De după gard (8) – Sărbătorim sărbătorile sărbătorești sărbătorește

Era în Ajunul Crăciunului. Ghe O’Cocoșică mergea pe marginea drumului, pe lângă garduri, mormăind ocări la adresa unor indivizi pe care nu-i cunoștea, dar îi numea așa, generic, proști.

Ajunse la poartă și dădu să intre. Neașteptându-se să fie închisă, se propti cu nasul în ea. Înjură apăsat și dădu să plece. Nu se așteptase să găsească poarta închisă la prietenul său. Întotdeauna intra ca la el acasă. Ce-o fi pățit Moromețe? S-o fi supărat pe el? Numai la gândul ăsta și începu să-i fiarbă sângele-n vene. Cum adică? Cu ce drept să se supere pe el? Și măcar să i-o spună în față, nu să-i închidă poarta, ca la străini! Vruse să se întoarcă acasă, dar orgoliul nu-l lăsă. Începu să bată în poartă, cât putea de tare, cu măciulia bastonului de lemn, de care nu se despărțea niciodată, deși nu avea niciun defect la mers. După vreo două minute de bătut în poartă, auzi chiar de lângă gard vocea liniștită a lui Moromețe:

– Acum, ce-oi da așa în poarta asta, ori tu nu vezi că e închisă!

De partea cealaltă a gardului se auzi un icnet de indignare, dar vorbele nu ieșiră, atât de surprins era Cocoșică. Văzând asta, Moromețe continuă:

– Sau, din cauză că ai venit deja nervos, numai tu oi fi știind de ce, și neputând să deschizi poarta, ai uitat că am și eu, ca tot omul, sonerie?

– Bă, Moromețe, deschizi ori nu deschizi? Că dacă nu deschizi, să moară ăla care o mai veni pe la tine!

– Măi, Gheo, dar până acum ce, ți-am deschis eu poarta ori ai intrat singur?

– Păi, până acum n-a fost niciodată încuiată!

– Nici acum nu e, numai că s-a stricat, de cât o fi fost și ea folosită.

– Adică, ți-am stricat-o eu? Ori poate vrei să zici că vin prea des? Ei lasă, că n-am să mai vin!

Și dădu să plece.

– Stai, măi, creștinul lui Dumnezeu! Ce, am zis eu ce ziseși tu? N-am zis, dar tu ești pornit să te cerți văd! Ridică de clanță!

– Cum să ridic, mă, nu se mai apasă?

– Ei bine, clanța asta a mea are personalitate. S-a gândit ea că destul a fost apăsată, iar acum vrea să fie ridicată, așa că, dacă vrei să intri, ridic-o!

– Fir-ar mama ei de clanță, măi Moromețe, că nu poți să fii și tu ca toți oamenii!

– Atunci n-ai mai fi venit pe la mine.

– Așa o fi.

– Ai venit să mă colinzi, așa-i? Că doar e Ajunul!

– Ce Ajun, mă Moromețe? Ce, mai suntem copii?

– Cocoșică, dacă noi, ăștia mai bătrâni, nu mai ținem tradițiile, cine să le mai țină?

– Uite, de-asta venisem eu supărat!

– Mi se păruse mie că ești cam întors pe dos.

– Păi, bine măi, Moromețe, e plină strada de luminițe și de reflectoare care luminează casele. Una nu a scăpat neîmpodobită. Nici măcar a indienilor din colț. Mă, ăștia nu erau cu Budha? Acum au trecut la Iuda?

– Dar ce-ai cu ei, măi Cocoșică? Lasă oamenii să se bucure alături de vecinii lor! Ei oricum au câteva sute de zeități, ce mai contează dacă l-au adoptat și pe-al nostru!

– Mă rog! Pe mine mă supără că se face atâta risipă de electricitate și se cheltuiesc bani pe decorațiuni și zorzonele, care, din ianuarie, sunt aruncate la gunoi.

– Asta pentru că ești zgârcit. Alții vor să-și bucure sufletele, iar pentru asta cheltuiesc. Merge economia și se păstrează și tradiția.

– Se păstrează pe naiba! Trei sferturi dintre ei habar nu au ce înseamnă Crăciunul.

– Dar de unde știi tu, prăpăstiosule?

– Păi ce, nu se vede? Toți sunt cu mâncarea, băutura, muzica de petrecere, unde mai pun și câte-o colindă, că așa se face, dar nu simt nimic din ce se cântă acolo. Știu eu cum fac!

– Păi dacă știi, ce-ți mai pasă? Lasă-i în treaba lor!

– Nu-mi vine. Adică îmi vine să strig la ei: Mă, voi altceva nu mai știți? Numai petrecere? Ce-i învățați voi pe copiii voștri despre Crăciun? Despre tradițiile noastre?

– Ai să fii surprins, Cocoșică, dar îi învață.

– Îi învață pe naiba! Nu-i învață nimic.

– Tu citești Timpul de Irlanda?

– Mda, mă mai uit peste el.

– Păi și nu văzuși?

– Ce să văd?

– Pe tinerii ăia de-au scris despre Crăciun.

– Am văzut că a fost un concurs, dar parcă te aștepți la ceva bun aici!

– Aia e, Cocoșică, toți credem că știm și nu mai stăm să verificăm, să vedem dacă știm ori nu știm. Uite, tu habar nu ai! Dacă ai fi citit, ai fi văzut că tineri români, plecați de mici din România cu părinții lor sau chiar născuți aici, știu ce înseamnă Crăciunul, știu de tradiții și, chiar dacă vorbesc și despre bucatele care se prepară în mod tradițional de Crăciun, nu pun asta pe primul loc, ci însemnătatea de a fi gătite sărbătorește, pentru familia reunită. Și da, știu și despre valoarea creștină a acestei sărbători. De unde crezi tu că știu ei aceste lucruri? Îți spun eu, că văd cum ți-ai înghițit limba, de la părinții lor, care nu numai că nu le-au uitat, dar le și transmit copiilor lor.

Ghe O’Cocoșică se ridică și porni spre poartă.

– Acum unde te-oi fi ducând?

– Să citesc revista aia, că prea am fost prost!