De după gard (5) – Tristanii

Țară tristă. Trist oraș. Oameni triști.

Elie McMoromețe stătea pe canapeaua lui de după gard, cu spatele întors la lume, parcă plictisit de tot ceea ce se întâmpla pe stradă. Fuma gânditor, cu privirea pierdută undeva departe, peste capul prietenului său, Ghe O’Cocoșică, așezat pe o haină mai groasă direct pe pământ.

– Ăștia toți parcă sunt dintr-o carte de Bacovia, măi Gheo.

– Acum ce vrei și tu, e noiembrie. Cer întunecat, frig, ploaie…

– Lasă că nu vremea e de vină. Vremurile!

– Sigur că și vremurile, dar nu e ceva nou.

– Da, dar ca acum, oameni triști și să se ferească unii de alții, parcă nu prea am mai văzut. Și doar știi cât de prietenoși sunt irlandezii! Te salută și îți zâmbesc pe stradă de parcă le-ai fi un vechi prieten, dar ei nu te-au văzut în viața lor. Acum abia dacă se mai salută cu vecinii de pe stradă.

– Lasă, Elie, că nu-i chiar așa. Astea sunt regulile. Distanțare socială.

– Distanțarea asta, Gheo, o să devină obligatorie și ne trezim că trebuie să ieșim din case cu rândul, la ore stabilite, că n-avem voie să vorbim unii cu alții, să ne mai vizităm, să facem petreceri. Mi-e teamă că nici tu n-ai să mai poți veni pe la mine.

– Asta nu se poate!

– De ce să nu se poată? Vor spune că este spre binele societății, iar individul, el singur, nu va mai însemna nimic față de regulile comunității, iar regulile le face cine trebuie.

– Adică, zici tu că noi doi n-o să mai putem sta de vorbă?

– Ai rămas în urmă, Cocoșică!

– Păi, asta s-a mai întâmplat o dată. Mai știi tu când au venit comuniștii și nu mai aveai voie să vorbești împotriva lor? Să nu mai existe alte partide? Să nu mai ai tu caii tăi, pământul tău? Dar asta a fost acum zeci de ani. Să nu fi evoluat noi de-atunci?

– Cum nu! Mai știi când ziceau că tehnologia va fi în favoarea omului? Că mașinile vor face treaba mai ușor și mai repede, iar omul va munci mai puțin, numai patru ore, și va câștiga mai mult? Ei bine, cu tehnologia asta oamenii și-au pierdut locurile de muncă, iar cei care le mai au muncesc zece-douășpe ore pe bani mai puțini, care mai întotdeauna le ajung cât să-și plătească facturile. Și-atunci, unde este binele ăla promis? Întotdeauna au existat unii care s-au crezut mai deștepți decât ceilalți și li s-a părut normal să facă profit de pe urma lor. Asta se întâmplă și acum, numai că mijloacele sunt altele. Acum ei ne vor triști. Să fim toți niște Țugurlani. Îl mai știi pe alde Țugurlan?

– Cum să nu! Nu ne-a înjurat el în Poiană, la Iocan?

– Țugurlan era unul dintre învinșii sistemului, numai că noi nu vedeam asta. Nouă ne era bine. Adică, bine nu ne era nici nouă, dar un pic mai bine decât lui Țugurlan. Și ne bucuram, chiar dacă n-o spuneam niciunul, că suntem o treaptă mai sus. Că nu stăteam direct în noroi.

– Și zici tu că ăștia n-or să ne mai lase să facem ce vrem noi?

– Nu ei, direct. Noi singuri o să ne interzicem unii altora. Ei numai or să ne creeze premisele care să ne inducă o stare de așa-zisă protecție.

– Dar știi că mai zic unii că e vorba de o conspirație mondială și cei mai ponderați zic că sunt niște exaltați?

– Nu știu alții ce zic, dar eu atâta știu: dacă omului i se interzice libertatea de mișcare, de acțiune și chiar de gândire, atunci omul degeaba a mai evoluat. Atâta timp când alții controlează toate aceste lucruri, omul nu mai este liber. Izolarea, distanțarea de comunitate, vor aduce regresul speciei. Când vom mai ieși din bârlog, vom merge toți pe străzi cât mai pustii, cu capetele în pământ, să ne protejăm făpturile neînsemnate.

– Ești pesimist, Elie. Mă înspăimânți. Și mă mir, că eu eram ăla de vedeam numai răul din lume, iar tu găseai mereu ceva miraculos în orice întâmplare.

– Nu mai e de glumă, Cocoșică. Aproape că nu mai am nicio plăcere să mă uit prin gaura asta din gard. Prea multă negură e pe străzi. Prea mulți tristani. Prea suflete moarte, vorba lui Gogol.

– Ăsta de-alde cine e? întrebă O’Cocoșică, făcând pe miratul.

Elie McMoromețe se însenină deodată la față.

– Știi că ai dreptate, mă, băscosule? A mai trecut omenirea asta prin vremuri întunecate și uite că n-a murit! Au mai vrut și alții să țină omul în lanțuri, imaginare ori nu, dar noi tot aici suntem, liberi să dăm cu basca de pământ, dacă așa ne vine, și să chiuim cât ne țin bojocii, să le facem lor în necaz. Ia mai bine hai să bem o țuică la Aristide, că vinde prin ușa din spate!

21 noiembrie 2020