Moartea nebunului

• fragment din nuvela Ploaia

Satul zăcea în nemișcare. Era duminică și nici picior de om nu se vedea pe ulițe, în ciuda soarelui care deja se înălțase pe cer de ceva vreme. Parcă toți sătenii își făceau treburile prin curți în liniște, cu teamă să nu tulbure împăcarea ce se pogorâse peste vremuri. Copacii uitaseră să mai foșnească, deși puzderia de frunze fremăta mărunt, ferindu-se parcă una de cealaltă, nu care cumva să creeze vreun dezacord tăcerii uniforme.

Când se auzi primul dangăt de clopot, timpul rămase în suspans, ascultând; frunzele încremeniră, uitându-și dansul unduitor. Tăcerea însăși uită să mai tacă și liniștea deveni mai apăsătoare decât un bubuit de tobe. Totul s-a sfârșit când sunetul goarnei a țâșnit parcă din adâncul pământului, izbindu-se de cer, pentru ca apoi să se prăvălească peste sat, ca un geamăt al universului. Din ce durere se născuse oare acest cântec de goarnă ce părea o chemare la moarte? În el se regăsea istoria omenirii, cu toată suferința la care suntem condamnați cu toții, iar cei care-l ascultă par să-și lase o parte din suflet să moară odată cu cel dispărut dintre ei. Nu e om cu inimă-n el care să nu se tulbure auzind cântecul de goarnă, metalic, sfâșietor, ca o poveste tristă mirosind a cer și pământ.

Mitică Deladeal, nebunul satului, murise.

Se foia întruna prin curte, neavând stare. Mersese de câteva ori în pădurea lui de salcâmi, vorbind cu ei, greblând iarba dintre trunchiuri, plimbându-și palmele peste scoarța lor cu dragoste părintească. Apoi intra în casă, unde nu rămânea mai mult de-o clipă și iarăși ieșea în curte. Mai îndrepta un par din gard, mai jumulea o buruiană crescută aiurea și iar își arunca privirea spre salcâmi. Câinele îl urmărea cu privirea prin curte și, deși nu se urnea din locul lui, părea că trăiește și el neliniștea stăpânului. Când trecea pe lângă el, animalul se uita fix în ochii lui Mitică, așteptând parcă o vorbă de la el, dar acesta nici nu-l vedea. Își vedea însă de agitația lui, neluând seama la nimic din jur.

Mitică o porni dintr-odată spre câmp, aducându-și parcă aminte de un lucru ce-l avea de făcut. Văzându-l că iese din curte, câinele se luă după el, deși nimeni nu-l chemase. Omul se opinti cu pași măsurați în deal și până în vârful lui nu se opri. Ajuns pe creastă, își întoarse privirea spre sat, pe care-l vedea în toată desfășurarea lui de la înălțimea la care se afla. Șoseaua trecea pe sub deal și cobora abrupt, mergând pe lângă păduricea de salcâmi plantați de el, șerpuia apoi printre case, pierzându-se undeva departe, parcă împerechindu-se cu râul ce curgea pe lângă satul lor. Acoperișurile cărămizii se iveau printre verdele crud al copacilor ce umpleau peisajul. Pe alocuri, în vreun luminiș, se ițea câte un zid alb de casă, văruit de curând. Larma satului îi ajungea calm la urechi, estompată de distanță și altitudine, când privirea i se opri în curtea vecinului său, care ascuțea niște araci, lovind lemnul cu mișcări regulate și precise. Îi părea îngândurat, așa cum stătea aplecat asupra trebii, și Mitică șopti din buze, ca pentru el:

– Să trăiești, leat!

Silică ridică o clipă capul, de parcă l-ar fi auzit. Mitică îi făcu semn cu mâna, dar prietenul nu-l văzu. Se uitase și el, așa, peste timp. Își mai privi o dată salcâmii și se urni cu greu, luând-o de-a dreptul peste câmp. Acum observă că nu e singur:

– Ce-i cu tine mă, pricăjitule? Cine te-a chemat? Du-te înapoi acasă, că n-am treabă cu tine!

Văzându-se băgat în seamă, câinele își ciuli urechile și începu să bată țărâna cu ciotul lui de coadă. I-o scurtase Mitică încă de cățelandru, să-l facă rău, dar dacă nu-i era în fire, nu se făcuse.

Om și câine, se pierdură în necuprinsul câmpului.

Mitică s-a oprit în locul unde câmpul se lovea de marginea pădurii. Îi părea mai cunoscut ca altădată locul acesta și parcă se vedea pe el însuși de undeva de deasupra. Își aduse aminte de ziua în care adormise pe câmp și avusese visul acela cumplit. Realiză că se află în același loc și, pentru o clipă, visul s-a amestecat cu realitatea. Dar acum nu mai era vis și nici el nu s-a mai întins pe iarbă, ca atunci. Rămase în picioare, ascultând chemarea pădurii, în timp ce o umbră densă cuprindea câmpul și, odată cu el, pe Mitică și pădurea. Cerul se acoperi cu o mantie întunecată, făcându-l pe om să dispară din imagine. Îi părea că e singur într-o lume neagră și pustie, căreia îi murise astrul dătător de lumină și viață. Sufletul îi era golit de orice simțire și îl durea acest sentiment de singurătate. Frica puse stăpânire pe el și ar fi vrut să fugă, să urle, dar n-o făcu, pentru că oricum nu era nimeni să-l audă și nici n-avea unde să se ducă. Dacă era singur pe tot pământul!

Deodată întunericul s-a sfâșiat, din negura lui țâșnind o limbă de foc ce-l lovi pe nebun în ceafă. Rămase o clipă nemișcat apoi se prăbuși, curios, pe spate, cu ochii larg deschiși spre cer, în timp ce tunetul zguduia trunchiurile copacilor. Câinele se sperie și se cuibări lângă trupul stăpânului, rămas în nemișcare printre ierburile fremătând de verdeață. Fulgere răzlețe mai luminară cerul un timp, dar ploaia nu veni. Norii au renunțat să mai întunece lumea și se risipiră care-ncotro, lăsând cerul să se oglindească în ochii lui Mitică. Privirea lui se liniștise, împăcându-se cu viața, cu oamenii, cu natura. Era o împăcare prin moarte, dar nebunul nu se răzvrătise împotriva ei, dimpotrivă, îi ieșise în întâmpinare, ca și când i-ar fi trebuit. Parcă și animalul se împăcase cu ideea de moarte și își priveghea stăpânul cu ochii liniștiți și umezi.

Mult timp după aceea nu a mai plouat.