Context istoric

Epidemiile și sănătatea umană

De-a lungul mileniilor, teritoriile românești actuale s-au confruntat cu epidemii frecvente, adesea devastatoare, și uneori chiar cu pandemii, care au afectat foarte mult atât evoluția societății, cât și coordonatele biologice ale ființei umane, precum și ale altor specii. Celebra civilizație neolitic-eneolitică de la Cucuteni, de pildă, bine-cunoscutul sit arheologic descoperit nu departe de Iași, a dezvăluit că, din când în când, casele erau arse și așezările omenești abandonate: arheologii au presupus că acest comportament s-ar fi putut corela cu apariția unor focare epidemice și cu încercarea de a opri răspândirea acestora prin igniție. În variate forme, obiceiul a persistat. Încă în secolul al XVIII-lea, Franz Sulzer, militar și umanist elvețian de sorginte germană, în „Istoria Daciei Transalpine” (1781), spunea că, atunci când sunt molimi, Românii „fac fum cu chinovar ars pe cărbuni” pentru îndepărtarea pericolului.

Epidemiile s-au detașat ca „evenimente fondatoare”. Istoricul francez, Pierre Chaunu, aprecia chiar că epidemiile au modelat fața planetei mai mult decât războaiele. Pe termen lung, au influențat întotdeauna concepțiile de viață, reprezentarea bolilor, conceperea terapiilor, igiena și alimentația, comportamentele individuale și comunit­are, medicalizarea și profesionalizarea societății. Au semni­ficat puncte critice, de inflexiune, în derularea istoriei omenirii, impunând conștientizarea propriei condiții, strategii defensive sau ofensive, ridicarea la un nivel de cunoaștere și de acțiune mai com­plex.Astfel, în zorii timpurilor moderne, ca peste tot în Europa și în această zonă carpato-danubiano-pontică,sub amenințarea epidemiilors-au organizat și s-au gestionat mai bine stațiile de carantină și cordoanele sanitare, s-a instituit poliția sanitară și s-a perfecționat contro­lul exercitat de aceasta, medicii au început să descifrezelogica afecțiunilor infecto-conta­gi­oase, în care s-au specializat, dezvoltândo înțelegere mai exactă a fenome­nelor. Au fost implementate primele programe de vaccinare, s-a dezvoltat o înțelegere mai precisă a epidemiilor, a rolului jucat de sănătatea publică și medicina preventivă, în timp ce medicii încercau să aprofundezetot mai mult domeniul. În secolul al XIX-lea s-au definit și aplicat antisepsia și asepsia, s-au fondat cele dintâi institute de igienă și Asociațiile de Cruce Roșie, alături de serviciile de asistență medicală profesională.Întâile școli de nursing s-au născut mai ales în context epidemic, grație inițiativei și determinării „doamnei cu lampa”, Florence Nightingale. Tot în veacul al XIX-lea s-au pus bazele Bacteriologiei, care a dat consistență principiilor de igienă și relațiilor om-mediu. Din perspectivă biologică, prin stimulii microbiologici,bolile infecțioase au modulat răspunsul imunitar, unitățile imunogeno­mi­ce ale viului, iar adaptarea sistemului imunitar a ilustrat, după cum știința a arătat mai târziu, cea mai mare sursă de variație genetică umană, în măsură a gestiona relațiile intra- și inter-specifice.

Vaccinuri și contribuții românești

De la variolizare la vaccinare

În trecut, una dintre epidemiile pe care românii le-au trăit adesea a fost variola.Există date care indică practicarea variolizării[1] de către populația indigenă,cel puțin din zorii veacului al XV-lea. „Avem motive temeinice să credem – preciza Pompei Samarian  în tratatul său „Medicina și Farmacia în Trecutul Românesc (vol.I, 1938) – că această boală „pestilențial㔄n-a secerat la noi, așa cum a secerat Apusul European și printre popoarele din jurul nostru, pentru cuvântul că Românii au cunoscut și practicat variolizarea, adică altoirea contra variolei. Din acest punct de vedere Românii au vădit superioritate asupra Apusului, pentrucă au știut să aplice din vreme măsura cea mai eficace pentru prevenirea și comba­te­rea variolei.”Nu doar unele coduri de legi sau cronici atestă acest fapt, ci și călători străini ce au vizitat diferite regiuni locuite de români au remarcat folosirea acestei tehnici de imunizare empirică.În secolul al XVIII-lea, printre ei s-a numărat și Francesco Griselini, naturalist italian, trimis al Împărătesei Maria Tereza. Griselini nota, în cunoscuta sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”(1789), că inocularea lichidului din pustulele variolice,prelevat de la persoanele bolnave, la copiii sănătoși se făcea prin scarificare sau după frecarea intensă a pielii brațului cu o pânză, ce producea escoriații. În Banat și Ardeal, numai românii recurgeau la un asemenea tratament profilactic, foarte eficient. Interesantă este și prezența, în veacul al XVIII-lea, la București și la Iași,a doi pionieri ai variolizării europene: doctorii greci Jacob Pylarino, respectiv Emanuel Timonis, care au lucrat pe lângă Curțile Domnești ale lui Cantacuzino și Brâncoveanu, în Valahia – Pylarino, vreme de mai mulți ani –, și Curtea lui Ghica Vodă, în Moldova -Timonis, un mai scurt interval.Ambii practicau variolizarea, despre care au scris în „Philosophical Transactions”(1714-1716), periodicul Societății Regale din Londra.Pylarino a publicat în plus, în 1715, la Veneția, un prim tratat de „imunologie-vaccinologie” avant la lettre, discutând tocmai variolizarea. În Moldova, cel dintâi Domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, inițiat deopotrivă în medi­ci­nă, și-a variolizat copiii.Istoria a consemnat că soția sa de a doua, Pulcheria Tzoukis, o adevărată prede­ce­soare a Doamnei Montagu, și-a variolizat – poate chiar ea însăși – copiii, la 19 februarie 1713, la Constantinopol.

Lady Montagu a făcut-o în 1718, dar a propovăduit intens adoptarea variolizării în Europa Occidentală și, în primul rând, în Anglia sa natală.

 În ceea ce privește vaccinarea jenneriană contra variolei, aceasta a fost introdusă devreme în Țările Române, la începutul secolului al XIX-lea, la 1800, scurt timp după ce fusese propusă de medicul englez Eduard Jenner, în 1798, și adoptată în Europa de Vest. Limfa întrebuințată în Principate, așa cum se întâmpla în Moldova secolului XIX, era uneori importată din Viena sau Londra. Vaccinarea se diferenția de variolizare prin recursul la material biologic prelevat nu de la omul atins de variolă, ci de la animalele bolnave – bovinele, vacile suferindtocmai de „variola vacilor” – variola vaccinia. Numele de „vaccin”, derivat de la acesttermen, a fost consacrat de Louis Pasteur. Efectele secundare ale vaccinării erau atenuate, iar decesul survenea excepțional de rar.

 Empiric, însă, în medicina populară românească, copiii erau uneori scăldați,preventiv, în apa în care se spălase ugerul cu erupții veziculare al vacilor bolnave de variolă.

Vaccinuri antirabice

Rabia (turbarea) a fost o altă boală contagioasă ce provoca moar­tea. După ce la Paris și Odesa au fost create instituții comparabile, la București, la 28 aprilie 1887 s-a deschisun al treilea Laborator Antirabic pe plan internaționalîn cadrul Institutului de Bacteriologie și Patologie, grație demersurilor eminentului savant Victor Babeș, remarcabil bacteriolog și histopatolog ro­mân. Alături de colegii săi de talent, a conceput și produs un vaccin antirabic îmbunătățit, conform așa-numitei „metode antirabice românești”, care a perfecționat vaccinul pasteurian inițial. Tehnica a fost în continuare ameliorată de unul din colaboratorii Profesoru­lui dr. Babeș, Profesorul dr. Emil Pușcariu și echipa sa, cuprinzând doctori ca Josif Lebell și Mircea Vesesco. Dr. Pușcariu se afla atunci la Catedra de Histologie a Facul­tății de Me­dicină din Iași, oraș undeel a inaugurat al cincilea Institut Antirabic din lume, în 1891. Din 1895, a aplicat acolo vaccinul cu virus fix inactivat „Pușcariu”, care era un produs biologic încă și mai sigur.

Terapia cu ser antidifteric

Angina difterică a fost o altă epidemie recurentă, iar în Moldova, la Iași, terapia cu ser a fost introdusă la 17 decembrie 1894, la câteva luni după ce Émile Roux, la Congresul de Igienă de la Budapesta, și Emil von Behring – premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină în 1901 –, la Congresul Naturaliștilor de la Viena, comunicaseră tratamentul lor cu ser antidifteric și rezultatele bune obținute. În România, Victor Babeș a fost cel ce a efectuat studii de pionierat asupra difteriei și a terapiei cu ser imunși a introdus și serovaccinarea antirabică.În 1895, Babeș a sintetizat în scris experiența sa în serovaccinare.

Vaccinarea antiholerică și „marea experiență românească”

Alte epidemii care adesea au cauzat grave probleme sociale și sanitare în ținuturile românești au fost ciuma (pesta) și holera. Întotdeauna răspândindu-se dinspre Orientul Îndepărtat, spre vest, aceste cicluri epidemice au încetat să se manifeste în Moldova și Țara Românească, două din provinciile istorice ale României de azi, destul de târziu: ciuma încă bântuia Europa Răsăriteană în cursul Războaielor Ruso-Turce și aproape a dispărut abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în timp ce holera a continuat să fie o se­rioasă provocare pentru sănătate în perioada Războaielor Balcanice (1912-1913) și apoi, într-o măsură mai mică, în Primul Război Mondial (1916-1918). S-a manifestat însă sporadic și după acest moment.

Vaccinuri împotriva holerei erau deja inventate de către Jaime Ferrán, în 1885, care a aplicat în egală măsură vaccinarea antiholerică de masă cu vaccin viu atenuat. A fost urmat de Waldemar Haffkine, cel care a îmbunătățit metoda în 1892 utilizând o „supă” cu vibrion holeric inactiv, și de Ivan Gr. Savchen­ko și Danylo K.Zabolotny (Sabolotny), care au preparat un vaccin oral în 1893. Se pare că Sav­chen­ko a procedat și la un prim autoexperiment de enterovaccinare,administrându-și oral o cultură vie de vibrio cholerae.

Totuși o tehnică extrem de operativă a fost gândită și implementată de microbiologii români în timpul Războaielor Balcanice. Însuși Prof. dr. Victor Babeș a preparat antidotul necesar, vaccinul antiholeric. Dar, extinderea epidemiei de holeră în 1913, în cursul celui de al Doilea Război Balcanicprintre soldații, prizonierii și civilii din toate taberele, a fost cu succes controlată datorită metodei originale de vacci­nare în masă a Profesorului dr. Ion Cantacuzino, pe care micro­bio­lo­gul pasteurian Alexander Bes­red­ka a numit-o „marea experiență românească”. Alături de colaboratori, Cantacuzino aobținut și a folosit un vac­cin polivalent specific, ce conținea 25 de tulpini bacteriene, recoltate înplinăzonă de manifestare a epidemiei. Contrazicând pos­tu­­latele vremii,Contacu­zi­no și echipa sa au vaccinat bolnavii chiar în focar, de trei ori cu doze crescânde, fiecaredoză administrându-se la câte șapte zile.

Epopeea epidemiologică din Marele Război și Întregirea Țării

Epidemiile din Primul Război Mondial și pandemia de gripă infecțioasă

Același genial bacte­riolog pregătit la Institutul Pasteur din Paris, Ion Cantacuzino, a luptat cu succes împotriva numeroaselor epidemii ce au copleșit Armata Română, aliații ei militari și oamenii de rând în timpul evenimentelor dramatice ale Marelui Război: tifosul exantematic – cel mai teribil flagel, holera, dizenteria, febra tifoidă, febra recurentă, tuberculoza, hepatita, malaria, sifilisul, turbarea și, în cele din urmă, gripa infecțioasă (sau gripa spaniolă), ivită spre sfârșitul anului 1918, a trebuit să fie învinse. Ca și în 1913, în Primul Război Mondial, Cantacuzino a fost susținut eficient în munca sa de prietenul și fostul său coleg, specializat deopotrivă la Paris, Profesor dr. Alexandru Slătineanu, transferat dejade la București, la Facultatea de Medicină din Iași. În laboratoarele din București și Iașis-au produs atunci seruri și vaccinuri împotriva febrei tifoide, holerei, infecțiilor streptococice, dizenteriei, rabiei. Pandemia de gripă din 1918 (virusul H1N1), una dintre cele mai grave din istoria recentă, a afectat-o ​​în egală măsură pe Regina Maria a României,„mama răniților”, direct antrenată în evenimentele Marelui Război, în diplomație, dar, în special, în activități umanitare.

Dezastrele Războiului au făcut practic inexistente măsurile profilactice, altele decât cele derivate din medicina populară. Marea Adunare Națională desfășurată în vreme de pandemie la Alba Iulia, în Transil­va­nia, unde s-a hotărât „Întregirea” României, a avut loc la 1 decembrie 1918. Au fost circa 100.000 de participanți și 1.228 de delegați oficiali, care nu au respectat nici „distanțarea socială”, nu aveaunici măști de protecție și, evident, nici nu fuseseră vaccinați. Erau purtați înainte și apărați doar de sentimentele lor patriotice șientu­ziasmul față de victoria finală și realizarea Marii Uniri a Țării străbune.

Bătălia eroilor sanitari

Bătălia dusă de medici și personalul auxiliar în Mare­le Război a fost grea și a presupus aspecte complexe. Medicii înșiși au fost adevărați eroi sanitari, căzând victime ale datoriei și dăruirii exemplare.Transportul răniților și bolnavilor spre unitățile medicale specializate era de cele mai multe ori precar, asigurat nu numai de ambulanțele recent achiziționate de către statul român, ci și de obișnuitele căruțe ori simple tărgi improvizate, desțelenindu-se drumuri inexistente sau impracticabile. Nu toți suferinzii aveau loc în spitale – chiar dacă nici acolo condițiile nu erau întotdeauna cele corespunzătoare – , unii fiind abandonați în gări sau pe străzi, în locuri mai mult sau mai puțin ferite, alături de trupuri lâncezind în agonie sau neînsuflețite.Unii oameni se adăposteau în bordeie sumbre, imposibil de curățat, insalubre, într-o îngră­mădeală fatală.Cantonamentele pentru soldați erau pline și fără condițiile igienico-sanitare și medicale necesare.

Războiul a venit,așadar, însoțit, ca de obicei, de calamități naturale și epidemii pustii­toa­re. În plus, Primul Război Mondial a recurs la arme noi: mitraliere, tancuri, bombardiere. A fost un Război al tranșeelor provocând îndeosebi răniri și mutilări în jumătatea superioară a corpului și la nivelul feței. Însă, a fost și unul în care armele chimice și-au făcut apariția.Gazele toxice, încă insuficient cunoscute, au provocat leziuni și au secerat vieți, Armata Română nefiind suficient pregătită pentru această situație neprevăzută.

La declanșarea sa în România, Războiul a interesat partea de sud-vest a țării, extinzându-se spre sud-est și est, pe măsură ce Armata Română și aliații au fost înfrânți, la începutul confruntărilor de la granița cu Bulgaria și Imperiul Austro-Ungar.Intrată în marea confla­gra­ție în 15 august 1916, România se găsea deja redusă la teritoriul Moldovei, spre sfârșitul anului, în noiembrie 1916. Iașul devenea astfel Capitala de Război a României, aici refugiindu-se guvernul, parlamentul, principalele instituții statale și însăși familia regală.

Armata se repliase pe frontul organi­zat pe linia Siretului, Oituz-Mărășești, într-un ultim efort de a salva țara de ofensiva germană.În aceste condiții, administrația țării și a Iașului, ca și populația orașului, s-au văzut confruntate cu un număr uriaș de refugiați, condiții de igienă necorespunzătoare, locuri de cazare limitate, apă potabilă restricționată, alimente, medicamente și material sanitar insufi­ci­ente. Pe deasupra, iarna 1916-1917 a fost una deosebit de grea, cu temperaturi coborând frecvent la -25°C, iar combustibilul destinat locuințelor, spitalelor, ambulanțelor era cu totul deficitar. Pădurile Iașului – inclusiv Copoul – erau doborâte pe rând, servind încălzirii. Din fericire, teiul lui Eminescu a fost salvat.

S-a adăugat situația politică încordată provocată de izbucnirea, încă din primăvara anului 1917, a mișcărilor revoluționare din Rusia, ce aveau să culmineze cu instaurarea sovietelor la încheierea  anului 1917. A fost unul din motivele pentru care armata rusă, aliată a României, a fost deseori total inefici­en­tă, creând chiar situații tragice și pierderi importante.Materialele destinate frontului, implicit materialul medico-sanitar, ajungeau în România, din Anglia și Franța, principalii aliați, doar prin țările nordice și Rusia, unde anarhia se făcea de acum simțită. Parte din aceste provizii, deopotrivă medicamente, alte materiale de primă necesitate, haine și alimente soseau cu mare întârziere la destinație sau nu mai soseau de loc, fiind rechiziționate și împărțite pe parcurs.Au fost tot atâția factori favorizanți pentru declanșarea epidemiilor: tifosul exante­ma­tic, altfel nu prea frecvent întâlnit în această zonă anterior, a făcut ravagii; febra recurentă, holera, dizenteria, hepatita, tuberculoza, malaria, tetanosul s-au mani­fes­tat brutal; spre cumpăna anilor1917-1918, epidemia de gripă  – gripa spaniolă – a făcut la rându-i multe victime.Sifilisul, alături de alte afecțiuni dermato-venerologice, s-a răspândit îngrijo­rător.Gangrenele gazoase surveneau și ele frecvent.

De aceea, corpul medico-sanitara fost considerat, pe bună dreptate, Armă Combatantă.

Marele Război s-a câștigat și în spitale

Așa cum s-a afirmat de multe ori, Marele Război a fost câștigat nu doar pe câmpul de luptă, ci și în spitalele de pe tot cuprinsul țării, spitale militare sau militarizate, la care s-au adăugat numeroasele spitale de campanie, spitale de etapă, spitalele mobile de zonă interioară, ca și ambulan­țele, având adesea rolul unor unități de medicină de urgență mobile.

Efortul personalului medico-sanitar și al voluntarilor era necontenit, depus zi și noapte.

Organizațiile de Cruce Roșie

O serie de instituții spitalicești au fost preluate de Crucea Roșie. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu o serie de spitale din București, zonă temporar ocupată de armata germană. Spitalul Militar Central a avut un astfel de statut. Unitate de elită, aici au funcționat două servicii de chirurgie, unul condus de Col. Prof. dr. Mihail Butoianu – ulterior general de divizie și, pentru o vreme, cadru didactic la Facultatea de Medicină din Iași – și un altul, condus de Col. Dr. Gheorghe Botez.Sub protecția și cu participarea Crucii Roșii au fost strânse și distribuite o bună parte din ajutoarele substanțiale acordate de țările Antantei, mai ales Franța, dar de asemenea de Anglia, iar, spre finalul Războiului, de Statele Unite ale Americii. Ajutoare aucontinuat să sosească și după terminarea Războiului.

Coordonatoarea devotată și inspirată a Crucii Roșii din România a fost Regina Maria.Cu sprijinul aliaților, aceasta a organizat serviciul de Ambulanțe și rețeaua de spitale „Regina Maria”, structuri ce și-au probat eficiența.Și de această dată, Franța, prin ambasadorul român, Alexandru Emanuel Lahovary, soția sa, Anna Kretzulescu Lahovary – unica descen­den­tă a vestitului Prof. dr. Nicolae Kretzulescu -, și fiica soților Lahovary, Colette Lahovary-Plagino, au fost nemijlocit antrenați în constituirea diferitelor forme de ajutoare trimise de Fran­ța României, îndeosebi prin intermediul Crucii Roșii. Datorită implicării Reginei, ca și a majorității Doamnelor din înalta societate românească, ce au colectat donații consistente venite din țară, ca și din străinătate,s-a reușit asistarea răniților, a celorlalți bolnavi, a con­vales­cenților, iar apoi ajutorarea orfanilor (cca 357.260), văduvelor (cca 300.000), invalizilor (cca 108.710), a marilor mutilați de război (cca 3.280), precum și recuperarea – pe cât posibil – a acestora, reabilitarea, de fapt, a unei întregi societăți sărăcite, subnutrite și suferinde, care supraviețuia aproape numai prin idealul înalt al triumfului visat, pe care îl cultiva.

O altă problemă care s-a ridicat curând și a necesitat în egală măsură intervenții diplomatice, a fost asistarea prizonierilor români de război aflați în mâinile armatelor inamice, care, după unele statistici, au decedat în proporție de 36% – 40%, fără a fi beneficiat de asistență medicală și fără a fi obținut măcar permisiunea de a fi inspectați de Crucea Roșie.

Lipsurile evidențiate a făcut ca, imediat în anii de după Război, tot mai multe școli de surori de caritate și de ocrotire, ca șișcoli de infirmiere să fie deschise în țară.

Rezistența antiepidemică. Directoratul General al Sănătății Publice (1917-1918)

Pe durata con­flagrației, preve­nirea și combaterea bolilor contagioase s-a impus ca obiectiv prio­ritar. Astfel, la 20 ianuarie 1917, s-a înființat Directoratul General al Sănătă­ții Publice Civile și Militare, având pe Prof. dr. Cantacuzino directorcu puteri executive, iar ca adjuncți, pe Prof. dr. Alexandru Slătineanu– și Col. dr. Nicolae Vicol, a cărui activitate de început fusese le­gată mai ales demedicina militară ieșeană. De amintit și activitatea meritorie desfășurată, ca Director al Direcției Generale a Serviciului Sanitar(civil) atât în anii neutralității (1914-1916), cât și în cursul Războiului – cu două întreruperi, de Dr.Vasile Sion, fost profesor de Igienă la Iași, un apropiat colaborator al Profesorului Babeș. O unificare de acest gen între Serviciile Sănătă­ții Publice Civile și Militare nu se mai întâmplase în vreo altă țară beligerantă: era o experiență istorică unică. Rolul salvator a revenit așadar Profesorului dr. Ion Cantacuzino, desemnat, la insisten­țe­le Re­ginei Maria, Director al Serviciului Sanitar atât Militar – ce funcționase anterior ca Direcție în cadrul Ministerul de Război -, cât și Civil – subordonat pe atunci Ministerului de Interne. Ambele structuri trebuia să dea acum dovadacapacității de a proteja și a asigura sănă­tatea populației în ansamblul său, inclusiva celor ce luptau pe front. Consecutiv încheierii armistițiului dintre guvernul român și delegații Puterilor Centrale la 9 decembrie 1917, la Focșani, și a începerii tra­tativelor de pace de la Buftea, descurajat, la 13 martie 1918, Ion Cantacuzino a demisionat din Directoratul Generalal Să­nătății care, consecutiv acestui fapt, s-a şi desfiinţat. Totuși, măsurile luate și mereu verificate în teren, sub autoritatea sa, au scăzut mortalitatea prin tifos exantematic de la 20%-25% în primele luni ale anului 1917, la 6% spre jumătatea anului, iar incidența manifes­tă­rilor grave cardiace și nervoase – formele cerebrale și bulbare – ale bolii au scăzut semnificativ.

Seruri și vaccinuri indigene. Laboratorul de Bacteriologie și Medicină Experimentală al Facultății de Medicină din Iași

Deja la începutul lui 1917, tifosul exantematic se propagarapid în rândurile civililor și militarilor. Pe lângă ca­zurile tipice, un număr mare erau forme atipice, diagnosticate uneori, la întâmpla­re, drept febră recurentă sau gripă infecțioasă. Epi­demiei de tifos exantematic i-au căzut pradă mulți medici, personal sanitar auxili­ar, studenți. Numai la Iași, la 12 februarie 1917, erau 16 me­dici bolnavi de tifos exantematic. Până la 15 aprilie, muriseră de aceeași boală peste 30 de medici și studenți mediciniști și peste 120 erau bolnavi. Numărul deceselor a trecut curând de 100. Mortalitatea în rândul personalului medical, deosebit de ridicată, depășea 30%.

La acel moment, Ion Cantacuzino se afla deja în capitala de altădată a Moldovei, refugiat cu personalul și cu dotările de bază ale Laboratorului de Medicină Experi­men­ta­lă, pe care îl conducea la București.L-a găzduit bunul și vechiul său camarad, numit din 1912 profesor de Bacteriologie la Facultatea de Medicină din Iași, Dr.Alexandru Slătineanu. Cu bani personali, cu donaţii particulare și subvenţii din partea Direcţiei Sanitare a Ministe­ru­lui de Interne, Alexandru Slătineanu a completat bugetul derizoriu de 3.000 de lei pe an, dat de Ministerul Instrucţiunii Publice, și a înjghebat laboratorul Catedrei de Bacteriologie, capabil să funcţioneze pentru nevoile ţării intrate, în august 1916, în Războiul Mondial. În acest modest, dar eficient Laborator din strada Muzelor nr. 18, Cantacuzino și Slătineanu, asistați de competenții lor colaboratori, au reușit să producă serurile și vaccinurile necesare Armatei, dar și populaţiei civile locale şi refugiate din partea aflată sub ocupaţie străină a ţării. Aşa s-a îndeplinit o sarcină sanitară esențială și au fost economisiţi, evitându-se importul, peste 3.000.000 lei aur, atât de necesari efortului de război al României. În 1916, la intrarea României în Marele Război, Slătineanu conducea Serviciul Sanitar al Armatei a II-a şi combătea holera pe frontul din Dobrogea şi printre prizonierii de la Galaţi.În teribilul an 1917, sub comanda Profe­so­ru­lui Cantacuzino, Slătineanu a combătuttifosul exantematic. Atunci când Iașul însuși părea amenințat de o iminentă evacuare, Laboratorul de Bacterio­lo­gies-a mutat de la Iași la Harkov, pe atunci în Rusia (azi, Ucraina).În scurtul refugiu din Rusia (10 august – 1 noiembrie 1917), Profesorul Korschun, directorul Institutului de Bacte­riologie din Harkov, a adoptat – se spune – metoda Slătineanu de vaccinare antiholerică. Experiența dobândită de medicii români, implicit de Cantacuzino și Slătineanu, în „marea experiență românească” de combatere a holerei din al Doilea Război Balcanic (1913), a ajutat și de această dată la limitarea rapidă a epidemiei. Între specialiștii eminenți ce au stat alături de Cantacuzino și Slătineanu au fost Dr. Constantin Ionescu-Mihăești, Dr. Mihai Ciucă, Dr. Ion Bălteanu, Dr.Ion Alexa, viitori magiștri și ai Facultății de Medicină ieșene.

Tifosul exantematic din Primul Război Mondial a fost cea mai extinsă și dramatică epidemie izbucnită pe teritoriul țării până la acel moment.

Cercetarea științifică în vreme de război. Dimensiunea transnațională a cercetării

Două asociații științifice și două reviste au apărut la Iași, respectiv la Bacău, în anii Războiului. Savant prin excelență, pasionat de cercetarea care l-a consacrat, Ion Cantacuzino a dorit să valorifice chiar și acest tragic prilej pentru o fructuoasă cooperare cu medicii misiunilor medicale aflate în România, mai precis în Moldova, în acele zile înnegurate. Împreună cu unii colegi francezi, englezi și ruși, a inițiat în con­secință constituirea Societății medico-chirurgicale a frontului ruso-român, nu­mită la început Societatea de medicină de război. S-a înființat la Facultatea de Medicină din Iași, la 18 ianuarie 1917, prin bunăvoința Profesorului dr. Dumitru Mezincescu, de la Catedra de Igienă. Societateaa publicat o revistă ce însuma o serie de Comptes rendus (Dări de seamă, Rezumate), reunind semnăturile unor personalități medicale românești – precum renumitul chirurg Thoma Ionescu și recunoscutul pneumoftiziolog Ștefan Irimescu, ambii refugiați din Capitală, apreciatul neurolog, endocrinolog și gerontolog Constantin I. Parhon – pe atunci profesor la Iași -, alături de ale unora străine, îndeosebi ale membrilor Misiunii Medicale Franceze.O a doua asociație a fost Reuniunea Medico-Militară a Armatei a II-a, a cărei primă întrunire s-a ținut la Bacău, în 13 mai 1917, sub președinția medicului șef al Armatei a II-a, General dr. IlieAntoniu. Și această societate a publicat o revistă – Comptes rendus des séances de la Réunion Médicale de la II-ème Armée: unul din numerele pe 1917, de exemplu, a fost consacrat exclusiv tifosului exantematic, iar un altul, din același an, exclusiv febrei recurente, două flageluri ce bântuiau țara. Societățile și volumele lor de lucrări și-au întrerupt existența la terminarea Războiului.

Pacea de la Trianon supervizată de medici-cetățeni de excepție: viitorii academicieni Prof. dr. Cantacuzino și Prof. dr. Mihai Ciucă, alături de Prof. dr. Constantin Angelescu și Dr. Alexandru Vaida Voevod

La semnarea Tratatului de Pace de la Paris, în 4 iunie 1920, din Delegația României au făcut parte medici, care au jucat în egală măsură un rol politic determi­­nant și care veneau totodată din diferitele părți ale țării reîntregite. Dr. Alexandru Vaida Vo­e­vod a însuflețit românii transilvăneni, ce au fost parte integrantă a Războiului, ca și a Ma­rii Uniri. Prof. dr. Constantin Angelescu a înălțat cu iscusință întregul eșafodaj al pregăti­rii sa­ni­tare a Războiului și al izbânzii finale a românilor.

În 4 iunie 1920, Prof. dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat în guvernul de atunci, și-a pus semnătura ca șef al Delegației române pe Tratatul de la Trianon – primul dintre tratatele cele mai importante ce încununau voința poporului român de a fi laolaltă. Tratatul a mai fost semnat ca delegat de Nicolae Titulescu. În felul acesta, s-a împlinit eternul vis al neamului, care și-a văzut realizată unitatea sa națională. Cantacuzino era și un cunoscut al prim-ministrului Franței, Georges Clemenceau, medic de formație, pe care îl întâlnise încă din perioada studiilorpariziene, când amândoi frecventau cercurile socialiștilor francezi. La istoricul eveniment a fost prezent de asemenea apropiatul și valorosul colaborator al Maestrului Cantacuzino, Dr. Mihai Ciucă, amândoi, pentru un timp, profesori ai Universității  din Iași: Cantacuzino, al Facultății de Științe, Ciucă, al Facultății de Medicină.

La comemorarea din 1933 a medicilor și farmaciștilor morți în Marele Război pentru Întregirea Neamului, Prof. dr. Ion Cantacuzino  – ca Ministru al Sănătății – sintetiza lecția dureroasă, dar plină de rost, a istoriei recente – deopotrivă medicale – a țării: „A fost secerată floarea tineretului medical  (…). Câte exemple n-aș putea cita de medici, plini de viață, loviți brutal în exercițiul nobilei lor profesiuni și conștienți de starea lor, așteptând, cu cea mai admirabilă seninătate și cu conștiința împăcată, moartea nemiloasă? Câte nume respectate îmi vin în momentul de față pe buze și cum aș dori ca tineretul care ne ascultă să afle de la mine de ce au fost capabile în aceste momente anumite suflete alese, stăpâne pe sine și susținute de cel mai clar și mai simplu sentiment de datorie (.)..Tineretul medical de astăzi trebuie să nu uite prin ce momente tragice a trecut generația noastră ca să poată ajunge la făuri­rea României întregite, actuale.. (…) trebuie ca, împreună cu noi, să-și închine gândirea spre amintirea morților noștri.” (România Medica­lă, nr. 11, 1933)

Perioada interbelică și Institutul de Seruri și Vaccinuri din București

Consecință directă a năprasnicelor valuri epidemice ce au însoțit Primul Război Mondial, Profesorul Cantacuzino, artizanul strategiei antiepidemice din acei ani, a stăruit și obținut crearea la București, în 1 aprilie 1921, a „Institutului de Seruri și Vaccinuri” –care de la început i-a purtat numele –„Dr. Cantacuzino”. În scurt timp, acest renumit centru de cercetare și pruducție medico-farmaceutică a asigurat vaccinarea BCG (Bacil Calmette-Guérin), care în Ro­mâ­nia s-a introdus ca metodă preventivă antituberculoză încă din 1925, datorită unei strânse colaborări cu Institutul Pasteur din Paris, personal cu micro­biologii celebri Albert Calmette și Camille Guérin. După Franța, România a devenit în 1926 a doua țară din lume care a efectuat vaccinarea BCG a nou-născuților în masă. De altfel, microbiologi valoroși, precum Cantacuzino și Ciucă, se formaseră în Laboratorul lui Calmette.

Perioada interbelică a continuat să fie caracterizată de boli transmisibile similaresurvenite sporadic, dar, fără îndoială, scarlatina, rubeola, rujeola, parotidita (oreionul), gripa sezonieră au fost nelipsite, aparținând constant patologiei umane contagioase. Vaccinurile specifice pentru majoritatea acestor maladii au fost disponibile abia mai târziu.

Epidemiile din al Doilea Război Mondial

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din nou, cei patru călăreți ai Apocalipsei – boli infecțioase, foamete, cutremure și atrocitățile Războiului însuși – au măturat țara. Tifosul epidemic, febra tifoidă, tuberculoza, malaria, sifilisul iarăși au izbucnit, iar împreună cu pelagra, alimentația carențată și condițiile precare de igienă, au amplificat problemele de sănătate și pe cele sanitare.

Perioada postbelică

În anii 1950 și 1960, noile epidemii, precum gripa asiatică poliomie­lita, au cauzat o parte din morbiditatea și mortalitatea României. La rândul său, în perioada postbelică gripa sezonieră a fost întotdeauna semnalată. Din fericire, în această eră modernă majoritatea patolo­gi­ilor infecțioase au putut beneficia de acoperire prin vaccinare, antibioterapie, medicamente anti­infla­ma­toare și chiar remedii imunomodulatoare. Cu toate acestea, în paralel, așa cum s-a întâmplat în multe alte părți ale lumii, s-au ivit adesea controverse cu privire la riscurile vaccinării, în general, și ale vaccinărilor multiple, în special. Institutul de Seruri și Vaccinuri „Cantacuzino” a continuat să-și îmbogățească istoria, atât de vestită în țară, în Europa și în lume, până aproape de curând. Integrarea României în Comunitatea Europeană a reprezentat însă o mare provocare pentru industriile farmaceutice naționale și, din păcate, în 2012 Institutul era deja „în pragul falimentului”, iar sucursalele din teritoriu,neexceptând pe cea de la Iași, faimoasă pentru Polidinul său, erau închise.

Povocare după un secol de la gripa spaniolă: Pandemia de coronavirus 2020 în România.

Context epidemiologic

În ultimii ani, în România au fost semnalate puține cazuri de SARS CoV-1 sau febră West-Nile. Aproximativ 20 de pacienți și nici un deces din cauza SARS au fost raportate în timpul epidemiei care a avut loc în China în 2003. Din 1996, când a fost documentată pentru prima dată o epidemie importantă de febră West-Nile în România, cazuri de meningită West Nile au fost diagnosticate anual în această zonă geografică. de asemenea. În vara anului 2019, de exemplu, au fost identificați 19 pacienți și au survenit două decese.După un interval apreciabil de „tăcere epidemiologică” privind bolile contagioase, a apărut o afecțiune cu adevărat amenințătoare, indusă de SARS-CoV-2: pandemia COVID-19.

Măsuri critice de pregătire, definitivare și control

Cum a surprins actuala pandemie România, la un secol de modernitate microbiologică, vaccinologică și epidemiologică? Pe 21 februarie, focarul de COVID-19 din Italia a determinat guvernul României să ia măsuri profilactice mai concrete: a fost impusă o carantină de 14 zile pentru cetățenii ce proveneau din regiunile afectate (roșii); 14 zile de autoizolare la domiciliu imediat după întoarcerea în România au fost recomandate persoanelor care veneau din zone non-roșii; mai multe spitale au fost desemnate ca centre de carantină, în timp ce au fost identificate locații pentru izolarea posibililor contacți; alte spitale și clinici din toată țara au fost alese drept centre de suport  COVID-19; scanere termice au început să fie utilizate în aeroporturile internaționale, inclusiv românești; zborurile dinspre și către diverse zone afectate de pandemia COVID-19 au fost limitate și, în final, toate zborurile internaționale au fost suprimate; achiziționarea concomitentă de materiale sanitare – ventilatoare, echipamente PCR, măști și mănuși medicale, substanțe antiseptice etc – și medicamente susceptibile de a vindeca ori a diminua efectele COVID-19 a fost îmbunătățită semnificativ; s-a produs chiar un număr de izolete, devenite curând „obsolete”; Ministerul Educației și Cercetării a solicitat școlilor și universităților să disemineze informații despre noul coronavirus; s-a decis interzicerea tuturor activităților în interior sau în aer liber care antrenau un număr mare de persoane; pe 11 martie, școlile și universitățile au fost închise și au început activitățile online; pe 16 martie, a fost decretată stare de urgență pentru o lună, care a fost apoi prelungită până pe 16 mai 2020. România și-a închis granițele; cele mai multe activități, cu excepția celor vitale, au fost parțial sau complet suprimate; vârstnicilor le-au fost impuse restricții speciale, această grupă de vârstă fiind considerată ca având risc mai mare; au fost implementate distanțarea socială și reguli stricte de igienă; sub presiunea evenimentelor în desfășurare, în 26 martie ministrul sănătății a fost înlocuit. Evident, în toate evenimentele ce s-au succedat și se succed încă, miza politică nu poate fi neglijată și nici globalizarea epidemiologică a Planetei.

Evoluția pandemiei de COVID-19 la începutul anului 2020

Pe 26 februarie 2020, primul pacient infectat cu SARS-CoV 2 a fost diagnosticat în România. S-ar fi datorat contactului direct cu un italian bolnav, venit dintr-o „zonă roșie” din nordul Italiei. Virusul SARS-CoV-2 s-ar fi transmis inițial de multe per­soa­ne care veneau din Italia, Spania, Franța, Germania, Marea Britanie. Cei mai mulți dintre aceștia erau cetățeni români care fie munceau în străinătate, iar, în aceste condiții, își pierduseră locul de muncă, fie erau turiștii surprinși de pandemie în diferite țări și reveneau acasă. În câteva săptămâni, a avut loc și răspândirea intracomunitară localizată. Pe 22 aprilie 2020, 12.809 de persoane au fost puse în carantină; 40.774 – izolate la domiciliu și monitorizate; 106.357 de teste erau procesate; 288 de pacienți se găseau în secții de terapie intensivă; erau 468 de cazuri noi și 2.406 vindecați. S-au înregistrat 9.710 de bolnavi și 524 de decese. Nimeni nu era pregătit pentru această situație și evenimentele tragice individuale nu au putut fi evitate. Din păcate, în octombrie 2021, când liderii politici locali și de stat credeau că pericolele aproape dispăruseră, pandemia a atins apogeul și numărul morților s-a menținut la cele mai mari valori timp de câteva săptămâni.

Cunoștințe științifice și cercetare. O nouă șansă?

Teoriile privind originea, natura și viitorul SARS-CoV-2 au fost formulate destul de repede. Conspirațiile ori coincidențele suspecte facmereu parte și ele din explicații, iar serviciile de „inteligență epidemică” par a finemijlocit prezente. S-au analizat po­tențialele mutații virale și urmările acestora. Totuși, noul coronavirus (novel CoV-2/nCoV-2) s-a dovedit diferit de alte tulpini înrudite și aproape totul despre el este încă de descoperit. Nici antido­tu­ri­le specifice, nici vaccinurile nu au putut fi puse la punct după cinci luni de când nCoV-2 devenise ma­nifest, infectând întreaga planetă. Nici până azi, eficacitatea vaccinării nu este deplină. Iniți­a­tivele de cercetare s-au concentrat pe dezvoltarea atât a modelelor animale, cât și a resurselor teh­ni­ce. Prioriti­za­reaobiective­lor și mecanismele de finanțare au fostdestinate descifrării conse­cin­țe­lor clinice ale noului corona­virus și ale COVID-19, patologia de care este responsabil noul virus. Studiile genomice bazate pe modele capabile să exploreze modul de acțiune și efectele infecției cu SARS-CoV-2 promit astăzi să ghideze strategiile de diagnostic, prevenire, atenuare simptomatică și tratament. Ingineria genetică și nanotehnologiile ar putea fi aplicate cu succes pentru a sintetiza vaccinuri mai bune –chiar vaccinuri personalizate -, împreună cu sisteme de eliberarecontrolată adecvate. Celulele stem aparțin la rândul lor dezbaterilor despre această cercetare complexă, polifațetată.

Cu toate acestea, nici un „genius epidemicus” nu a rezultat până în prezent. Oricum, România are șansa de a fi parte a procesului de cunoaștere.

O încercare de vaccinare românească

O echipă de cercetători condusă de Profesorul dr. Virgil Păunescu, directorul Centrului de Cercetare OncoGen din Timișoara, a conceput o serie de preparate – candidați de vaccin peptidic pe bază de epitopi menite să contracareze noul coronavirus (2019-nCov). Abordarea lor a fost similară cu aceea utilizată în terapia de vaccinare cu neoantigen pentru cancer. Autorii au identificat candidați de vaccin cu peptide multi-epitopi împotriva 2019-nCov, care pot declanșa răspunsul imun al celulelor T CD4+ și CD8+ cu o eficiență crescută datorită prezenței epitopilor celulelor T CD4+ și CD8+ și a unui linker sensibil la catepsină. În plus, ei au sugerat că strategia de proiectare a peptidelor ar trebui să încorporeze alele HLA specifice populației, pentru optimizarea specificității de legare a peptidelor, aspect pe care cercetătorii l-au numit „vaccinomi­că populațională”. Organizația Mondială a Sănătății a confirmat testarea vaccinului.

Criza socială globală, provocări economice și probleme medicale. Pandemie, infodemieși psihodemie

În mod paradoxal, până la sfârșitul lunii martie 2020, în plină pandemie continentală, unele țări din vestul Europei au cerut și au acceptat oficial sute de migranți sezonieri români să lucreze acolo, pentru a-și  menține diversele activități agricole: Germania, Austria, Olanda, Elveția, Marea Britanie s-au numărat printre beneficiarii acestui acord politic. La începutul lunii aprilie, de exemplu, peste 20.000 de persoane au zburat numai către Germania. Rămași fără salarii și locuri de muncă, fără perspective sau mijloace de supraviețuire încurajatoare, o mulțime de români au decis să-și părăsească țara natală, asumându-și riscurile unor eventuale îmbolnăviri și tratamente necorespunzător în străinătate. Unul dintre ei a murise deja din cauza COVID-19 în 11 aprilie 2020.

Astfel de evenimente exprimă criza economică, socială și morală uriașă pe care o antrenează pandemia în curs de desfășurare și politicile de protecție socială insuficiente sau inadecvate. În conformitate cu indicele de risc Pinkerton care încorporează 83 de factori de risc separați, printre care boli infecțioase, pandemii/epidemii și sănătatea populației, impactul asupra operațiunilor comerciale al acestor amenințări medicale poate fi estimat zilnic. La nivel holistic, managementul riscului reflectă într-adevăr rezultatul matematic între „ame­nin­țare” x „probabilitate” x „impact asupra întregului”.

Neîndoielnic, în afara instabilității sociale, a dezorganizării rețelelor economice și dez-echilibrului financiar general,s-au iscat revolte, în timp ce rata anxietății, panicii, depresiei, suferințelor psihosomatice și sinuciderii este susceptibilă a crește, evidențiind o criză psihodemică, adevărată pandemie a minții, asociată cu diverse disparități sociale care, la rândul lor, pot avea impact asupra terapiilor și eficienței lor.Apar inevitabil grave proble­me­ etice și deontologice, mai ales medicale.

O  nouă ordine medicală a lumii?

Pe de altă parte, sub presiunea mondială exercitată de această „vis epidemica” (forță epidemică) fără precedent, se dezvoltă totodată un proces global de digitalizare a societăților contem­porane într-un ritm rapid, utilizând inteligența artificială, ingineria informatică și telemedicina, împreună cu alte oportunități complementare sau substitutive presupuse a generasănătate și bogăție sau bunăstare. „În măsura în care, pentru sănătatea publică, secolul al XIX-lea a fost epoca ingineriei sanitare, iar secolul al XX-lea al ingineriei sociale, secolul XXI ar putea foarte bine să vadă ingineria informațională ca lucrătorul-cheie în sănătatea publică”, susținea Ron L. Zimmern în 2011. În afară de informatică și„gândirea de proiectare” (design thinking), mass-media este deosebit de importantă, iar știrile false ar trebui recunoscute și evitate: cu siguranță, infodemi­i­le însoțesc și această „pandemie informațională” (haos informașional). Ar putea deci rezulta un impact pe termen lung asupra factorilor comporta­mentali individuali șitotodată colectivi.Se recomandă în consecință atitudini proactive.

În România, bunăoară, după o perioadă destul de lungă în care importul a dominat piața internă, producția națională de diferite produse medicale și materiale sanitare și medicamente a fost timid repornită sub presiunea cererii; Institutul „Cantacuzino” caută a-și recăpăta în parte autoritatea; potențialul productiv încă există și ar fi de dorit ca această încercare să fie o nouă șansă pentru o viitoare dezvoltare susținută, durabilă, a domeniilor economice românești.

Pentru moment, terapia nespecifică anti-COVID-19 recurge la „medicamente redirec­ți­o­na­te” sau la vaccinuri. Include strategii de sprijin/suport și de prevenție. Pentru un timp, plasma proaspătă de convalescent specifică, având titruri de anticorpi neutralizanți de peste 1:640, transfuzată pacienților, a dat speranțe. Au venit apoi alternative de mai mare succes, în fața cărora ne regăsim iarăși cu greuieșirea din labirint la liman.

Abordări filosofice și epistemologice

Inevitabil, unei lumi globalizate i-a corespuns în cele din urmăo epidemie cu adevărat globală, deschizând o retrospectivă complexă a poveștilor medicale dramatice prin care s-a făurit istoria omenirii, filtrate prin prisma biologicului, prin lentila filozofic-religioasă și artistică. Din punct de vedere medico-istoric, enigma pandemiei de COVID-19 ne-a oferit șansa de a călători în timp și spațiu, de la Homer, Hipocrate și Lucretius, la Columella, Tucidide și Varro, de la Leeuwenhoek și Redi la Fracastoro și Kircher, de la Jenner, Semmelweis și Lister, la Pasteur, Henle și Koch, de la Ivanovsky și Beijerinck, la Loeffler, Frosch și Twort, la d’Herelle, Bordet și Mihai Ciucă– fostul profesor al Facultății de Medicină Iași –, de la Landsteiner și microbiologul de origine română Constantin Levaditi, la Jacob, Lwoff, Monod și Montagnier, la Barré-Sinoussi și zur Hausen sau Maupas și Tiollais, de exemplu.

Aspectele gnoseologice sau epistemologice redimensionează conceptele anterioare, părând să asocieze în mod complementar teoriile miasmei, deoarece, fără îndoială, există transmiterea aerogenă a noului coronavirus, cu teoria constituției epidemice, deoarece perturbarea armoniei mediului, poluarea și dezechilibrul fondului biologic individual permit –se crede – transmiterea SARS-CoV-2. Adevărată se arată și teoria despre „fomites” sau contagiunea indirectă, prin obiecte.Teoria corpusculară sau a germenilor poatefi de asemenea evocată, deoarece acest virus-particulă ARN, extrem de versatilă, având răspândire largă și rapidă, este o particulă nevie sau quasi-vie și inteligentă, capabilă să genereze probleme de sănătate complexe. E aproape undă și corpuscul! De fapt, aceste redescoperite „semina morbi”(„seminaria morbi” sau „seminaria contagionis”) ori aceste potențiale „contagia viva et animata” sunt de natură să trezească interesul pentru subiecte fundamentale biologice și filozofice, cum ar fi generația spontană, abiogeneza și originea vieții. După cum au subliniat unii oameni de știință, virușii, agregate de molecule inerte, „minunății ale eficienței biologice”, deși profund dăunătoare de această dată, mai degrabă „merită statutul de organisme vii”. SARS-CoV-2/COVID-19 reprezintă incontestabil o provocare actualizată pentru științele vieții.

Dar, din perspectiva secolului XXI, omenirea, în special lumea biomedicală, nădăjduiește a fi în măsură săgăseascărezolvare sau antidot acestui eveniment potențial catastrofal care le confruntă serios existența de zi cu zi, prezentul și viitorul. Încă o dată, se poate înțelege că menținerea stării de sănătate aplanetei nu este doar o responsabilitate majoră, ci și un efort necesar a fi făcut necontenit. Într-adevăr, se parcurge un moment crucial din istoria societăților modernebazate pe știință și a medicinei bazate pe dovezi.

Stă în față o altă „ghicitoare a lumii”. Redescoperim un drum, mereu în (re)construcție, al descifrării aproape evlavioase a Creației, a „coroanei” sale de minuni !

Potrivit laureatului premiului Nobel Peter Medawar, „virusurile sunt o bucată de acid nucleic înconjurată de vești proaste”. De fapt, după cum s-a spus deja, pandemia de COVID-19, această „ironie supremă a vieții”, e cauzată de „cea mai mică formă de viață, invizibilă, primitivă, ce controlează acum comportamentul celei mai arogante, puternice și evoluate forme de viață de pe Pământ – omul. Ce lecție pentru omenire de a fi smerită….”….se predă prin excelență chiar în aceste zile, când arhetipul morții eterne –iarna– și al pregătirii renașterii de primăvară își dezvăluie misterul și dimensiunea universală!După Zilele Pământului-22 aprilie2020 și 2021, trăite sub supraveghere și închiși în casă, să sperăm că semenii își vor reconsidera mai bine valorile și prioritățile demne de atenție, solidaritatea și echilibrul emoțional, deși, din păcate, lecțiile ce ne vin din trecut sunt întotdeauna cu dificultate acceptate, însușite ori rememorate, iar motivații comune constatăm că nu există.

Căile de cunoaștere strâns interconectate ale istoriei umane, patologiei și ontologiei dezvăluie o dată în plus că poetul roman antic Martial avea dreptate: „Non est vivere sed valere vita” – Viața nu înseamnă a trăi, ci a fi sănătos. Totuși, adaugă filosoful român Emil Cioran în secolul al XX-lea, „bolile ne-au fost date pentru a ne aminti că acel contract dintre noi și viață poate fi reziliat în orice moment”. Jocul cosmic al vieții este un puzzle dinamic: destinul omului este să se gândească la soluția acestuia, infinit schimbătoare.

Iată, în consecință, cum epidemiile și pandemiile, prin necurmatăjertfă și triumf ale umanității, au modelat fața lumii și au deschis orizont științei, înfloririi și afirmării inteli­gen­ței și creativității omenești, „evoluției speciei”. Paradigma aceasta se verifică în egală măsură în cultura, în civilizația și știința românească, după cum această scurtă trecere în revistă a încercat să o sugereze și,parțial, să o argumenteze.

Cu toții avem încă de învățat de la Natura-Mamă, o „magistra vitae” ca istoria însăși, deși, mereu, ucenicii vrăjitori au convingerea că și-au egalat Maestra și se comportă ca atare.Trebuie însă și acum de urmărit, după vor­beleDoctorului Vasile Sion,  „filiațiunea ideilor în faptele științei.”

Necesitatea de a face față pandemiei de SARS-CoV-2 – COVID-19 dă o șansă azi României de a-și reconsidera strategiile și proiectele de țară pe fundalul cooperării internaționale.Cei patru cavaleri ai Apocalipsei vin însă mereu împreună: molima, mizeria, calamitățile naturale și amenințarea războiului, ce bântuie încă. Dar orice luptă are învinși și învingători. Fie să identificămde această dată modul de a transpune în fapt un crâmpei măcar din visul de împlinire a României eterne!

[1] Variolizare: inoculare cu secreții prelevate din pustulele variolice sau insuflare pe nări de pulbere obținută din crustele uscate și pisate ale pustulelor bolnavilor de variolă; metoda se aplica persoanele susceptibile de a face boala; cel variolizat putea dezvolta o formă ușoară a bolii, evitând forma gravă, deseori mortală, întrucât, pus în contact cu antigenul, organismul său producea anticorpi.