Moartea pasiunii – autor Taica Terezu

Am primit acest text la Poșta redacției și am fost tare curios să-l citesc. Îl cunoșteam pe autor de pe Facebook. De fapt, cunoșteam pseudonimul acesta curios, Taica Terezu, care într-un timp era foarte activ în online și îmi lăsase impresia unei minți sclipitoare, cu umor fin și ironii subtile, fără a folosi un limbaj suburban, cum fac mulți dintre cei care țin neapărat să jignească și nu au instrumente mai sofisticate la îndemână. Aveam și un mic ghimpe împotriva lui, pentru că, la un campionat online de table, mă zvântase chiar înainte să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă. Bine, nu sunt eu mare jucător, însă nici neștiutor.

Dar să revenim la text.

În primul rând, diacriticele erau puse numai pe alocuri. Le-am pus eu. În mod normal, nu l-aș fi luat în seamă și aș fi refuzat textul, dar am citit. Și m-am enervat. Zic: ia uite, frate, după ce că știe să joace table, se mai pricepe și la scris! Și chiar se pricepe. A fost o încântare să descopăr o scriitură extrem de vie (în ciuda faptului că se vorbește despre o execuție. Nu oricine știe să trăiască moartea), tema abordată fiind bine înfiptă în realitate, cu o puternică viziune de viitor, deloc imposibilă, iar tehnica de expunere a ideilor într-un spațiu atât de restrâns denotă o bună cunoaștere a procedeului literar și pricepere în a extrage esențialul. Taica Terezu al nostru se pare că l-a citit atent și cu pasiune pe Kafka, stilul abordat fiind foarte apropiat de acesta. Pentru mine a fost o încântare și mi-ar plăcea să-l avem între colaboratorii noștri, măcar săptămânal. Voi ce credeți? Puteți să-i lăsați aici părerea voastră.

Iată și minunatul text:

Moartea pasiunii – autor Taica Terezu

Mă uit la plutonul de execuție și zâmbesc, oare ce știu copiii ăștia? Au fețe cuminți, inocente chiar, deși încearcă să pară serioși pentru ceea ce urmează să facă. Nu mă pot abține să mă uit la cel pe care-l am direct în față. Oare câți ani să aibă, nouăsprezece spre douăzeci? Poate, deși spre norocul lui, sau ghinionul, nu-i arată. Se vede că a avut o viață bună, obrajii plini îl dau de gol. Mai mult ca sigur n-a pierdut nici una din cele aproape șapte mii de nopți trăite până acum întrebându-se cum va trece ziua de mâine. De fapt, dacă mă gândesc bine, mai mult ca sigur n-a pierdut nici o noapte, până acum, treaz, n-ar fi avut de ce. Încerc să mă pun în pielea lui și pentru prima oară îmi e ușor să fac asta; la fel cum pentru el e prima oară când pierde o noapte și pentru mine e prima oară când nu am de ce să mă întreb despre ziua de mâine. Ironic, ar spune unii care habar n-au despre ironie. Zâmbetul mi se lărgește la gândul ăsta și îi văd pe cei din față ezitând: oare omul ăsta e nebun, râde de noi că nu ne comportăm cum trebuie la un eveniment așa important sau știe ceva ce noi nu știm?

V-am pierdut, așa-i? De când o execuție e un eveniment important? Niciodată în istorie nu a fost, de ce ar fi exact acum și încă execuția unui necunoscut? Asta ca să lăsăm deoparte faptul că pedeapsa capitală e interzisă prin lege de mulți ani buni. Și totuși, aici sunt, în fața plutonului de execuție.

Îmi pun un pahar de whiskey, lucru interzis prin lege de 48 de ore și îmi aprind una din ultimele țigări, păstrate în ultimii doi ani, de când nu se mai vând, în carcasa modemului privit ca o curiozitate din vremurile de mult apuse când internetul era prin cablu. Puteam să-l vând pe o adevărată avere pe ISell, dar nici Rory John Gates n-ar fi avut bani să-l cumpere la ce aveam eu înăuntru.

„Aahh-urile” și „Oooh -urile” celor din față îmi dau de înțeles că i-am șocat și tare mă tem că cel puțin unul o să aibă nevoie de terapie, plus vreo două săptămâni libere, pentru a-și reveni din șoc. Mă uit cu amuzament, mda, am zâmbit cam des azi deși și asta e în afara legii mai nou și mai ales dacă e natural și-l văd pe cel din fața mea cum se întoarce brusc, își scoate PLM-ul (Personal Life Manager-ul, pentru cei de vârsta mea sau în caz că ați uitat) și își face un Eternal Cloud Memory (ESieM pentru tineri, neapărat spus cu mândrie, având în vedere cât e abonamentul pentru așa ceva) cu fața lui, ultima mea sticlă de whiskey și mâna în care țin țigara. Pe mine nu are de ce să mă prindă în cadru, nu că ar fi inutil pentru ego-ul meu, dar deja am avut parte de mai multă publicitate decât mi-aș fi dorit vreodată în ultima săptămână, ce dracu’ m-a mâncat în cur, pardon my French, să scriu public pe Twitter că am ajuns să trăim degeaba, fără emoții, vicii sau pasiune, habar n-am? Dacă spărgeam o bancă, reinventam roata sau rescriam Biblia nu aș fi avut fața așa mediatizată, ar fi fost inutil să mă mai imortalizeze și el.

Execuția e pe cale să înceapă, văd în ochii celor din față, deși tineri și inocenți, dorința de a mă ucide și culmea, primul care trage e cel care a făcut ESiM-ul:

–  Spuneți-ne, vă rugăm, pentru Historia punct ro, ce v-a determinat să faceți așa o afirmație defăimătoare vieții ideale din zilele noastre, viață care încununează cu succes tot ce au visat predecesorii noștri?

Nu-i băiat rău și se pare că încearcă să tragă pe lângă, dându-mi o șansă de scăpare, dar nu mă pot abține să nu-mi bat singur ultimul cui în coșciug, așa că zâmbesc, mda, chiar că am zâmbit cam des în ultimul timp – lucru ilegal, imoral (după ultimele legi) și irecuperabil (după legea mea) și mă împușc singur, răspunzând în timp ce expir ultimul fum:

 –  Am trăit!