce ieșisem din pădure că s-a și luminat cerul, ca de revelion și în spatele nostru s-a auzit un trosnet îngrozitor. Am băgat capul între urechi și am luat-o la fugă. Când, în sfârșit, ne-am oprit și am privit spre pădure, ne-a înghețat sângele-n vine. Bătrânul tufan era despicat în două și ardea cu o flacără imensă. Mereu m-am întrebat cum naiba ardea copacul ăla în mijlocul potopului care curgea din cer.

Mare noroc am avut cu sfaturile bunicului lui Florinel și cu el că și-a amintit la timp aceste sfaturi. De-atunci numele lacului s-a mai lungit puțin: Lacul Tufanului trăsnit.

Anul trecut am ajuns, după mulți ani, să-mi vizitez locurile copilăriei. Cum era și firesc, am fost să văd și Lacul Dogaru și pădurea minunată de unde izvora.

Coborând dealul dinspre sat, am fost puțin surprins să nu mai văd apa la baza lui. Mi-am spus că o mai fi secat și lacul nostru, mai ales că aici nu era matca lui firească, ci ajunsese (și rămăsese mai bine de vreo 20 de ani!) în urma inundațiilor din 1971.

În zilele bune, Lacul Dogaru să tot fi avut vreo 400 de metri din sat până la izvorul din pădure, așa că, nu mi-am făcut griji și am pornit într-acolo.

Pe măsură ce mergeam, inima mi se strângea. Iată, locul unde căzusem în gropan era acoperit acum cu iarbă. Nici urmă de groapă. Am mai mers ceva timp și am văzut locul unde era să se înece Nea Iancu. Uscat și parcă numai un pic adâncit. Acolo nici măcar iarba nu crescuse.

Am privit spre pădure și parcă începusem să nu mai văd limpede. Plaja nisipoasă, unde de atâtea ori jucasem volei cu fetele și ne bucuram de tresăltarea sânilor lor, nu mai era plajă. Era acoperită de bălării.

Locul unde purtasem cu vărul meu o luptă dreaptă, de la Dumnezeu pentru un pește lăsată, era acum un lan de porumb.

În pădure, se vedeau câteva buturugi, cu rădăcinile uscate deasupra pământului, ca niște picioroange înfipte în țărâna nisipoasă.

Am ajuns la coada lacului din pădure și nici urmă de lac.

Un cioban bătrân stătea pe o buturugă, trăgea dintr-o țigară fără filtru și păzea câteva capre.

Am stat amândoi să fumăm și mi-a povestit că Lacul Dogaru se formase în urma introducerii sistemului de irigații comunist, pe câmpurile de pe deal, de dincolo de pădure. După 1990, oamenii au distrus aceste sisteme de irigații, fiecare furând câțiva metri de țeavă. Luase și el vreo șase metri și, după ce tăiase țeava pe lungime, făcuse trocuri pentru apă la găini. Că, de, dacă nu mai era Colectivul, toată lumea avea dreptul să ia câte ceva.

         „Bine și lacul? Lacul meu?!

         „Păi, nu-ți spusei că nu mai sunt irigații?”

         „Și izvorul? Că, doar avea un izvor.”

         „Avea unul, dar a secat și ăla.”

„Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot…

Unde ești copilărie,

Cu pădurea ta, cu tot?”

                   Mihai Eminescu