IATROISTORIE ÎN SCRIERILE LUI DIMITRIE CANTEMIR

Reprezentantul unei „Renaşteri luminate” europene

Privind spectacolul lumii dinspre Balcani şi Ţările Române, Dimitrie Can­te­mir (1673-1723), Domnitor al Moldovei (martie-aprilie 1693; decembrie 1710-iulie 1711), polimat şi erudit gânditor preiluminist, a marcat un moment de referinţă în veacul al XVIII-lea, când, în nedezminţită rivalitate in­telectuală şi de putere, se mai evidenţiau la noi figuri uma­nis­te de anvergură: Stolnicul Con­stan­tin Cantacuzino; Dom­ni­to­rul Valahiei, Constantin Brân­co­vean­u; dar şi Nicolae Mavro­cor­dat, întâiul Domn fanariot în Prin­cipate. Can­te­mir întrupa însă, prin excelenţă, o vo­caţie atotcuprinzătoare, o „deschidere .. polivalentă”, „ex­pre­sie ge­nială a unei dispoziţii funda­mentale generale a ţării” sale.(1) Desco­pe­rind vestului european Europa de Est, Cantemir a contribuit la conturarea unei perspective con­ti­nen­tale integrate, a unei societăți „cosmopolite”, concordante aspirațiilor epocii. (2) Om universal și enciclopedic, un Ianus Bifrons privind dinspre umanism spre iluminism, Prinţul Can­te­mir, -fos­tul Kante­mi­ro­glu, viitorul Kantemirov, ostaticul de la Stambul și exilatul moscovit -, s-a dovedit la fel de important pentru culturile ro­­mână, tur­­că şi rusă, cărora le-a dăruit netăgăduit plus-cunoaştere. Zămislite la răscrucea din­tre Est şi Vest, din­tre civi­li­­­zaţii şi religii diferite, misticism și empirism, taină şi descoperire, lucrările sale au edificat, peste timp, o punte or­ganică în­tre Orient şi Occident, integrând viziuni ştiinţifice şi filosofice opuse ori com­ple­mentare, participând, chiar și tangențial, la marile dispute și dezbateri ale vremii. Într-un demers aproape justițiar, izvorât din chiar calvarul peregrinărilor sale și alor săi, a dorit să împărtășească lumii adevăruri istorice și implicit destinul neamului său, slujit de capacitatea sa de cunoaștere critică. Odată cu elitis­mul cantemirian, filosoful Noica revela secolului XX „Modelul Cantemir în cultura noastră”, adresând un „Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti”.(3)

Iatroistoriograful Cantemir

Adevărat „izvorâtor de mir” al întârziatei Renaş­­teri gno­se­­ologice romano-moldo-vlahe, Di­mi­trie din stirpea Cantemireştilor a consemnat, în întreaga sa operă, deopotrivă ele­men­te de in­te­res medical, ce exprimau pregătirea savantului în sfera teoriei medicale, a iatro­so­fi­ei, dar și a ob­ser­­­­va­ției practice, pe care a avut -se crede- ocazia să şi le însuşească atât la Iaşi, cât şi la Con­stan­ti­nopol. De altfel, în capitala otomană, în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea se părăsea tot mai evident „cunoașterea pentru cunoaștere”, ce conferea, aristotelian, un sentiment de liniște și ordine, în favoarea „cunoașterii practice”, aplicate imperativelor zilei. „Naturalismul practic” apela la gândirea aristotelică, dar mai mult ca etică a moderației, decât ca fundament al învățării științei.

 Aşa cum a­pre­­­cia Dr. Pom­pei Gh. Samarian, Cantemir promova ideea medicală izvorâtă din „observaţia directă a fap­te­lor, în locul ve­chilor discuţiuni filosofice fără deslegare sau fără folos.” (1) Critica lăută­ris­mu­lui, adresată de Constantin Noica amatorismului, lasă, de aceea, neatinse mărturiile şi modelul gnoseologic cante­miri­ene.(3) Într-o viziune științifică hipocratică, integrativă, inter­pre­tând mala­di­ile în raport de climă, geo­grafie, resurse hidrografice, demografie, repere soci­ale, nu­tri­ție, tip de activitate, ritm bio­logic, ereditate, Cantemir a corelat bolile cu factorii de mediu intern și extern, dar și cu factorii spirituali. Între altele, în Istoria Ieroglifică, bunăoară,a făcut trimiteri la alimentație, disponibilitatea apei, consumul de vin și ra­chiu, la locuințe și manifestarea miasmelor morbigene. Ponderea terenului sau constituției omului, proprie teoriei hipocratice și galenice a tem­peramen­telor, era subliniată. Deriva direct din teoria celor patru „stihii” fundamentale și teoria celor patru umori ale vechilor Greci. În paginile sale, antropo­geografia, climatul, hrana, fauna şi flora, educaţia şi caritatea s-au asociat analizei feno­menului biologic, succesiunii vârstelor, aspectelor epidemiologice și igienei, patologiei medico-chirurgicale, sufe­rinţelor psiho-somatice, principiilor morale religioase, ca și folclorului, psihodramelor, muzicii şi impactului lor curativ.  

Atât medicina populară, cât și medi­cina savantă au fost trecute în revistă, decantate. Mai puțin surprinzător poate, pentru veacul său, dar astăzi paradoxal uneori, în înțelegerea cantemiriană raționalismul academic, deismul, esoterismul și „naivitatea” unor „eresuri” coexistau.

Prin complexitatea operei sale transdiscursive, transdisciplinare, a contribuit, fără îndoială, inclusiv la tabloul istoriei medicinei românești și universale a evului în care a trăit.

Dimitrie Cantemir, un prim iatro-istoriograf român

Asemenea oricărei ştiinţe, medicina a avut dintotdeauna un pronunţat caracter global, doctrinele şi abordările terapeutice răspândindu-se trans-etnic şi îmbogăţindu-se, în timp şi spaţiu, prin migrații, călători ori misionari și școli de profil, ce adunau învățături, reconfigurând doctrine. Cantemir s-a format iniţial la Iaşi, îndeosebi sub îndrumarea preceptorului său cretan, eruditul ieromonah Ieremia Cacavela, supus venețian cu studii la Cambridge, Leipzig și Viena.(4) Adept al iatrochimistului Jan Bap­tist van Helmont, prelatul era și doctor al lui Constantin Cantemir Vodă, „măcar că nu deținea meș­teșugul doftoricesc decât din ex­pe­ri­ență și din cititul unor cărți”, astfel că trata prin „leacuri hotărâte pentru oameni și descoperite de grecul acela din vechime, întâiul dintre doctori, Hippo­cra­te”.(5) Concomitent, accentua Nicolae Iorga, era «hekim-bașa» (medic-șef) „pentru Turcii veniți la noi în expediție contra Polonilor”; avea „calitatea, pe atunci foarte rară, de «iatrofilosof», de medic învățat și în cultura generală a timpului, că el se înșiră deci lângă Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Marele-Dragoman al Porții, și lângă Ioan Comnenul, care a fost Mitropolit al Dristrei, având și el medicina, filosofia și păstoria unei eparhii.” (6) Prințul Dimitrie și-a desăvârşit educația la Constantinopol, în atmosfera Academiei Patriarhiei Ortodoxe din Fanar, unde l-a întâlnit și pe Alexan­dru Mavrocordat Exaporitul și unde Meletie de Arta l-a fascinat. Probabil s-a format mai curând luând lecții private, unul din maeștri fiind Yanyali Es’Efendi, un apropiat al familiei Mavro­cordat.(4,7) Pe Es’Efendi -Esad Efendi sau Esad din Iannina-, Cantemir îl va men­ționa recu­nos­că­tor ca „doctissimus Isaad Efendi”, adept al filosofiei lui Democrit și excelent astro­nom, profesorul său de limbă turcă. Pe lângă Filo­so­fie și Fizică – Științele Naturii – ori Filo­so­fia Naturală, Cantemir a putut deprinde noțiuni medicale – iatrosofice – din scrierile lui Hippocrate, Galenus, încă valabile și preamărite în epocă, dar și ale vestitului medic persan Ibn-Sina – Avicenna. Asemenea lui Cantemir, Avicenna se ocupase și el de muzica arabă, pe care, în plus, o recomanda ca terapie, mai ales în melancolie și alte suferințe psihosomatice, atât prin ascultare, cât și prin interpretare.(8)

În acest context, se pre­su­pu­ne așadar că tânărul Principe a audiat și prelegerile vestitului medic şi diplomat originar din insula Chios, Alexandru Mavro­cor­dat Exaporitul (1641-1709), absolvent al Universităţii din Padova şi doctor în medicină al Universităţii din Bologna. Tată al Dom­nului fanariot Nicolae Mavrocordat, Alexandru Exaporitul elaborase teza doctorală în latină: Pne­umaticum instru­men­tum circulandi sanguinis, sive de motu et usu pulmonum (Bononiae, 1664).(1,12) Comenta, şi im­pli­­cit populariza în Eu­ro­­pa de sud-est, recenta – pe atunci – teorie a lui William Harvey (1578-1657) despre circulaţia sân­ge­lui – De motu cordis.., publicată în 1628. După cum o ilustrează chiar titlul tezei „de motu et usu pulmonum”, Exaporitul înclina, ca și magistrul său, Marcello Malpighi, să considere plămânii pompa reală a circulației. Extinzând cercetarea, Malpighi a completat ulterior pe Harvey, descriind „veriga lipsă”, „calea pulmonară a sângelui”, descoperind capilarele alveolare.

Personalitate profundă și ochi avizat, Can­temir a dat informaţii despre medicina autohtonă şi aceea din Imperiul Otoman, o medicină magică şi empirică, populară şi academică; a alcătuit un Glo­sar cu termeni medicali; a introdus termeni noi; a trecut în revistă simptome, boli şi terapii, into­xi­ca­ţii mortale; a descris exemplar operaţia herniei inghinale; a interpretat hipocratic afec­ţiu­ni­le; a evocat etica şi deontologia medicală. Atunci când soarta l-a condus în Rusia, Prințul exilat, deși trecut de 40 de ani, intenționa să intre „student în abia întemeiata școală de anatomiedin Moscova”.(10)Iatrofilosof prin formație, Dimitrie Cantemir participa la disecţia cadavrelor practicată la această Şcoala de Medicină şi la discuţiile consecutive.(11)

Nu era străin nici de întrebuinţarea plantelor medicinale, nici de preparatele spiţereşti. Înregistra ierburile medicinale utilizate, remediile animale ori minerale, la fel ca gemoterapia ori cristalo­terapia. Susținea că în insula Creta creșteau cele mai folositoare ierburi: între acestea era în special „iarba Iftimum”, „a cărei virtute miraculoasă era cunoscută și medi­cilor din antichitate”. Și adăuga: „aceasta este fără dubiu Dictam(n)us Cretica, care la Turci se numește Gjirid Oti sau Iarba de Creta”.(12) Apomenit inclusiv de „iarba pucioasă”, cu proprietatea de a arde foarte ușor. (13) Se știe că putea servi în tratatrea trânjilor (hemorioizi): alături de „carne grasă și sămânță de cânepă, să amesteci, că va trece după ce va afuma.”(1) Cantemir aprecia, de exemplu, că aspisul, o piatră rară, „iaste foarte de treabă la ceia ce-i lovesc lovi­turi și cad jos de se tăvălesc și le merg spumele” (i.e, epileptici) (13). Pentru tratamentul bolilor de ochi se recomanda, în acea vreme apa de topazia, o piatră scum­pă bună de leac, se speci­fi­ca în aceeași Istorie Ieroglifică. Menționa și „anthraxul”, ca element mineral, „piatră scumpă roșie, rubin mare, carvuncul”. În Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, a vorbit însă și despre antrax, ca boală.(14) Semnala totodată că, de regulă, doctorul purta cu el o cutie sau „chichitie”, văruită cu alb pe interior, unde îşi ţinea ierburile şi pastilele pe de administrat pacienţilor. Doctorul scria reţetele, unde nota „doftorìi” pe care le preparau spiţerii.

Spiţerul sau apotecarul trebuia să aibă „praxis”, adică să ştie a executa cele ce se prescriu de doctori, după o anumită învăţătură, pentru că „el are de executat anumite lucruri, cari nu se pot face decât numai de un om al meşterşiugului”, arăta cărturarul. Între doctori, spițeri și bolnavi exista o legătură de nedespărțit, căci „meșterșiugul dof­toriei, sau erbile de doftorie până vor fi în dughiană, celui bolnav până nu le vei da, nimic folosesc; și doftorul până cu dânsele, pe cel bolnav, de nu-1 va ajutori, nu-l va însănătoși.”(15) Cantemir spunea că erau „pline de pânzături chichițele hirurgilor”, chirurgii ținându-şi instrumentele și materialul de pansament, întocmai ca și doctorii, în „chichițe sau chichitii”.(14) După Samarian, cuvântul chichitie reverbera în sonoritate română expresia latină: „plenissima chirurgica theca.” (1, 14)

Giudeţul sufletului cu trupul

Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufle­tu­­­­lui cu trupul,.., scriere în limba română şi greacă, tipărită la Iaşi, în Tipografia Domnească la 1698, rămâne o primă încercare de filosofie românească, res­pi­rând un aer profund sapienţial de sorginte antică me­di­te­ra­nean-ori­entală și profund creștină. În confruntarea cu trupul, sufletul era elementul de rezistență pentru recuperare și mântuire. Moralitatea creștină primează.(15)Termenul de boală fără leac se extinde întotdeauna și în sens figurativ: „mult mai fericit este acela care în boală fără leac cade, decât cela carele în răutate neuitată, desfrânat, se sloboade”.(13) „Giudeţul” încerca, în paralel, de­fi­ni­rea unor concepte şi alcătuirea unei ter­mi­­no­lo­gii filosofice româ­neşti adecvate. Se regăsesc teme din disputele scolasticii medieval-renascentiste des­pre trup şi suflet, natură şi conştiinţă, timp şi spaţiu, simţuri şi cunoaştere. Se dezvolta legătura spiritului, sufletului, mentalului cu materia, corpul, creierul; comunicarea lumii umane cu transcen­den­talul, a subiectului cu obiectul. Con­form învăţăturii Sfin­tei Scripturi,Can­temir, „izvoditoriul”,adezvoltat un dialog interior al cărui ecou ampli­ficat edu­ca pe „iubitul cititor”, spre a-l zidi lău­ntric întru sănătate, prevenind maladii psiho­somatice.Învingeadin „gâl­ceavă”, evident, superioritatea sufletului uman, stă­pân al lumii; mai exact, câştiga superioritatea spiri­tua­li­tă­­ţii, condiţia meta-biolo­gică, asupra simplei con­diţii fizic-somatice omeneşti. În per­petua confruntare din­tre viciu şi virtute, în care îndepărtarea ex­cesului, a hybris-ului, se impunea ca esen­ţi­ală, se formau şi se a­firmau calităţile personale, odată cu iden­ti­fi­ca­rea strategiilor pro­filactice, psiho­sano­ge­ne­ti­­ce, bio­eco­lo­gi­ce și socio­lo­gice: se replămădea eul individual, între sine şi supra-eu, între legea morală înscrisă pe tablele inimii şi imperativele minţii, între tentaţiile înşelătoare ale profanului şi sfada celorlalţi actanţi ai societății. Fizio­no­mia exprimă, „în oglindă și ghicitură” starea ființei. „Fiziognomonia” (el – elinește), definită, în Glosarul Istoriei Ieroglifice, este  „partea dinainte a capului cu orga­nele ce o compun”, ce se numește obraz sau simplu, față, ori „shimate”, „chipuri,… arătările obrazului”. Cunoașterea omului după fiziognomie este „știința firei de pre chi­pul obrazului și a tot trupul”.(13) De aceea: „Nemică (rău) într-ascunsul inimii ştiind, «de vreo vină nu să va stidi (i.e, rușina), nici de vo pobrozire faţa i să va gălbeni»”, căci doar omul certat „se gălbinește la obraz”, puncta Cantemir, bun psiholog,recțiile neurovegetative în Divanul….(15)

Ca într-o anticipare a biologiei vârstelor moderne, – ori acea ilikibiologie a luiConstantin I. Parhon (1874-1969) – Divanul..  trecea în revistă cele şapte vârste şi „tâmplările” (meta)fiziologiei fiinţei. Viaţa omului este „ca poama”. „Tâm­plă­rile dară pentru ale omului vieţii vârste, adecă pedep­si­toa­re şi, cum s-ar dzice, trupului certătoare şi învăţătoare, acestea sunt: slăbiciunea (adecă boala), ro­bia (sau închi­soarea) şisărăcia”. Cele şapte vârste în evoluţia biologică şi spirituală se înşiruiau astfel: 1. prunciia -„întâia vârstă şi floarea vieţii omeneşti”; 2.copilăriia şi 3.cătărigiia – „legătura florii a vieţii omeneşti”; 4. voiniciia -„încă de curând legata poamă a vieţii omeneşti”, când „sângele carele într-­acea vârstă mai mult izvoreşte”; 5. bărbăţiia – „coacerea poamii a vieţii omeneşti”; 6. căruntéţa – „începerea lângedzirii poamii, a vieţii omeneşti” şi „precum mai vârtos începi a îmbătrâni, cu atâta mai vârtos începe sufletul a-ţi griji şi cu fapte bune a-l întineri”; 7. bătrânéţa -„sau de tot putregiunea poamii vieţii omeneşti”; „în copilărie sau bune, sau rele obiceie vei putea lega, şi carile în cătărigie vei agonisi, în bătrâneţe le vei moşteni”; „şi aceasta să ştii că când liac şi tămăduire trupului nu-i, atuncea vindecare şi lecuire sufletului iaste”: suferinţa fizică, trecătoare şi asumată aduce, prin urmare, mân­tuirea eternă a fiinţei umane, a spiritului. „Căruntețea” și mai cu seamă „Bătrânețea” alterau înfă­țișarea: „Iată peri albi în cap și în barbă ți-au răsărit! Iată genunchele slăbind, spre pământ a se în­chi­na au început! Iată că mijlocul spre slăbiciune s-au prefăcut! Iată că din doi ochi, patru îți tre­buie! Iată că toate a trupului organe te părăsesc! Iată că cele patru stihii care de sine adesea se sfă­desc! Iată că spre împăcarea lor și așezarea lor mijloc și mij­locire nu ți s-au dat!” Vârsta îna­intată poate cauza și involuție cognitivă, „buiguială”, omul fiind „îm­piedicat de bătrânețe și buiguit de căruntețe..” Din cele șapte vârste ale vieții, Cantemir socotea că doi ani erau pierduți în „boli, în nevoi, închisori, robii sau nevolnicii”.Țintă supremă a existenței, înțelepciunea „este dreapta și orânduita a sufletului întăritură,..este a omenescului sănă­ta­te cu mult mai vârtoasă decât a tru­pu­lui”. Preluând expresia latină „cum grano salis”, se pre­țuia înțeleptul „puțină sărătură având la creier”.

„Bolnăvirea și boala munca păcatului este”…. „pentru aceasta răsbolire și boală tâmplându-ți-se ție, lui Dumnezeu mulțumește, pentru a păcatelor tale de rană vindecare socotește…”. „Că dacă ți-i trupul bolnav, caută să ai sufletul sănătos, să fii bolnav cu trupul, sănătos cu sufletul”, căci altfel „amândouă odată vor pieri și nici viață, nici tămăduire nu mai rămâne”. Adept al unei teosofii greco-bizantine în preamărirea Dum­­nezeului creștin, recomanda în Divanul un ascetism riguros.

În paginile Divanului.., Cantemir a intodus și termenul de „plasmă”, „plăsmuire”, creație, creatură: omul este un „microcosmos”, „zidire a vecinicului Împărat”; „omul, plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, înseamnă însăşi constituţia proprie şi naturală a omului, plinătatea proprie şi naturală a minţii; raiul reprezintă fericirea desăvîrşită şi imitaţia slavei..” Departe de a fi „gâlceavă lungă, întocmai ca boala hronică”, „Giudețul” e exercițiu de reconstrucție lăuntrică a omului, care, din nebunia lumii, trebuie să se înțelepțească, deci să se vindece, mântuindu-se.

Descrierea Moldovei

În mod semnificativ, scrierea Descriptio Moldaviae a fost recuperată pe filieră quasi medicală, prin urmaşii marelui medic neerlandez Hermann Boerhaave (1668-1738), contem­po­ranul lui Cantemir. Într-adevăr, după moartea în 1744 la Paris a lui Antioh Cantemir, fiul Dom­ni­to­rului, manuscrisul latin al „Descrierii” a fost achiziţionat la o licitaţie de contele Thomson, gine­rele celebrului Dr. Hermann Boerhaave; epopeea manuscrisului a continuat prin vărul său, Abraham Raas Boer­haave, profesor la Petersburg, şi a luat sfârşit la Berlin, în 1769-1770, unde a fost publicat în traducere germană, la 53 de ani de la definitivarea lucrării în latină, în 1716. O primă amplă fizio­gra­fie a Principatului, Descrierea Moldovei oferea date atât despre ţinut, cât şi despre tipurile con­sti­tuţionale şi psihologice, sta­rea de sănătate şi gradul de educaţie a poporului, valoarea cunoașterii: „Ei nu au măsuri în cugetile lor“..(..).„Moldo­ve­nii nu sunt iubitori de ştiinţi.” (..) Ei fug de nebunie şi orbire: „şi zic că oamenii cei învăţaţi îşi perd mintea şi când voesc să laude învăţătura cuiva zic că este nebun de ştiinţa cea multă”..(..).„că celor ce multe lumânări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la videre să tâmpăsc. Iară celora ce niciodată pe slove au căutat, macar că vederea ochilor mai ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunericul şi în tartarul necunoştinţii i-au vârât.”(16)Imaginea se com­ple­ta cu detalii de me­dicină magică ori populară, empirică ori savantă. Se precizau flora, fauna şi agricultura, uneori legate de specificul alimentar, con­su­mul băuturilor acoolice, calitatea apei şi im­pac­tul asupra sanogenezei. „Apa Nistrului e limpede, dar grea şi sănătăţei foarte vătămătoare.” „Izvoarele sărate şi minerale de leac, Moldova n-are, ori nu le-a des­co­perit încă, poate pentru că crede că apa Prutului este destulă doftorie contra tutulor boalelor.”Igiena vieţii cotidiene se raporta în egală măsură la mediul geografic şi climă: la munte, zice el, „bate un vânt mai rece, dar mai sănătos, la șes mai cald și mai puțin folositor.” Co­or­­donatele antro­po­geografice se considera a influe­nţa direct durata şi calitatea vieţii. Cantemir a dezvoltat o abordare „despre oameni, ape, locuri”, comparabilă celei a lui Hippocrate: .. „Că de s-ar fi născut în părţile cri­vă­ţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşe tidva capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit.” Pre­dis­po­zi­ţi­ile moştenite con­tau, de asemenea. Oamenii erau robuşti, femeile frumoase, iar ţăranii aveau rezis­tenţă superioară aristo­craţilor: „Dacă locuitorii nu ajung adânci bătrâneţe, cauza nu poate fi alta, decât ori repezile schim­bări ale temperaturii ori traiul vieţii, ori vreo slăbiciune firească a puterilor.  Prea rare ori vei găsi om de şeaptezeci de ani, d-abia vreunul de optzeci..(..) Afară de aceasta, ţă­ranii ajung la o etate mai înaintată decât nobilii şi cei crescuţi în desfătări şi-n moliciune.” El preciza că în Moldova vremii sale, „rachiul nu-l iubesc decât soldaţii, ceilalţi nu beau decât un singur pahar şi acela mic înainte de masă”. Privi­tor la speranța de viață, „fie clima, fie felul hranei, fie o slăbire naturală a puterilor nu lasă ca lo­cuitorii să trăiască mult”. Scurtimea vieței le e compensată prin aceea că „oamenii trăiesc de obicei în sănătate, fără boli, care răpesc cea mai mare parte a fericirei omenești, așa că ceia ce au de trăit, pot să trăiască mai mulțu­miți.”

Dezbaterea Despre situa­ţiu­nea Moldovei… evidenţia şi un extins demers epidemiologic. Trans­­misibilitatea maladiilor infecţioase şi necesitatea izolării şi a fugii departe de focar erau deja noţiuni însuşite. Afec­ţiu­ni­le con­ta­gioase –lipicioase, cum li se spunea– prevalente erau febra tifoidă, malaria -deosebit de gravă- şi ciuma: Moldova, „rar, e cercetată de pestă şi de friguri rele.(.). Frigurile rele d-aici sunt de altă natură decât în celelalte părţi ale Eu­ro­pei. În genere sunt foarte tari şi aproape pestilenţiale, aşa încât cei prinşi de friguri mai toţi mor a treia zi, rari care o duc şeapte zile şi prea puţini se reînsănătoşesc. Şi atât este de lipicioasă aceas­tă boală, încât locuitorii mai mult se tem de dânsa decât de ciumă şi se feresc şi de amicii cei mai intimi prinşi de această boală.” Cantemir sublinia că molima ciumei nu venea din stricăciunea aerului, ci uneori din Polonia, iar alteori prin corăbiile și oamenii din Egipt şi Constantinopol, sosiți în portul de la Galaţi. (16) Așadar era conștient că nu „miasmele” hipocratice, în sens restrâns, erau cauza, ci transmiterea prin alți vectori. Erau identificate deopotrivă lingoarea, adică febra tifoidă, „ciuma şi lângoarea, cea mai rea, şi troahna (i.e.răceala, flegma, gripa)…”(13) Inspirat terminolog, folosește întâia oară cuvântul „troahnă”, a cărui semantică a variat în timp. (1,17) Interesant de subliniat apare modul complex în care vedea profilaxia epidemiilor. El primul a atras atenția asupra unor măsuri unitare de respectat în mod necesar de toți membrii comunității afectate, în afara căreia boala se întindea, prăpădind tot: prin „neunire în po­litie (i.e,oraș) și ne­în­voință în cetate, ciuma și lân­goa­rea cea mai rea și troahna cea mai lipi­cioa­să iaste”, care „cea mai de pre urmă a tot statul risipă, și a tot statul cea de năpraznă pră­pă­denie iaste”.(13) În această per­spec­tivă, ca Domn, Cantemir a reînnoit în 28 decembrie 1710, privilegiul cioclilor din Iași, prima oară încheiat pe vremea mitropolitului Dosoftei. Scutițide dări și cu obligația de a asigura înmormântări creștinești, cioclii au început a prelua și însărcinarea de a îngriji bolnavii atinși de epidemii, ce erau în număr foarte mare. (18)

Sunt cuprinse și elemente de medicină legală. De­cla­rarea morţii reale trebuia să excludă moar­tea aparentă: „Însă [pe decedat] nu-l îngroapă îndată în ziua aceia dintâi ci aşteaptă până a treia zi; ca nu cumva să se întâmple să în­groape de viu pre vre un bolnav carele numai a fost leşinat.”(16)

 Îmbălsămarea se practica, în acele împrejurări efectuându-se și disecții. Prințul Cantemir spu­ne că „îndată ce Domnul s-a petrecut din viață, dacă s-a întâmplat în timpul verei, imediat este îmbălsămat și este ținut neîngropat în palat, până ce toți boerii, nobilii… se adună la Iași.” (16)

Folclorul medical, ritualurile și medicina magică întregeau imaginea

De altfel Cantemir a introdus și termenul de „maghie”. Deta­liile privind tradiţia „cu eres“ a „Călu­şerilor” sunt exemplificatoare: dans cu 7, 9 ori 11 jucători în tra­ves­ti, a­vând faţa acoperită şi dezlegare la sacrificarea celor ce-i deconspiră, ori cu care se luptă; „ei au mai mult de o su­­tă de sărituri (..), încât aceia cari joacă se pare că (..) se poartă în văzduh”, precum ie­le­le. Nu lip­seş­te contactul cu terra mater, melosul, incan­taţia şoptită. Când cineva „..este căznit de duhuri rele şi de strigoaice şi prostimea cea ere­tică crede, cum că ei au putere să gonească acel fel de boale.. Căci ei fac vindecare într-acest chip, adecă: aştern la pământ pre acel bol­­nav şi încep a sări şi la o notă anu­­me a cântării îl calcă fieştecarele dela cap până la călcâie şi mai pre urmă îi zic la urechi nişte cu­vinte al­cătuite de dânşii într-adins şi po­runcesc bete­şugului să se depărteze şi după ce fac ei a­ceas­ta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduea ei; şi aşa într-acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împo­tri­vesc meşteşugului dofto­resc.” Asemenea lucrare, conchidea autorul în Descrierea Moldovei, „are nădăjduirea şi în farmece.” Așadar, Cantemir credea în supranatural, măr­tu­ri­sind chiar vin­decări miraculoase obținute prin descântece ori dezlegări, la care ar fi fost martor. Ca și în alte părți ale Europei, „Moldova și prostimea” – comenta Cantemir – era „plecată asupra ere­su­ri­lor”; nefiind „desăvârșit spă­la­tă de tina sa cea veche.(…), cinstesc niște dumnezeiri necunoscute și duhlui­toare de idoli: Lado și Mano, Dzina, Dragaica, Doina, Stahiea, Dracul din Tău, Ursitele, Frumoasele, Sâm­zienele”.. Critica superstițio­zitatea, totuși, uneori, accepta unele „minuni”, poate prin chiar credința sa creștină fermă. Pentru el, ca și pentru Cacavela, leacul însoțit de rugăciune are efect: Cacavela vindecase de disenterie pe Pașa Efendi, destăinuindu-i: „Nu ți-am dat….alte leacuri afară de praf de cretă, care printre leacuri nu prețuiește nimic, dar în numele lui Iisus Hristos (…).și Domnul Hristos, prin rugile mele, te-a vindecat.”(5) În folclor, alături de leacuri empirice, distingea vrăji, farmece, dezlegări și descântece. Arăta că „în timpul lui babele erau foarte căutate, pentru a face de legături, de deslegături, de prico­lici, de tricolici, vrăji, farmece, descântece, pentru a da bolnavilor băuturi, unsori”.(19) Pentru Can­te­mir, țiganii erau vrăjitorii prin excelență. „Și nu-i pe lume blestem mai mare ca acela con­tra să­nă­tă­ței”. Iată și un blestem sau legare de boală, rostit de Hameleon: „Să-mi vie în cap ur­gie, în ochi orbie, în mâini ciungie să-mi vie și roada gândului meu cu amar, cu pelin și cu venin să mă­­nânc”. (13) A fost un pionier și în consemnarea descân­tecelor taumaturgice. Prin descântec tre­bu­ia „să se vindece toate bolile ce nu sunt de moarte.” Dezlegarea și descântecul erau doar pozitive.

Istoria iero­gli­fi­că, sinteză a înțelegerii medicale a lumii

O istorie ieroglifică a suferinţei, car­tea se revelează a fi o metaforă socio-medicală: boala vieţiurii în viciu şi leacul virtuții. Scrisă la Constantinopol în limba ro­mână, Istoria ieroglifică (1703-1705) s-a impus în literatura naţională ca primă operă beletristică, roman meta-istoric, pamflet fantastic, având subtext politico-social şi meta -­text pronunţat moralizator. Un leitmotiv al operei lui Cantemir a fost alegoria societăţii bol­na­ve, metafora bolii aplicată omului şi colec­tivi­tăţii, a căror vindecare, ca şi mântuirea, sunt ţinta su­pre­mă: „că la cel bolnav sănătatea de mare preţ ieste” (.).. „că precum cineva, pentru mântuinţa a tot tru­pul şi pentru paza vieţii, fier, foc şi tăierea a unui sau şi a doaă mădulare ardere, tăiere şi de tot de la sine lepădarea, macar că cu mari chinuri şi dureri, însă sufere şi priimeşte, aşe şi în statul publicăi”; (..) „şi precum un mădulariu cu netămăduită boală pătimind, princet, princet, tot trupului moarte pri­cineşte, aşe (.)..cu vreme toată monarhiia cu capul în gios prăvăleşte”; şi „pre cât ieste de lăudat dof­to­­riia bună la boală, pre atâta ieste încă mai de lăudat aşedză­mân­tul la răscoală”.(13)

Con­cor­dant „fiziologiilor” religioase din Epiptul Antic ori celor fabulistice din Europa Evului Mediu, precum în Le Roman de Renart, dar având ecou în înseși ritualurile cu măști ale românilor, acest original „bestiar” caracterial ori anticipativă „fermă a animalelor”, reda sim­bo­li­co­-alegoric lupta politică din societatea romano-moldo-vlahă la răs­cru­cea vea­cu­rilor al XVII-lea și al XVIII-lea. Psihodrama filosofic-teologică cernea valori dia­me­tral opuse, concentrate în taberele Ino­ro­­gu­lui şi Corbului. Cadenţa frazării era antrenantă, iar cu­getările, prover­bele şi versurile intercalate în poves­tire învăţau şi încântau prin savoarea expresiei popu­lare, a limbii vor­bite, juxtapuse armonios doc­te­lor tipare latineşti. Cantemir a făcut uz de simţul său muzical cultivat şi rolul persuasiv, vindecător, al cântului şi descântului, potenţând regenerarea psiho-somatică prin plăcerea, bucuria inductiv-curati­vă a ritmului. Greu acceptată, educarea -adică tratarea- moravurilor era totuşi inevitabilă: „Că amin­tri­lea, rana obrintindu-să şi patima învechindu-să, a să vindica cu nevoie va fi”; „ că cuvântul bun şi neplăcut ieste ca doftoriia greţoasă, însă folositoare în trupul bol­na­vului”(..) Coşmarul şi oniroc­ri­ti­ca, nevrozele şi insanitatea mintală predominau în aceste pagini: „Hameleonul chi­pul lea­curilor au­dzind…îi dzice soco­tind: «Vai de mine,.. dară unde şi cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acestea să afle?» ..Şi cu strigarea deodată să deşteptă… Din somn şi din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chi­pul videniii ca într-un punct a socotelii cule­gând, ni spre bine, ni spre rău îl lua.” „Ce precum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, aceia cu mare lesnire credem), în care chip și Hameleonul  (…) după plăcerea și pofta sa visul …tâlcuia”.. Nebunia, „în­tu­ne­ca­rea minţii“, se arăta „mai grea decât a nopţii”. Cau­za atribuită maladiilor mintale era endogenă. Bolile psihice, en­ti­tăţi aparte, erau privite ca incurabile: „Leacul şi puterea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slu­jeş­te, iară nu spre veninul carile dinlăuntru să naşte (că răutatea boalii doftorii o tă­mă­duiesc, iară boala su­fle­tului leacurile apotecarilor nu ştie).” Neliniștea, anxietatea, manifestările digestive acuzate de hameleon nu sunt decât consecinţa propriei lacome ră­utăţi, ispitite de simţuri ce o intensificau, dând în final lecţia de moralitate: „Hame­leonul aşe de cu dulce mâncarea ..vădzând, (…) foamea în maţă i să scorni (că din multe pofta sufle­tu­lui neclătită ar fi, de n-ar fi simţirile pre dinafară iscoditoare şi apoi în­dem­nă­toa­re). Foamea dară înce­pând, măruntăile i să întorcea şi stomahul tare îl chinuia. Carile de toată ştiinţa a simţire ca acela gol, cu de moarte ţipete: «vai, maţele, vai, măruntăile, vai, pântecele, vai, vintrile mele!».(..) „Pojarul (i.e.,arsură, febră) care măruntaele-mi topia…” „Salamandra dzisă: O, ticăloase, au nu ştii că foametei hrana şi setei bă­u­tu­ra îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată bucata mistuieşte, nici tot gâtlejul toată băutura priimeşte, nici altă jiga­nie, fără de mine, foc a paşte poate că cine pentru desfrânata poftă orânduiala firească covârşeşte, acela în focul lăcomiii sale (ca tine acmu) să pedepseşte. (..) Aşe­dară, de cu grabă dacă oăle [șerpelui] bău, pre­cum arsura maţelor ce avea i s-au potolit i să păru.” Iată şi morala: „după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela tămăduirea carea i să cuviniia îi vini, de vreme ce nu chipul boalei în chipul sănătăţii, ce forma răului într-altă formă mai rea şi mai cumplită s-au mutat.”..Omul trebuie să mănânce cu măsură ceea ce îi priește; altfel „bucatele vârtoase stomahului slab aduc greu”, „stomahul încărcat aduce greața”; în schimb, „stomahul nemâncat digeră sânge”, „face chipul veșted”.

A descris și „gălbinarea” (i.e, icterul), ce „face chipul veș­ted și gălbinicios, întocmai ca „boala împărătească”, denumire ce ar fi tradus lăcomia, exprimată prin hrysofilie, ca la împărați.

Discutând despre friguri, Cantemir arăta că, uneori, sunt preferate leacurile populare: „un mare slujbaș turc, originar din Abazia din Caucaz, a fost bolnav de friguri și de stomac. Pentru a se vindeca a fost sfătuit „să lase medicina celor născuți și crescuți în țări unde este în uz, iar el să nu ia alta decât pasta, mâncare foarte plăcută și sănătoasă, ce o prepară Abasianii din mei pisat, după ce l-au curățit .. de coajă”.(12) O mămăligă de mei era poate utilă în pătimirile de sto­mac.

Cardiologie. Dimitrie Cantemir a menționat primul pulsul și palpitațiile ori tulburările de ritm. Pulsul şi  rit­mul său circadian ajutau prognoza:.„vulpea pre viaţă-şi să giura, căci din pro­gnos­ti­cul doftorului, precum la luna nu va ieşi bine ştiia, de vreme ce în răvărsatul zorilor şi în a­mur­­gul soa­relui sfig­mosul în chipul viermelui să clătiia” (..) Emoțiile puternice puteau precipita dereglarea cordului. Povestind despre Rami Mechmed Pașa, aprecia că, aflându-și condamnarea la moarte, „a murit în palpitațiuni”. În Istoria Imperiului Otoman, nota sosirea fostului Vodă al Moldovei Dimitrie (Dumitrașcu) Canta­cuzino la Stambul unde: „Caimacamul l-a primit atât de dur și cu vorbe atât de aspre încât de spaimă a căpătat polipul în grumaz, din care la trei zile a și murit în prinsoare”.(12) „Polipul” reda poate formarea intracardiacă de trombi cruorici (polipi); pe atunci, putea semnifica atac de cord, provocând dispnee.(1) A descris deopotrivă edemul circulator vorbind de picior „idropicos” (dropic). În aceeașiscriere, Cantemir preciza că Sultanul Soliman (1687) era atins de hidropică (boala de apă)”.(12)Hidropica sau dropica însemna edem, chiar ascită.

 Era exemplificat în egală măsură un edem perile­zio­nal: „tălpile, prin aspre și ascuțite stânci călcând, mi s-au bășicat”; ca și edemul inflamator alergic: „al­bi­nele tru­pul le bășica… la ficați le străbă­tea”; sau: „acele ticăloase albine prin mațele și ficații ur­su­lui pă­trun­seră, de unde adevărată în­flăciune scornindu-se sub pielea ursului, isvoară de apă pu­ru­rea pișiti­toare purceseră.”

Omul suferind trebuia privit hipocratic ca un întreg, căci dacă partea era bolnavă, tot trupul era bolnav:. „că otrava cumplită stomahul otrăvind, tot trupul putre­dzeşte”(..).Iar „o boală și o fier­bin­țeală cât de puțin în trup sau o durere cât de mică într-un mădulariu, tot trupul spre neaședzare și pătimire aduce”. Sau: „Omul prost nu se poate conduce singur în viață”, că atunci când „capul se amețește, picioa­rele dovedesc (înving)”, iar „când mădularele buiguesc, lipsa crierilor arată.”(13)

Medicina magică, vraja şi proiecţia astrală a gestului terapeutic se re­gă­seau deseori. În Istoria ieroglifică remediile ireale, preparate „cronofarmacologic”, îmbiau suferinzii, amăgindu-i, parcă, şăgalnic. „Ce pre cât a socoti pociu receta leacului tău aceasta ieste: cornul cămilii, coama şerpelui, ochiul guziu­lui orb şi un­ghii­le peştelui luând, în laptele aspidei le fierbe, până din dzece ocă, dzece dramuri vor rămânea, carile în chipul alefiiului făcându-să, când soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfârşitul soarelui, apă din fărmuşuri de marmure şi din pilituri de aur storcând, o amestecă, şi în chipul şerbe­tului făcând-o, o bea, şi aşe leacul îţi vii afla.” Leacul miraculos, felurit în­făţişat, acţionând simpatetic, analogic ori prin transfer, era binevenit, antidot chiar aerului poluat, mias­me­lor malefice, morbigene, aşa cum însuşi Hippocrat învăţase: „Ce mai târdziu de mare şi minunată puterea cornului Inorogului asupra a toată otrava aminte îşi adusă (căci şi de altă dată de otrăvită a văzduhului putregiune mântuindu-l, cu sănătatea vieţii îl dăruisă)”. „Că odinioară Hameleonul putred şi otrăvit aerul (..) înghiţind, de carile lovit şi topiscat (i.e,intoxicat), acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzând, să milostivi (că inima milostivă cu cel ce-l doare o doare, și cu cel păti­maş împreună pătimeşte) şi cornul cel ce a toată firea de binefăcătoriu ieste”. Esenţa tauma­tur­gică a cornului-panaceu era un „antidot”, „antifarmec” universal, simbol hristic exorci­zând boli, revi­ta­li­zând: „căci otrăvile acestea cornul Inorogului le va îndulci, iară spur­că­ciu­nile acestea, botul Filului le va curăţi.” Oricum, rana sufletului poate fi „boală netămăduită”, căci „decât rana dragos­te­lor şi decât boala iubostelor mai pri­mej­di­oasă nici ţirulicii au vădzut, nici doftorii au audzit”. (13)

Vorbind de tulburări psihice precum ipocondria și melancolia, le atribuia supărărilor mari. Dă­dea ca exemplu pe Sultanul Mohamed, detronat în 1687 și întemnițat, ce a de­venit depre­siv, murind peste cinci ani de „hipohondria cauzată prin o profundă melan­colie în ca­re căzuse în timpul arestului său (..), prin care i s-au stors tot spiritul și puterea de viață”. Dacă „ me­lanholia înseamnă „boală de voia rea, pătimirea întris­tă­rei, fierea neagră”, ypohondria era „boala care zmintește fan­ta­zia; slăbiciunea părților trupului, ca­rile sunt pregiur [de] inimă; în afară de excesul bilei negre –melan­cholia-, uscate și reci, din doctrina hipocratică și galenică, exista, poate, în exprimarea sa și ideea unui tip de „nevroză cardiacă”, inima ilustrând sediul sufletului, al înţelep­ciu­nii, în vechime.

Agitaţia psihomotorie, furia, s-ar putea linişti prin mărturisire: „Hameleonul, din nări pufnind, pieptul izbind, din cap tremurând, din mâni aruncând, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumând şi toată icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-şi zugrăvind: O, fraţilor şi prietinilor, în mare a inimii strâm­toare mă aflu, dzisă, atâta cât, precum să dzice dzicătoarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din doaă răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au rămas”(13)…Cathartic, vorbele, proverbele şi zicătorile curative se înlănţuie potolind Hameleonul ce era ca „turbat”(rabia, o afecțiune desigur cunoscută de Cantemir).

Anatomie.În această lucrare, Cantemir se ocupă inclusiv de anatomiști – adică „anatomicul, cela ce știe meșterșu­gul mădularelor trupului, despicătoriu de stervuri”;așa că, exemplifica el ironic: nu doar filosof, ci și „iscusit anatomic, lupul este.”(13)

Istoria ieroglifică se încheie cu un sintetic dicţionar explicativ: „Scara a numerelor şi cuvin­te­lor streine tâlcui­toare”. Glosarul conţine nume­roşi termeni medicali, unii, azi, aban­donaţi alții încă va­labili: „agona – (el.) Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii ”– (agonia); anatomic – ana­tomist; anthrax – antrax; „antidot – (el.) Leac împotriva bolii ce se dă; antifarmac – (el.) Leac îm­potriva otrăvii; apo­thecariu – (el.) Cela ce şede la prăvălie, şi mai cu deadins, cela ce vinde ierbi, doftorie; … boală de voie rea – Melancholie; diathesis -(el.) Orânduiala firii…;erma­fro­­di­tis – (el) Hermafrodit; cfartana – febra cvartă (în malarie); laringa – laringe, gât; .. pilula (lat.) Pirulă, gogoaşă, bubuşlie, carea dau doftorii de înghit pentru leac; porii- (el.) Găurici prin pielea omului, prin carile ies sudorile; prodrom -; probă; pro­gnostic; sfigmos – (el.) Vână moale carea pu­ru­rea să bate, de pre a căriiaclătire aşedzimântul firii să cunoaşte – (puls);temperament – Fire; fizic – (el.) Cela ce ştie ştiinţa firii – (medic); ţirulic – (leşește) Vraciu carile tămăduieşte ranele, frânturile.. (bărbier, chirurg)”.. Prezenţa cuvântului de împrumut italienesc reţeta – „Izvodzel de leacuri, carile trimăt doftorii la spiţeri, să facă leacul asupra boalei”- s-a interpretat a oglindi rolul pregnant al me­di­cinei italiene în acel moment, când majoritatea medicilor greci din Levant se formau la Univer­sităţile din Padova, Ferrara, Bologna. În Istoria Ieroglifică a utilizat primul și termenul de „embrion”, vorbind despre „embrionații pui” fecundați în pântece ca odrasle ale „hultoanei” (altoi), ca și despre durerile de naștere: „Socotește a inimii durere, care maica pentru rodu pântecelui său pătimește”. O serie de termeni sunt neologisme propuse de Cantemir, creativul tălmăcitor.

Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor

Cerută de Academia berlineză, lucrarea era un  Hronic inclusiv al bolilor şi morţilor na­tu­rale sau pro­vo­­cate. Scrierea cantemiriană relatează intoxi­ca­ţii, otrăviri, maladii infecto-contagioase şi alte evenimente de interes medical.(14) Implicarea me­di­cilor în comploturi nu era, nici aceasta, tre­cu­tă cu vederea. Îm­pă­­ratul Ti­be­riu „tâmplându-i-să boa­lă, din nişte tidve ce mâncasă, au murit”; Con­stantin cel Mare a murit de friguri. Calo Ionis şi-a pierdut viaţa după ce „s-au julit puţinel cu lancea la mână”, care, „fiind otră­vită, rana acéia nici o doftorie n-au priimit; şi aşé dintr-acea puţină betejitură, răul peste tot trupul lăţin­du-să, (..) au murit.” Cantemir a descris flebotomia şi lipsa efectului scontat al manevrei:„doftorul îndată vâna i-au des­chis, ce sângele închegându-i-se nicicum măcar n-au picat şi în aceeaşi zi au murit”. An­thra­xul re­zulta a fi o boală molipsitoare, fără ieşire, cu final pilduitor: „Iară leat 775, Constantin Copronim așijderea fără cale asupra bolgarilor vrând să rădice oaste, fiind în cetatea Stronghilo, l-au lovit buba ce-i dzic anthraxi și de ciia mare fierbin­tea­lă, și așé în 14 a lui septemvri au murit. La moarte au fost strigând că, pentru necinstea care au făcut Maicăi Precuratei Marii, de viu cunoaște că s-au băgat în foc..” „Lipicioasă”, boala s-a transmis fiului său, Împăratul Leon, care, „luând co­ró­na cea scumpă de la beserică.., şi puind-o în cap, îndată i s-au aprins capul cu boala anthraxului (de care şi tată-său au murit) şi, peste puţine dzile, doftoriile cevaşi neputând folosi, au murit.” Urma și morala: căci „aşé ceartă Dumnădzău pe mândrii carii i să pun împotrivă.”

La Ţarigrad „troahnă de boală (i.e, epidemie), (..) in­tra­se în oameni”, iar împăratul Mihail Paleologul sfârşea „de boală ce-i dzic iz­bâc­nirea inimii” (i.e, palpitaţii/aritmie). Can­te­mir a înţeles bine că, în situaţii extreme, eco­nomia organismului salvează structurile vitale, în de­tri­mentul celor periferice: „iară lucrurile de buricul împărăţiii mai departe, carele (.)..nu aşé de moar­te aducă­toare rană le aduc, oarecum uitării şi nepomenirii le lăsa, ca cum călătoriul pre iarnă grea şi geroasă, călătorind, (..) părţile trupului ceale mai aproape de inimă şi de capul vieţii mai tare a le acoperi şi a le păzi se sileaşte; iară ceale mai depărtate, nu atâta, de care lucru de multe ori se în­tâmplă, de pierde călătoriul picioarele, mânule, nasul, faţa obrazului, părţile adecă carele de mij­lo­cul căldurii fireşti mai departe stau”.„Întremarea puterilor” este termenul pentru conva­lescență.

Otrăvirile,cu sau fără implicarea medicilor, nu lipseau.Cantemir numea otrava „toapsec” (i.e, toxic), căreia i se contrapunea „antidotul toapsecului”. În Hronic .., amintea de Împăratul Marc Aureliu, mort la Vindobona (Viena) în 180: „cu învă­ță­tu­ra fiului său Comod, doftorii îl otră­vi­se, însă el cu filosofăsc suflet, aceasta, de la feciorul și căsașii lui a păți suferind, și acmu și de otrava ce-i didese, și cine-l adăpase bine știind, cevaș cuvânt rău de feciorul său și de doftor n-au lăsat.”

În tendinţele organizării sanitare a epocii, un cuvânt pe care Cantemir, cel dintâi, l-a adăugat  vo­ca­bularului românesc a fost „orfanotrofion”, desemnând instituţia de protecţie a copiilor orfani, ile­gitimi, săraci sau abandonaţi: „pe copilul nimănui în casa sa, sau în orfanotrofia de obşte îl cruţă, îl hrăneşte, îl creşte”. Cantemir deosebea între „nothos” – fecior de suflet, fiu spiritual, adoptat, di­fe­rit atât de copilul adevărat, legi­tim, cât și de copilul „hireș”, firesc, natural, dar ilegitim, născut în­tr-o „familie fă­ră cununie”. A precizat de asemenea existența „mamcelor” (mancelor), adică a doi­ci­lor, ce alăp­tau copiii altor femei, prunci de care adesea se atașau: „mamca, ascunzând cuconul împărătesc, a fost dat pre al său.” Alăp­tarea mai era denu­mi­tă și „aple­care”.

În Hronic.., Prințul Cantemir vorbește pentru întâia oară la noi și despre „con­­ști­ință”. Pentru el „conștiința este ascunsul inimii”. În Predoslovia Hronicului spunea că a mărturisit aici cu „întreagă conștiență” (salva conscientia) trecutul neamului romano-moldo-vlah, unitar în Moldova, Țara Românească și Ardeal: „toată Țara Româniască (carea apoi s-au îm­părțit în Moldova, Mun­te­nias­că și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, împăratului Râ­mului” venea. Pentru Can­te­mir cei ce neagă latinitatea românilor „cu basne au muruit hârtiia”, „bui­­guind”; căci „frinitic și bui­guit de fire” (i.e, excitat, delirant), este omul înșirând vorbe fără folos. În afară de boală, pre­cum în stă­rile febrile sau tulburări „mateologhice” (delir), omul „buiguit” este cel care aiu­rează, fiind ne­să­nătos prin însăși negarea evidențelor. Or, „când bui­gu­ia­la se asociazä cu turbarea, ni­meni nu se mai poate înțelege cu cel atins de aceste infirmități: turbata și lunateca bui­gu­i­tură.” Conștiința ade­vă­ru­lui, su­bli­nia savantul mol­dav, pa­rafrazând pe Aristotel, era prețioasă: „pri­ia­tin îmi iaste Platon, pri­ia­tin îmi iaste și Socrat, da­ră de­cât amândoi mai priiatină adeverința”. În context, Can­te­mir aduce în atenție amestecul daco-roman în zămislirea neamului ro­mâ­nesc, proces desemnat ca „hultuire” (i.e, altoire,fecundare): Traian a sădit poporul Roman în Dacia „ca un norocit hultui­to­riu și ca un în­țe­lept împărat (auspicatissimus sator et prudentissimus imperator)”. Argu­mentația Hronicului a ră­mas document și paradigmă de abordare pentru cro­nicari, pentru Școala Ardelea­nă și urmași,în edifica­rea conștiinței naționale și apărarea identității de sine. Hronicul trimitea direct la „romanii din Da­chia” numiți „voloși, adecă italiiani, căci în limba slovenească Italia să cheamă Vloh”. După Emi­nescu, venerabilul Cantemir, „în asprul său patriotism”, (..) se încumetă a combate pe toţi hulitorii neamului său cu propriile lor arme.”

Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman

Nu doar românii, dar iatro-istoriografia mondială a descoperit, de-a lungul anilor, în opera cantemiriană, mai ales în Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, o sursă documentară complementară de extremă utilitate. Circum­stan­țierea medicală este frecventă în Istoria Imperiului Otoman, marele bolnav al secolului lui Can­te­­mir, aşa cum oarecând fusese Im­pe­riul Roman, pomenit în Hronic.. și asemuit bătrânilor su­fe­rinzi: „împărăţia romanilor lup­tându-să, ca un om bă­trân în vârstă şi vechi la ani, cu cumplite şi de lia­curi neprimitoare hronice boale cuprinsă ..(..).în agoana morţii..şi în oglinda pieirii.(..).să prii­vea.”

Chirurgia. În Turcia, arăta autorul, bărbierii-medici se numeau berber-bachi, iar la Curtea Sultanului erau consideraţi ca având al şaselea rang printre slujitori. Aceştia – spunea Dimitrie Cantemir – tund și „rad cu o mână atât de uşoară şi de dulce încât omul abia se putea ţine să nu adoarmă în timpul operaţiei”. Erau maeștri în aplicarea ventuzelor, punerea clistirelor și extragerea dinților. Pansau rănile, îngrijeau buboaiele (abcesele), practicau sângerarea, preparau alifii și, la nevoie, asistau orice bolnav, de orice boală.

Punctul de rezistenţă pentru iatro-istoriografie a rămas, în Istoria Imperiului Otoman, cea din­­tâi relatare cunoscută în literatura mondială a curei chirurgicale în hernia inghinală prin abord transabdominal.(1,12,20) Specialişti albanezi din Avlonia Albaniei – regiune faimoasă pentru construcţia de ape­ducte şi tratamentul herniilor (vătămăturilor), o practicau „în mod desăvârşit pe cei ce suferă de hernii, orice vârstă ar avea ei, cu nu puţină asprime, dar în chip fericit.” Eşecul „îl atribuie mai degrabă slăbi­ciunii puterilor sau a vârstei, decât neîndestulării meșteşugului lor.”Ope­ra­ţia con­semnată a avut loc înainte de 1710 și drept pacient pe notarul, deja înaintat în zile, al lui Cantemir. S-a derulat în chiar palatul din Stambul al Prinţului, loc ales de savant „spre a le cerceta mai bine metoda“ „ţirulicilor” herniotomişti. „Du­pă ce ni-am învoit pentru prețul de cură, ei s-au pus și au legat pe pacient de o scandură lată, în­fă­șurându-1 cu curele de pânză, de la pept până la picioare; după aceia, cu un fel de briciu, fă­­când o inciziune din jos în foale, au deschis hipodermul, au tras peritoniul afară cam de o palmă și au pus la loc intestinele, ce erau căzute în scrot. Apoi au cu­sut hipodermul cu ață groasă și, după ce i-au făcut în capăt un nod bun ca să nu se deslege, au tăiat cu același briciu buzele hipo­dermului ce spânzura asupra cusăturei.” Au uns zona de sutură cu un­tură de porc şi au cauterizat-o. „După aceia au ridicat puțin în sus picioarele pacientului, care era mai mult mort decât viu, au deschis nițel rana, și au vărsat în rană albușul de la nouă ouă proaspete. Dacă într-o oră sau două, albușul începe a spuma sau a clocoti, atunci e semn bun de reușită a curei. Iar dacă, după așteptare de trei ore, albușul ouălor nu începe nici a spuma, nici a clo­coti, atunci zic că boala e mortală din cauză că pacientul este atât de slab, încât este peste putință ca să-i ajute bună­ta­tea medicinei. De altmintrelea, dintr-o sută abia le moare unul sau doi.” „A doua și a treia zi se repetă infuziunea cu albușul de ouă și în tot timpul acesta pacientul trebue să stea necontenit întins pe spate”, cu picioarele în sus (20); „și era atâta de stors de toate simțirile, încât el semăna mai mult a mort decât a viu.” Bolnavul, fixat cu feşe la scândură, nu primea nici hrană so­lidă, nici lichide, doar limba fiindu-i umezită cu puţine picături de apă. În ziua a patra a fost pus pe pardoseală, legat de aceeaşi scândură. A primit puțină apă caldă spre a-și potoli setea, iar în urmă­toa­rele trei zile, supă de orice fel, dar nu excesiv. În ziua a șaptea, în sfârșit dezlegat, a fost pus încet-încet pe pat, fiind păzit de două persoane. Nu avea permisiunea de a se mişca, nici a ridica piciaorele, iar apli­ca­rea de albuș continua zilnic.„Du­pă a noua zi și până în a douăsprezecea, infuziunea se făcea numai cu albușul a șase ouă și spumarea se părea că e mai mare decât înainte”. Din ziua a 15-a, plaga nu pri­mea mai mult de albu­şul unui ou, dar se continua aplicarea de albuș până nu mai exista spațiu prin care albușul să pă­trundă între marginile rănii și nu se mai făcea spumă deloc. Prin urmare, vin­de­­carea post-operatorie dura circa 15 zile, interval în care plaga chi­rur­gicală era tratată cu albuş de ou, în cantităţi descrescânde (de la nouă ouă, la unu), pe măsură ce plaga se închidea. Trata­­men­tul a în­cetat complet când cicatri­zarea a fost deplină, iar albușul nu mai avea pe unde pătrunde. Cantemir ştia „că obrinteala (vinde­carea) rănii de pre margini să cunoaşte”. Odată formată cicatricea, „au apli­cat un em­plastru preparat din rășină, ulei și alte mixturi și au permis pacientului să-și miște picioarele și să se culce pe coaste. În acest timp, în fiecare dimineață, trăgeau încetișor de capătul aței ce spânzura afară, ca să vază dacă nu s-a deslegat cusătura.” „După douăzeci-treizeci sau patru­ze­ci de zile, după cum permite etatea sau puterile pacientului, trag afară ața, aplică un alt emplastru pe rană și cura e terminată. Și cu acest metod dur, văzut cu ochii mei, vindecă acești oameni neîn­vă­țați un morb atât de greu.”(12) Pentru istoria herniologiei, aceste de­talii sunt şi azi semni­fica­ti­ve.  

Legat de chirurgie, Cantemir mai pomenește de un general turc, care „purta în sân o cutioară cu 24 de oscioare, pe care chirur­gii i li-au fost scos din rănile sale primite în diverse bătălii”, ca și de o „abdominoplastie”, efectuată unui turc din cale afară de gras. „Shish­man Ibrahim Pașa, supra­nu­mit Grasul, se zice că-și luase un chirurg francez, care în tot anul, în lunile iunie și iulie, îl opera, tăindu-i pântecele și sco­țân­du-i gră­si­mea, care pe acest timp îl înăbușea, încât abia putea respira, și-l punea în pericol de a-și perde viața. În urmă însă i-a crescut grăsimea atât de tare, încât toată ope­rațiunea nu-i mai putea ajuta”; „și așa crăpă ca un alt Iuda, că i-au curs toate in­­testinele din trup.”

Cantemir a descris deopotrivă„buza de iepure” sau „buza crăpată ca iepurii, care în Turcia se numește Gieduk”, menţionând şi proprietățile terapeutice ale salivei. Își găsesc locul totodată abcesul și septicemia. „Apostema însamnă buboi mare cu puroi”. Can­temir descrie un astfel de abces când, Sultanul Selim, tocmai plecat din Con­stan­ti­no­pol, „a fost apucat de o violentă ferbințeală prin tot trupul; sângele ardea și un acces de friguri îl tor­menta. În ziua următoare se trezi cu o apostemă [colecție purulentă] mortală în șale, atât de chinui­toare încât i se părea că toți nervii trupului, și mai ales în picioare, s-au contras și au secat cu totul. Un chirurg abil îl tae, deschide apostema și aplică toate remediile pentru a înlătura veninul boalei; dar se vede că moar­tea este inevitabilă, căci buboiul obstinat sfida toată arta medicală, veni­nul pestilent se lă­ți în tot trupul și, după patruzeci de zile de cele mai crude suferinți, Selim își dete su­fle­tul.” (1,12)

În Istoria Imperiului Otoman, pentru întâia oară, Cantemir a utilizat un nou termen spre a desemna chirurgii: „gerah” sau „dgerrah”, explicând că Dgerrah Bashi la Turci însemna primul chirurg de Curte.(1,17)Cuvântul lui Cantemir s-a încetăţenit în epocă, fiind întâlnit din documentele­

Cali­ma­chi de la 1763, şi până către sfârşitul secolului al XIX-lea, când, abia după 1850, a fost înlocuit cu vo­ca­bu­la „chirurg”. (17)

 Oftalmologia. În scrierile sale, Cantemir numea ochii bolnavi, cu secreții sau urdori, „ochi puchinoși” sau „ochi ur­duroși”.(13) A menționat și cuvântul „chior”, precizându-i înțelesul în lim­bi­­le turcă și persană, unde însemna unul care era orb sau avea doar un ochi, exemplificând cu nu­me­le lui Kior Pașa.(12) To­tuși, în lucrările sale în românește, Cantemir folosea expresia „orb de un ochi”.Se întâlneau și orbi din naștere. Preluând parabola Biblică, spune Cantemir: „ochii orbu­lui din naștere, spălând prin știupit, le deschide luminile”. (14) Ochii bolnavi trebuie feriți de lumină, căci „lumina soarelui [la] ochii bol­navi, întunecare (es­te)”.(12) Sugera poate chiar folosirea ochelarilor: la bătrânețe, „iată că din doi ochi, patru îți trebuesc”.(1,15)

Prințul moldav, devenit „cronicar medical”, deplângea în alt paragraf soarta Domniţei Ruxan­dra, cerută în căsătorie de Matei Basarab, care, îmbolnăvindu-se de vărsat (variolă), „şi-a pierdut nu doar frumuseţea, ci încă şi un ochi”. Indirect atesta prezența epidemiei la acel moment. Variola îl afectase și pe fiul lui Dimitrie, Antioh Cantemir, lăsând sechele. (4)

Examinarea mamei Sultanului respecta cu deosebire rigorile moralei islamice: „Hakim Effendi sau primul medic (medic șef) se introduce în cabinetul ei de dormit, dar nu poate vorbi cu ea, decât printr-o perdea ce este trasă împrejurul patului ei. Şi dacă trebue să-i pipăie pulsul n-o poate face decât printr-o pânză foarte fină de in; căci ar fi o crimă ca vre-o persoană bărbătească să vază faţa Sultanei, fie să­nă­toasă, fie bolnavă”.

Reumatismul este, la rândul său, remarcat de Cantemir. Sultanul Mohamed, detronat (1687), a fost ținut la închisoare timp de cinci ani, după care a și murit unii zic înve­ni­nat, dar Cantemir știa că: „Sultanul suferea de rheuma în mâini și în picioare; mai adaugă aci hipohondria cauzată prin o profundă melancolie în care căzuse în timpul arestului său de cinci ani, prin care i s-a stors tot spiri­tul și puterea de viață.”

Date apar și privind podagra, heragra sau podalgia (durerile articulare), denumiri ce in­di­cau guta. Dimitrie Cantemir a recurs la un neologism, termenul de „gută”, explicând că patologia provenea din „necumpă­tul” vieții, atacând „cam deodată și mâinile și picioarele”. (12)

În sfera neuro-psihică, diagnostica „veninul nebuniei”, cu tragismul consecințelor sale. Cantemir considera că nebunia este o boală a cărei izbucnire se poate prevedea după anumite simp­to­me. Povestește astfel că: „În 1705 a fost numit Ciorbuli Ali Pașa în postul de mare vizir; într-o zi, după ce i s-a prezintat ambasadorul Frantei, Feriol, Vizirul a spus: «Acest infidel sau este ne­bun sau să știți că în scurt timp își va pierde mințile. Și aceasta – adause el – o deduc din frecventa mișcare a ochilor săi, din agitația corpului său, din ușurința gesticulațiunilor sa­le și din suspinarea sa conti­nuă. Și acest pronostic s-a adeverit în mai puțin de una sau do­uă luni de zile; căci în adevăr Feriol a în­ne­bunit și a fost așa de furios, încât a trebuit să-l țină legat în fiare”. Pacientul părea mai „turburat de boală la schimbarea lunii” – era așadar „lunatic”.

Cantemir a mai notat în Istoria Imperiului Oto­man şi o anecdotă, atestând ipochondriile marelui vizir Köprülü Numan Pasha, per­so­naj livresc, palid şi tulburat mintal, obsedat de o muscă imaginară pe care o simţea permanent aşezându-i-se pe nas. Medicul francez Le Duc a prescris bol­na­vului închipuit, ușor sugestionabil, jeleuri și băuturi reci drept medicaţie, scoa­se un cuţit pe care i-l trecu pe suprafaţa nasului, arătându-i apoi o muscă răpusă, pe care o ţinuse ascunsă în mână: cauza anxietăţii era, deci, vizibil înlăturată, iar vizirul scăpă, într-adevăr, de ilu­zia sa maladivă. Era, după cum s-a observat, o psihoterapie umoristică, deja ex­ploa­ta­tă ca temă li­te­rară, bunăoară în satira lui Samuel Butler (1613-1680), Hudibras. Înfăţişa, ori­cum, o reuşită medicală.

Intoxicațiile prin inhalare de gaze toxice cunoscute completau datele toxicologice cante­mi­ri­e­ne. Unele impuneau exa­me­nul medico-legal. Hronicul.. relatatează de e­xem­plu, o intoxicație mixtă cu ema­nații de la var și gaz de cărbuni, având ca victimă pe Iovian, suc­­ce­sorul Împăratului Iulian Apostatul (363); acesta a murit năprasnic, „in­trând într-o casă de cu­rând albită cu var și fiind vremea cam rece, au aprins cărbuni: noaptea, duhul cărbunilor și al va­ru­lui să-l fie înnădușit”. În Istoria Imperiului Otoman, figura cazul Sultanului Selim al II-lea (1566-1575): intrând baia sa nouă „i-a venit o amețeală și în urmă un fel de apoplexie”, iar „după 11 zile de con­ti­nuă indispozițiune” …, a murit din cauza „varului ce pro­ducea încă emana­țiu­nele sale veni­noase”.

Tot în Istoria Otomană.. a inclus otrăviri, ca în cazul Doctorului Emanuel Timoni (1669–1718 ori 1720) din insula Kios, cu studii în Italia, scurt interval me­di­cul Ghiculeștilor și la Iași. Din pricina lui Timoni, arăta Ion Neculce, „s-au răsbolit Gri­gorie Vodă și  au murit.” Cantemir specifica otrăvirea lui Vodă la Constantinopol în 1674, când, „precum spuse pe patul morței, un medic cu numele Timon i-ar fi dat venin, corupt fiind acesta, după cum se spune de Canta­cu­zinești”.(12) Can­te­mir completa că Grigore Ghica al Țării Românești a murit sau „în he­moroidă sau înveninat”. La fel, el relatează că Sultanul Baiazid al II-lea fusese otrăvit de un medic evreu. (12)

Nici consumul drogurilor şi nici fumatul nu erau necunoscute elitelor, mai ales la supărare: Domnul Constantin Cehan Racoviţă mânca afion -opiu- şi era un beţiv notoriu, care şi-a şi încheiat viaţa cu o beţie de spirt de melisa. Tot Cantemir relata că Sultanul Murad (1622-1639), foarte crud şi mai cu seamă foarte beţiv, a luptat totuşi contra opiului şi tutunului, proaspăt introduse în viața cotidiană a Imperiului, sub pedeapsa cu moartea administrată celor în culpă. Pe acești păti­mași, când nu-i ucidea el însuși, îi sfătuia „să bia vin în loc de opiu”.    

Cantemir observa de asemenea că Turcii, ori de câte ori obțineau victorii sem­ni­fi­ca­ti­ve, ridicau un spitalîn vecinătatea geamiilor ori moscheilor, clădiri cunoscute ca Darush-Shifa, ad­mi­nis­trate din veniturile acestor așezăminte religioase. Un lucru oarecum similar survenea în lumea creștină, unde bolnițele și spitalele se organizau tot sub auspiciile mănăstirilor sau bi­se­ri­ci­lor. 

Sacrosanctae scientiae

Tentând, s-a spus, „o re­con­­­ci­li­ere între ştiinţă şi religie, între deter­mi­nis­mul ştiinţific şi metafizica medievală“, paginile filo­so­fice dedicate de Can­te­mir ope­rei medi-cului filosof flamand Ioannis Baptista van Hel­mont (1580-1644), pe care-l admira, au fost nume­roase: Sacrosanctae scien­ti­ae indepingibilis imago (Imaginea de nezugrăvit a şti­in­ţei sacro­sancte) (21); Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu asupra sis­te­mu­lui lo­gicii univer­sale); Ioan­nis Baptistae van Helmont physices universalis doctrina et christianae fidei congrua et neces­saria philosophia(Doc­tri­na generală despre fizică şi filosofia congruentă şi nece­sa­ră a cre­dinţei creştine a lui Ioannis Bap­tis­ta van Helmont).(21,22) Deşi neaxate nemijlocit pe medicină, atare studii do­ve­desc un interes pro­fund şi o vene­ra­ţi­e sur­prinzătoare faţă de filosofia (al)chimică a naturii şi argu­men­taţia hel­mon­ti­a­nă. Contrar celor în­deobşte admise, textul Physices Universalis Doc­tri­na…revelează, totuşi, para­frazări şi selecţii după Ortus medicinae (Originea medicinei), cartea faimosului Van Helmont, fondator al chimiei fizio­logice, discipolul nu mai puţin celebrului Paracelsus (1493-1541). Opoziția, mai ales teologică, față de iatrochimistul olandez nu l-a împiedicat pe Cantemir ca, în pas cu epoca, să descopere o nouă perspectivă asupra fascinantului mister al lumii. A gândit și el că „știința oricărui lucru tot mai bună este ca neștiința”. Și dintr-un atare demers au rezultat, poate, și unii termeni introduși de Cantemir în Glosarul Istoriei Ieroglifice precum „lembic, limbic” – alambic, cazan de distilare; respectiv „alhimist”.

Doftorul cel bun şi statutul medicilor

Cantemir a creionat totodată chipuri de medici. Pe cât de necesari, pot fi implicați în comploturi sau spionaj, iar alteori ignoranți ori șarlatani. Deși, uneori eficienți, doftorii nu sunt omnipotenţi: „Aşijderea precum boala as­cunsă pre doftori şi pre doftoríi bat­gio­cu­reşte şi pre cel ce dzace până la moarte măguleşte, aşe vicle­şugul; (.).precum şi răul tăinuit pre doftori mă­gu­leşte numai, iară pre cel ei supus întâi din sănătate, apoi şi din viaţă îl izgoneşte.” Leacul naturii este optim, iar cel prea sofisticat, înşelător:..Existau „adevărații doc­tori” și doctorii falși. Cei buni n-aveau nevoie să poarte cutii mari de medi­ca­mente, căci un doctor bun poate spune despre el însuși: „Pu­ţin­tele sunt, o, priietinii miei, recetele ştiinţei mele şi mici şi strâmpte chichiţele ierbilor doftoriii mele (căci dof­to­rul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în câmp le are, şi unde chi­chi­ţele văruite şi pilulele și­cu­ite sunt, acolo bol­na­vul să amăgeşte, iară nu să tămă­duieşte)”.(13)Dar „nici arta medicinii, nici doc­to­riile nu folosesc la nimic cât timp se află în laborator și până nu le vei da bolnavului, iar medicul nu-l va vindeca pe bolnav până ce nu-l va ajuta cu ele.”(15) Totuși, doctorul bun, cu vădite calități, pu­tea vindeca boala oricât de grea ar fi fost: deci: „doftorul cel bun găsise și leacul nimerise”. De­seori doc­to­rii erau prinşi în intrigi, administrând, cu bună ştiinţă, otrava în locul remediului: împăratul Clau­di­us, care, „în­tâi din sine îmbol­nă­vindu-să, apoi cu sfatul împărătésii sale otrăvindu-l Xenofon dofto­rul, au murit”.(14) Beneficiile materiale tentau pe unii medici: „căci la noi doftori sunt carii, daruri bune vădzând, boala păcatelor cât de grea a tămădui pot”. Alteori, profitând de numele şi re­nu­mele docto­rilor, şarlatanii reuşeau să convingă: .. „ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinţii mele [i.e, a medicului], otrava să vândză.”(13)

Psihoterapia prin cuvânt, sugestie și aotosugestie, vorba ce alină şi dă speranţă con­so­lida re­la­ţia medic-pacient, po­tenţând „ostoirea“, aşa cum suna şi sentenţa: „Că cuvântul mângâios la întristare ieste ca numele doftorului la dză­ca­re, carile macar că îndată toată întristarea n-ar râdica, însă o îndoinţă oare care a chitelelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nădejdea, şi unde nădejdea, acolea şi începătura mângâierii ieste), pre­cum şi doftorul măcar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici numele lui face minuni, ce nedejdea bolnavului râdicând, socoteşte că cel ce leacurile dă, de faţă ieste, aşe precum şi leacul îi va afla nădăjduieşte, care nădăjduire oarecare chip de otesire (i.e, încurajare) îi aduce”. Leacurile acestea se dau bolna­vi­lor spre „tămă­duirea boalelor”. Toate boalele își au leacul lor „numai moar­­tea la muritori este fără leac”. De aceea bolnavul trebue să spere neîncetat, căci „tuturor tămăduire și vindecare se nădăjduiește” și de multe ori boala nenădăjduită (i.e, fără speranță) pe leac și-au dat”. Cuvinte de încurajare trebuia adresate celui bolnav, ca, prin speranță, să-şi recapete sănătatea. Pe modelul filantropiei creștine, mângâierea pornea din inima celui care împăr­tă­șește durerea aproapelui, pentru „că inima milostivă cu cel ce-l doare o doare și cu cel pătimaș, îm­pre­ună pătimește”.

Despre sănătatea tatălui Dom­­ni­torului, amă­nuntele ies la lumină din chiar scrierea sa Viaţa lui Constantin Cantemir.(5), „Dom­nul bolnav şi bătrân” avea litiază renală, acutizată de drumuri prelungi şi frig, pentru care urma şi un tra­­­tament preventiv -„leacurile de pază”: „după această ieşire asupra Sorocăi,s-achinuit aproape toată iarna cu dureri de ri­­nichi şi cu greutatea de a-şi slobozi udul stăvilit de nisip;totuşi s-a însănătoşit. Dar leacurile de pazăpe care le lua nu au fost de folos lun­gă vreme”.. La cei 80 de ani, cauza directă de moarte a constituit-o, însă, un accident vascular cerebral, survenit când „în aerul mai degrabă rece, obişnuia să asculte (..) lun­gi­­le slujbe bisericeşti”. Atunci fu lovit de o „apoplexie”, termenul elinesc din originalul cantemirian fiind tradus în română prin „dambla”. Interesând emisfera ce­rebrală dreaptă, apoplexia s-a extins treptat, a atins întâi partea stângă a corpului, ulterior gene­ra­li­zându-se. De­clan­­şa­rea simptomelor apare rapor­tată la maladia preexistentă, tipul de alimentaţie, tempe­ratura am­bi­­­en­ta­lă şi e­fort: „Domnul, încă neîn­să­nă­toşit cu desăvârşire din boala cea veche şi datorită prea în­de­lun­gatei asis­tenţe, suferă o recădere într-o boală mult mai grea. (..) Vodă, sprijinit de subsuori.., abia că a fost în stare să în­de­plinească cuve­nitele rânduieli şi închinarea.(..) Domnul, întors în iatac, (..) se în­­tin­de cu greutate pe pat şi pe dată simţi o ameţeală în cap şi un fel de dambla –că îi slăbea gro­zav toată par­tea stângă a trupului–, aşa încât spunea că ochiul stâng îi era înceţoşat şi lipsit de putinţa de a vedea. Iar la primul ceas al nop­ţii boala începând să-l cuprindă şi mai crâncen (…) toată acea noap­te zace greu la pat şi se plângea că şi-a pierdut toate simţurile trupeşti; către revărsatul zorilor în­chide cu totul ochiul stâng, iar cu celălalt deabia îi mai poate deosebi pe fiul şi pe fiica sa şi pe cei­lalţi ai casei care stăteau lângă el”. De aceea, din cele multe va „rechema în amintire“, „puţine şi mai aparte pe cât o poate îngădui su­fla­­rea .. acum slăbită”. Apoplexia sau damblaua revenea metaforic în aceeaşi cre­a­ţi­e can­te­mi­­ri­a­nă, prin sem­nele specifice: „Gheorghe (..), pătruns de o spaimă grozavă, pierindu-i gra­iul şi tăin­du-i-se ră­su­flarea, ca lovit de tot de dambla, nu putea nici să vorbească, nici să se mişte din loc.”

Doftor şi pătimaş. Din scrierile lui Dimitrie Camntemir rezultă soarta deseori nefaastă a medicilor de Curte. Unul din medicii atât al său, cât și al fratelui său, Antioh, a fost Andrei Likinios (Liciniu):„prim-medic în Curtea noastră”, ce „cunoștea filosofia și medicina din fundament”. „Știința și experiența ce avea în arta medicală i-au câștigat stima generală și autoritate la turci.” (12)

Cu studii la Patavia (Padova), distins de Republica Ve­ne­ției cu titlul nobilar de conte, se purta uneori îmbrăcat în șubă de samur roșie…cu pălărie pe cap. Născut în Kerkira, în Monembasia sau Malvasia, a avut o soartă tragică: căzut în disgrație, făcut prizonierla luarea Peloponezului de că­tre turci și acu­zat de legături cu Veneția, a fost executat prin spânzurare la 7 septem­brie 1715.

Dramatice erau și încercările Domnilor. Referinţele biografice înregistrează faptul că existen­ţa lui Dimitrie Can­te­mir, deşi încununată de gloria înţelepciunii, s-a derulat sub povara confruntă­rilor politice și a unor patologii intricate, ce l-au scos din jocul hazardului și necesității de a trăi la nici 50 de ani: dia­­be­tu­l zaharat, asociat vieţii agitate şi, posibil, tuberculozei, i-a precipitat sfârşitul. (1) Apariția diabetului era, poate, potențată și de leacurile dulci utilizate la Stambul, alături de alte excese. Cantemir ­spu­nea că „șer­bet, cuvânt arab, în­sam­nă băutură de doftorie”. Mor­bidităţile și morțile timpurii nu i-au ocolit nici fa­milia: prima soţie, Casandra, din neamul Cantacuzinilor valahi, fiica lui Şerban-Vodă, a avut o sarcină gemelară, cu circa un an înaintea propriei dispariţii (12 mai 1713), ambii prunci -Petru şi Ion-, de­cedați curând după naştere (1711), fiind înmormântaţi la Harkov.În plus refugiul în Rusia, traumă puternică, a adus Doamnei îm­bol­­­nă­vi­rea de friguri, bă­nu­i­te de Samarian a fi de natură tuberculoasă, „friguri hectice”.(1) Frigurile, „prin ignoranția apote­cariului au devenitu mortali, fiindcă i-a dat o purgativă pre tare”.(23) Fiica Smaranda (Sma­rag­da) a murit la 17 ani (1719) la Moscova de tuberculoză (hectică/ftizie) (23);Iorga îi spunea lingoare (10).

După Samarian, Cantemir a fost şi primul român ce a vorbit de „hectică, adică (..) ftizie”.  A descris tusea cu sânge (hemoptizie) din ftizie sau oftică, „boală hro­nică”, durând ani la șir, ca și „dro­pi­ca și alte­le”. Credea a fi favorizată de „supărarea mare” ce „putea îmbolnăvi omul, slăbindu-l și pro­vocându-i chiar și tusa cu sân­ge”. De supărare, de pildă, Hasnadar Ibrahim Pașa, însărci­nat să ratifice pacea de la Karlovitz, numit apoi guvernator la Belgrad, „a căzut în hectică și a murit”.(12)

Su­ferind fiind el însuși spre apusul său grăbit, Cantemir știa bine că „la cel bolnav sănătatea de mare preț este, pentru care toate în cumpănă puind, mai ușoare a fi socotește”.(13) În Rusia, doctorul său de casă era grecul Sevastos.(10)În ultimii ani, 1721-1723, Cantemir acuza, intermitent, dureri lombare, febrilitate cu valori reduse (stare subfebrilă?), astenie.(4) Poliuria se manifesta deopotrivă. După retragerea în Rusia, fostul Domnitor a însoțit pe Țar .… în expe­diția din Caucaz. „Obosindu-se, boala grea prinse pe exilat încă în acest an” – 1722.(10) „Pe drum, la Colomna, a prins a avea dureri de renunchi și niște friguri ușoare; pe lângă aceasta, din când în când se simțea atât de slab, încât trebuia să stea câte două-trei zile în pat; curând s-a aflat că sufere de diabet, adică scurgerea udului, care într-atât îl debilitase, încât nu se mai putea pune pe cal”. Medicul de armată Englert îi fu de ajutor la început, dar apoi vechiul medic și intermediar politic pe lângă Înalta Poartă, George Polikala, nu i-a mai dat de rost.(1,12, 23) Samarian a adăugat supoziția ca diabetul să fi fost complicat cu ftizia. (1) În biografia lui Cantemir, Nicolas Tindal, vicar la Great Waltham în Essex și traducătorul în engleză al Istoriei Imperiului Otoman, îl înfățișa ca o persoană de statură medie, mai curând slab decât gras, cu aspect plăcut și conversație afabilă, blândă și prudentă. Se trezea la ora cinci dimineața și, după obiceiul turcesc, fuma o pipă de tutun, sorbea o cafea și până la 12.00, lucra. La amiază lua prânzul favorit, un singur fel, pui cu măcriș, și bea apă și vin din al său. După-amiaza, dormea un pic înainte de a studia până la ora șapte. Urmau un interval petrecut cu familia și masa de seară, la 10.00. Se culca la 12.00 p.m.(12,23) Programul i se schimbase mult după rolul important conferit de Petru I la Curte și recăsătorirea cu tânăra aristocrată rusă, de numai 16 ani, Anastasia Trubețkoia, moment din care a adoptat și moda occidentală, impusă de Țar. Cantemir s-a săvârșit din această lume în 21 august 1723 seara, la ora 18.00, după ce, de la ora 11.00, devenise febril, dispneic și afazic.(4) Iorga preciza că „se stângea la oarele 7 și 20”.(10) Împlinise „49 de ani, șapte luni și cinci zile.”(12, 23) Era împăcat: „La sfârşitul vieţii .. mă pot socoti fericit: întâiu, fiindcă am scăpat de necazurile acestei lumi”..(24) Așa mărturisea cărturarul, încheindu-și victorios „gâlceava” gândurilor și „giudețul” cu lumea.

Cantemir iatrofilosoful, omul universal recunoscut

Cetăţean al lumii, genialul Dimitrie Cantemir a fost primul intelectual român desăvârşit în exil, paradigmă ce se va re­con­fir­ma mereu în devenirea neamului românesc. Înalt sfetnic al țarului Petru I, a cucerit faimă internaţională, împlinindu-şi creatia şi destinul departe de Moldova.(Fig.1) La 11 iulie 1714 a devenit întâiul român membru al unei academii străine – Aca­­de­mia Re­gală Prusacă de Științe din Berlin, fondată în 11 iulie 1700 de regele Friedrich I, la su­ges­­tia matematicianului Gottfried Wilhelm von Leibniz, primul președinte al instituţiei. Diploma acordată îl elogia: „Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă Principele nouă şi lucrărilor noastre”. Primul român ce avea să-i urmeze la Academia berlineză s-a numit Sextil Pușcariu, ales membru corespondent în 1939.

Can­temir a fost, la rându-i, un promotor al fondării Academiei de Științe din Sankt Peters­burg, ce avea să fie inaugurată în 1723, cu­rând după decesul său. Ală­turi de Leibniz, Newton şi alte glorii ale umanităţii, numele lui Cantemir a fost gravat în 1848 pe fațada Bi­bli­­o­­tecii Sain­te Ge­ne­vi­ève din Paris, clădire edificată la peste un secol (1838-1850) de la moartea Prin­ci­pe­lui. (Fig.2)

Ca ecou al înfăptuirilor sale, s-a spus că, rememorându-i contribuția la ctitorirea Academiei din Sankt Petersburg,Generalul Pavel Kiseleff, guvernatorul Moldovei, a susținut consecvent înfi­i­n­­țarea (1830/1833) Societății de Medici și Naturaliști din Iași,întâia Academie de Științe a românilor.

În mod evident, Cantemir a marcat prima afirmare convingătoare a romano-moldo-vlahilor în sfera aca­de­mică euro­peană, acolo unde noutatea contribuției și modelul gândirii cantemiriene au capătat sensul peren, pluri­­dimen­sionalitatea dis­tinc­tivă, consacrarea. Opera integrală a Principelui moldav a ajuns relativ târziu tradusă, tipărită şi studiată în propria-i ţară, dar în veacul al XIX-lea a reuşit să reînsufleţească, de dincolo de mormânt, raţionamentul critic, supus credinţei strămoşeşti, sentimentul valo­ri­lor şi datoria cultivării lor, realitatea și idealul unităţii neamului său. (25)

Savant iatrosof, Dimitrie Cantemir a reflectat în paralel medicina epocii, iar, ca înţelept teosof și luminat psiholog, a desci­frat mereu rostul „giudețului sufletului cu trupul”, hie­ro­­­glifa salvării, a mântuirii, în termenii ştiinţei medicale: „morții numai, între muritori, leac nu s-au aflat”; altfel, „viaţa stând şi buna socoteală slujind, tuturor tămă­dui­re şi vindicare să nedej­du­ieş­te”.(13)

Așa cum socotea Dr. Pompei Samarian, omul ce a scos de sub lava uitării mare parte din  iatro-istoria română, atât Dimitrie Cantemir, cât și Nicolae Mavrocordat, doi Domnitori cu studii înalte, au exercitat o influență considerabilă, poate chiar mai mare decât a doctorilor înșiși din timpul lor, în dirijarea ideii medicale, prin poziția socială pe care, ca Principi, o ocupau.(1)

Iași, Capitală cantemiriană 300

Prin demersul susţinut al eminentului istoric patriot Nico­la­e Iorga, în iunie 1935 și rămășițele pământești ale marelui savant luminat s-au reîntors din Uniu­nea Sovietică în pământul străbun, la Iaşi. (Fig.3) Au fost reînhumate în Biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, în aura Academiei Vasiliene (1634), întâia şcoală domnească din Moldova, de care și Cantemir se bucurase cândva. Se crede că la expertizarea medico-legală a osemintelor repatriate ale Dom­ni­torului Cantemir ar fi participat şi Dr. Maria Cicherschi Ropală, prima femeie medic legist din Ro­mânia şi sud-estul european, şef de lucrări la Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi, ex­pertă a Tribunalului Iaşi.(26) De fapt a fost -se pare- mai curând o recuperare simbolică a per­so­na­li­tă­ții de excepție a Prințului Moldovei, a moștenirii sale uni­ver­sale, fiindcă nimeni nu a putut garanta autenticitatea relicvelor venerate. În fața osemintelor domnești s-au recules, între alții, P.S. Arh.Leu, Prof. Nicolae Iorga, Osvald Racovitza, deputat și primar al Iașului, preotul N. Popescu. (27)

O datorie de conștiință se împlinise și, așa cum consemna presa zilei, „osemintele se odihnesc acum în brazda stră­mo­șească, aduse cu evlavie din cuprinsul unei țări în care nu mai sună clopote de rugăciune.”(28) Pe lespedea mormântului stătea gravat: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

Iașul, oraș cantemirian, a știut să cinstească neîncetat zestrea spirituală evocată de „mormântul -cenotaf” al Domnului său, „plugariul care la holda minții .. a ostenit”, descâlcind, între cei dintâi, rădăcinile genealogice ale unității romano-moldo-vlahilor. Opera cărturarului Cantemir s-a pus la loc de cinste în Bibliote­ci­le ieșene, ca și în cele străine, iar umbra sa străjuieșete vechea-i Capitală și și se alătură galeriei voievodale din Palatul Domnesc. (Fig.4; Fig.5)

Veghind Cetatea, Principele rătăcitor se află, azi, sub aceeași cupolă sfântă a Cerului Trei Ierarhilor, într-o sacră conversație peste secole cu primul Domn, și el pribeag, al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Urzeala timpului a perpetuat și împlinit multe din opţiunile şi argumentaţiile eruditului Cantemir, deşi li s-au pus neîncetat în cale „mutările şi schimbările vremilor” sub care neamul romano-moldo-vlahilor s-a petrecut, înălţându-i-se mereu „icoana răsipirii înainté ochilor”, pe care trebuia să o biruiască. Asemenea, încă vibrând în cugetul contemporan, și râvna lui Cuza a izbândit.

Și, cum 2023 este „an cantemirian” aniversându-se 350 de ani de la nașterea, respectiv 300 de la moartea savantului, comemorările în plan internațional au atins și Italia-Mamă.

Din 1973, de la împlinirea a 300 de ani de la nașterea sa, la propunerea Profesorului Ovidiu Drimba, statuia Prin­ci­pelui „vechii Dachii” –opera maestrului Ion Irimescu– se înălță la Milano, printre Spiritele Mari ale lumii, în curtea interioară a Bibliotecii Ambroziene – Cortile degli Spiriti Magni.(Fig.6)

Sub un astfel de arc al visării eterne, la orele astrale ale istoriei naționale, duratele și tainele lor se îmbină, se pre­­schimbă parcă în veșnicie, izvodind mereu înnoită speranță: „birui-va gândul”.

Bibliografie selectivă

1. Samarian Gh.P. Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382-1775), vol.I,Călăraşi, 1931.
2. Chiriac Alexandra, Guriță I-A. Istoriografia occidental în secolul al VXIII-lea, in Chiriac Alexandra (coord), Ingrarea istoriei lumii în cultura românească. Traduceri de texte istorice din limba germană la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Iași: Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, 2022, pp:115-143.
3. Noica C. Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti, Despre lăutărism, București: Ed. Humanitas, 2007.
4. Lemny Șt. Cantemireștii.Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași: Ed. Polirom, 2010.
5. Cantemir D. Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei. Bucureşti: Editu­ra   de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959.
6. Iorga N. Prefața la Viața lui Constantin Vodă Cantemir, Craiova: Ed. Scrisul Românesc, 1942.
7. Küçük B.H. Natural Philosophy and Politics in the Eighteenth Century: Esad of Ioannina and Greek Aristotelianism at the Ottoman Court, inKenan S, The Ottoman World of Thought and Education, The Journal of Ottoman Studies, no. 41, 2013.
8. Sidik R., Kamaruzaman A.F., Jailani A.M. Music Therapy in Medicine of Islamic Civilisation. Music in Health and Diseases. IntechOpen. 2022, DOI: 10.5772/ intechopen.98707.
9. Bologa L.V. (coord). Istoria Medicinei Universale, Bucureşti: Ed. Medicală, 1970.
10. Iorga. N. Despre Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în Țară a rămășitelor lui, Vălenii-de-Munte: Așezământul Tipografic Datina Românească, 1935.
11. Baciu Gh. Istoricul medicinei şi al învăţământului medical pe plaiul basarabean, Chişinău, 2016.
12. Cantemir D. Istoria Imperiului Ottoman. Crescerea și scăderea lui – cu note forte instructive (traducere Dr. Iosif Hodoș), București: Edițiunea Societăței Academice Române, 1876-1878, vol.I-II.
13. Cantemir D. Istoria ieroglifică. Bucureşti: Ed. Academiei, 1973.
14. Cantemir D. Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” – sub Auspiciile Academiei Române, 1901.
15. Cantemir D. Divanulsaugâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1969.
16. Cantemir D. Descrierea Moldovei. Bucureşti: Ed. Semne, 2004.
17. Samarian Gh. P. Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1775-1834), vol. II, Bucu­rești: Tipografia Cultura, 1938.
18. Samarian Gh. P. Medicina şi farmacia în trecutul românesc. Asistența publică în trecutul românesc până la 1834, vol.III, București: „Bucovina” I.E. Torouțiu, 1938.
19. Felix I. Istoria Igienei în România, Partea aII-a, București: Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1902.
20. Nicolau A.E. Dimitrie Cantemir în istoria universală a chirurgiei: prima descriere a căii transabdominale în cura herniilor, Chirurgia, 2008, 103, 3: 363-366.
21. Cantemir D. Metafizica.Știința sacrosancta, Bucureşti:  Ed. Ancora, 1928.
22. Debus AG. The Chemical Philosophy: Paracelsian science and medicine in the sixteenth and seventeenth centuries. Science History Publications, New York, 1977, pp: 311-312.
23. Tindal N. The Life of Demetrius Cantemir, Prince of Moldavia, in D. Cantemir. The History of the growth and Decay of the Othman Empire, part I, London: James, John and Paul Knapton, 1734, part I, pp: 457-460.
24. Ciobanu Șt. Dimitrie Cantemir în Rusia. Academia Română: Memoriile Secțiunii Literare, București: 1924, seria III, tom II, mem. 5.
25. Pop I.A. Între real și ideal. Dimitrie Cantemir despre locul românilor în Europa, in Dimitrie Cantemir: sesiune de comunicări ştiinţifice, Bucureşti, 10 dec. 2010, pp: 113-124; http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/48174
26. Baran D. Maria Cicherski Ropală, prima femeie medic legist, Iași: Ed. „Gr.T.Popa”–UMF Iași, 2016.
27. ***Cele Trei Crișuri, 1936, an 17, nr. 3-4, p.53.
28. ***Cele Trei Crișuri, 1935, an 16, nr. 5-6, p.85.