INIMĂ, MINTE ȘI LITERATURĂ LA EMINESCU

Inima, miezul ființei raționale și volitive

Civilizaţiile străvechi au privit întotdeauna inima ca pe un sediu al suflului vital, al afectivităţii şi emoţiilor, dar,totodată, al verbului făuritor, al raţiunii şi înţelepciunii, aflate în comunicare cu energiile Universului. În absența Logosului, inima și intelectul ar avea slabe șanse de comunicare și comuniune. Aşa s-a întâmplat în antichitate în Egipt, Iudeea, India, China, Grecia, în Mexicul pre-columbian, aşa apare tandemul inimă – minte în creştinism. În ebraică, de exemplu, inima („lev” sau „levav”) denumește centrul gândirii și vieții spirituale. Poate pentru că inima se referă nemijlocit la afecte ce stimulează gândirea, însă în ebraică se referă și la mintea și gândurile cuiva, la mișcare interioară, bătăile inimii fiind uneori dependente de simțire. Când inima rămâne inertă, moartea se instalează. Inima s-a consacrat de aceea ca metaforă a vieții însăși.

Dumnezeul iudeo-creștin caută la inima omului, inimase îndurerează pentru păcatele ei și între fericiți vor fi „cei curați cu inima .. căci aceștia vor vedea pe Dumnezeu”. 

Inima, pars pro toto la Eminescu

Strânsa conexiune inimă-minte apare definitorie deopotrivă în creația lui Mihai Eminescu, intelectual cu o inteligență ascuțită și cultivată, om de litere cu o sensibilitate nuanțată și profundă. Rostire a unei adânci analize a propriilor trăiri ale poetului, a propriilor fapte de viaţă, creaţia eminesciană decantează, într-un mod paradigmatic, odată cu drama personală a autorului, neîmplinirea dureroasă a semenilor, fie ca sfâşiere prometheică, fie ca jertfelnicie hristică.

În confruntarea continuă dintre idealurile gândului etern, pe care Eminescu, asemenea omului în general, le împarte cu Divinitatea, şi pasiunile veşnice ale inimii, pe care artistul, asemenea Demiurgului, le împarte cu Umanitatea, se limpezeşte mereu chipul unei aceleiaşi fiinţe lăuntrice existente în toţi şi în toate, ce determină „persoana”, masca exteriorizată a fiecăruia, „lămurită” prin dinamica arhetipurilor culturale ale visăriiîn abisul gândirii, care, în starea de veghe, conduce la revelaţia lucrătoare a rostului individual.

Mimesisul și katharsisul inimii

Aidoma contemporanilor săi, graţie operei lui Eminescuși noi, epigonii, putem deveni, rând pe rând, părtaşi operelor lui Horaţiu, Ovidiu, Shakespeare, Goethe, Schiller, Lenau sau Hugo;filosofiei lui Schopenhauer ori Fichte, dardeopotrivăcosmogoniei din Rig Veda, avatarurilor Daciei mitico-magice, ale Geției zânei Dochii, a eroilor Sarmis, Brigbelu, Tomiris; „panorama deșertăciunilor” aduce în memoriedestinul vechiului Egipt, al Greciei şi Romei Antice, al zeilor nordici, al regatelor lui Odin şi al Valhalei;ne trece prin ochii minții și intuiția inimii poveştile Şeherezadei, barocul spaniol, dar și confruntările spiritului revoluționar francez; însoţim înfruntarea modernă dintre îngeri şi demoni, împăraţi şi proletari, Venere şi Madone; ne raportăm, uneori, la măsura unui „antropomorfism filogenetic” ori a unui darwinism social, iar, alteori, la etalonul Iluminării lui Shakyamuni, ori al jucăușului floral Kamamdeva, al legilor lui Iehova, Zamolxe ori suferinţelor lui Christ.

Urmărind calea Luceafărului, călătorim în stele pe mreaja de văpaie a Lunii, rătăcim prin codri seculari, peste lacuri încărcate cu flori de nufăr, pătrundem în fantasmatice castele singuratice, căţărate pe stânci prăvălate în mare ori revenim în zbuciumata şi, totuşi, victorioasa istorie a ţării, în bogăţia de basm şi de eres ce o învăluie, pentru a afla, în durata unei clipe, cine suntem, cine am fost sau cine ar trebui să fim. Ne definim, astfel, grație Logosului, între real și oniric, printr-un perpetuu şi necesar balans al alterităţii multiple şi al identităţii polimorfe a sinelui, între trecut, prezent, viitor şi eternitate, printr-o decantare edificatoare și o necontenită gâlceavă a trupului cu sufletul, a minţii cuinima, a divinului schimbător cu demoniacul «geniu al desperării» sau doar cu laicitatea zilei.

Identitate și alteritate

În măsură să sincronizeze microcosmosul uman, sinele – jumătate sacru, jumătate profan –, la macrocosmosul ambiental al Creaţiei – oglindă, supraeu ori alter ego cu care se confruntă, în care se contemplă şi din care îşi reîmprospătează esenţa, inima-suflet devine nodul vital al fiinţei, legat organic la funcţiile creierului – minte, pe măsură ce acestea îşi descoperă valenţele diferențiat specifice în coordonarea gândului-verb, afectului, dorinţei şi faptei. Binomul minte – inimă se impune, astfel, ca axul în jurul căruia se formează conştiinţa actantă şi se revelează adâncul făpturii umane, arhetipul său, sinele divin, eul fantasmatic, identitatea în alteritatea multiplă a unei personalităţi polimorfe. În această perspectivă, „coborârea minţii în inimă”alternează cu „înălțarea inimiiîn minte”, animând gândul și modulând simţirea, inducândfiorul, antrenând acţiunea.

Emoția se visceralizează, iar cogniția o dirijează. Memoria afectivă și memoria faptică se intercondiționează, evocându-se reciproc. Întotdeauna, după celebra formulare a lui Blaise Pascal, „inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”, dar încearcă să le identifice ori elaboreze circumstanțial.

Logos, limbă, limbaj

Or, în tot acest excurs poetico-filosofic al raţiunii sensibile, ideaţia mintală se răsfrânge în inima emoţională, iar pasiunea cardiacă se reglează prin controlul cerebral. Expresii intrate în limbajul curent, inclusiv în limba română, reliefează acelaşi aspect: a avea inima de a face.. ori a face un lucru din/cu toată inima, a avea inimă de piatră/împietrită sau inimă onestă, a fi bun la inimă, a-şi face inimă rea, a-şi lua inima în dinţi, a pune la inimă, a i se rupe inima de durere, a-şi deschide inima, inimă-naripată, a avea sus inimile sau inima smerită etc.: acțiuni ce omul «..aprobă căci în minte-i /Și în inima-i ..» guvernează aceeași forță, același principiu, aceeași pasiune («Minte și inimă»). „Inima” este așadar spațiul interior esențial, „miezul” oricărei lumi, a sufletului, ca și a impulsului organic primar.

Inima – liră, inima-templu-altar, inima – tablă a legii divine, inima-iesle, inima-suflet-pasăre, inima – potir, inima – ceas al vremilor ori palimpsest – revine ca leitmotiv şi în creaţia eminesciană. Avatarurile sufletului – arheu se dezvăluie, în magna opera a poetului, într-o alchimie a durerii, renăscând fiinţa din ce­nuşa arderii de tot, atunci când Atman se recunoaşte ca însuşi Brahman: „Tat twam asi” («Aceasta eşti tu»).

Metafora eminesciană

«Spusa» vizionarilor înaintaşi «era sântă şi frumoasă, / Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă», («Epigonii»); în inimă poetul caută adevărul -«E menirea-mi: adevărul. Numa-n inima-mi să-l caut» («De vorbiţi mă fac că n-aud»); în inima sa «tristă ce n-are mângâiere e sufletul» său «ce arde de dor nemărginit» («Din străinătate»); inima «este o rădăcină uscată», iar «gândirea … o toamnă ca gândul unui mort» («Cum universu-n stele»); unii, cu mintea «de patimi îmbătată/De-al patimilor dor», cu mintea «ucisă de orgie,/Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie/Şi seacă de amor,.(..)Nu pot ca să aprinză o singură scânteie/În sufletu-ngheţat»; poetul singur stă şi caută, «ca uliul care cată./În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată./Un stârv spre-a-l sfâşia» («Junii corupţi»); «mintea..e seacă, gândul netot, pustiul arde-n inima.. beată» («Amicului F. I.»); inima femeii, uneori, «stearpă, rece şi cu suflet de venin», poate, însă, din nou «zdrobi şi frânge apostata inimă» a artistului;apare precum o fecioară cu «suflet sânt ca rugăciunea, pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir» («Venere şi Madonă»); stă în «inimi speranța de răsplată», mărirea «ațâță inima», «al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa şi mărirea în inima oricărui i-ascuns şi trăitor» («Împărat şi proletar»); inima pustie «bate ca şi cariul încet într-un sicriu» («Melancolie»); «inima creștea de dorul..» («Făt-Frumos din tei»); «o inimă fecioară mândru idol» îşi alege, «răpire minţii»; «inima creşte de un dor, de-o dulce jale», «zvâcneşte tare, viaţa..parcă se răpune», «Inimă făr` de nădejde, suflete bătur de gând»«toți cu inime ușoare..» («Călin – file din poveste»), ori «se împle de un farmec dureros»;«de-o durere, de-o dulceaţă, pieptul, inima.. se strânge»(«Povestea teiului») şi se linişteşte doar la apropierea iubitei, precum la «răsărirea stelei în tăcere» («Sonete»); alteori, pe inimă se pune o neagră pată, tristeţe adâncă, venind parcă din moarte, «Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată/Iară pe frunte poartă coroana de oțel», «A zilei raze roșii în inimă pătrund» («Strigoii»); sau,«din inimă… simte un copac cum că răsare»,  un copac – imperiu dominant.(«Scrisoarea III»).

Minte, inimă și salvare

Mintea şi inima evoluează sub semnul dragostei și al vieții, al uirii şi al morţii, al visului şi narcisismului,al meditației și acțiunii, reflectându-se, ca în mirajul unor magice oglinzi, în ecoul creaţiei, dar, totodată, al existenţei cotidiene kathartice şi întemeietoare. La Eminescu, opoziţia ori conjuncția inimă – minte are menirea de a limpezi destinul, luminând eul printr-un continuu exerciţiu psihagogic. Este creuzetul spovedaniei sale mântuiroare.

Fiinţa şi artistul se situează în zona de vertij epifanic, unde nodul vital inimă – minte devine izvorul revelației și metaforei poetice, cârma vieţii: «Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe / Şi-a lor glasuri a ta minte / Stă pe toate să le-asculte / Oh, atuncea ţi se pare că pe cap îţi cade cerul / Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?» («Criticilor mei»). Inima – palimpsest dezvăluie pluralitatea Eului, în dinamica distilării dintre conștient, subconștient și inconștient, descoperă personalitatea multiplă a individului, memoria afectivă a eternităţii sale în Dumnezeu. «Unde e îngerul cu-aripi senine, / A sufletului meu scumpă minune?»«Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri / Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri» («Icoană şi privaz»).

Inima poartă astfel un chip de taină, ascuns: anima, reflex al omului lăuntric, – animus, – ce, veşnic, se înnoieşte («Care-i amorul meu în astă lume»). Sufletul – arheu, coborâtor din absolut, sălăşluit în inimă, înviorând mintea şi trupul, e dezbrăcat de timp şi spaţiu, rămâne întreg şi nedespărţit, pe când carnea apare ca un Ahaşver al formelor, împlinind o călătorie ce pare nesfârşită în metamorfozele sale. «Împlută cu farmecele milei» («Rugăciunea unui dac»), inima e continuu pradă alchimiei unui «farmec dureros» («Povestea teiului»), iar mintea transmută durerea şi compasiunea în înţeles. Tensiunea inimii şi exigenţa gândirii sunt angajate într-o conjuncţie purificatoare pentru ca dezgustul din suflet să fie împăcat prin minte («Scrisoarea II»).

Metafora creatoare-vehicul inițiatic

«Mintea, schele de vise», urcă entuziast treptele inspiraţiei divine, pe când inima prinde aripi, creşte «de un dor supraceresc», transformându-se într-un vehicul ce transcende mundanul. Epigonii, «inimi cu aripe», se lasă purtaţi «pe-altă lume-n două clipe» («Epigonii»). «Cată cei ce noaptea, ziua / Îşi muncesc sărmana minte… / … (…) Şi dureri scânteietoare / Şi tablouri înfocate / Vor pătrunde tremurânde / Aste suflete curate». «Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, / La voi inimi cu aripe. / Ah! lăsaţi ca să vă ducă / Pe-altă lume-n două clipe» («Aducând cântări mulţime»).

«Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa şi mărirea / În inima oricărui i-ascuns şi trăitor» («Împărat şi proletar»). În inimă se dezvoltă un întreg univers oniric, «se cunună vis cu dor» («Ondina»), iar şoapta ei divină «deschide-al visurilor tainic labirint» («O, de-ai şti cum şoapta ta divină»). De aceea, îmbinarea virtuţilor minţii cu cele ale inimii trebuie să nască prudenţă: «De ai inimă şi minte, / Feri în lături / E Dalila». «Te gândeşte”, aşadar, «la Dalila», simbol al jocului, al iluziei deşarte şi pierzaniei, «Tu cu inima și mintea poate ești un paravan» («Scrisoarea V»);«De dorul lui și inima/Și sufletul se împle» («Luceafărul»). Con­to­pi­tă cu mintea, inima rămâne singură să decidă: «A noastre inimi își jurau/Credință pe toți vecii».(«Când amintirile») Când mintea şi inima se pustiesc, risipindu-şi esenţa, survine uitarea, lipsa de viaţă şi voinţă, neantul ontologic şi metafizic:«Am uitat mamă, am uitat tată / Am uitat lege, am uitat tot / Mintea mi-e seacă, gândul netot / Pustiul arde-n inima-mi beată» («Amicului F. I.»). Regenerarea se săvârşeşte, adesea, prin comuniunea empatică a cordului cu codrul, râul, ramul, susurul izvorului, clarul de lună, cu luceafărul-prieten, toate elementele naturii ştiind să asculte dorurile poetului şi ale omului, în general, în eterna căutare, uneori sacrificială – a adevărului: «Dar când inima-ți frământă/Doruri vii și patimi multe/Ş-a lor glasuri a ta minte/Stă pe toate să le–asculte(…) Ah! atuncea ți se pare că pe cap îți cade cerul:/Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?»(«Criticilor mei») Cine nu e poet, în felul său?! «Pieptul de dor, fruntea de gânduri e plină», învăluind existenţa într-o infinită melancolie, conferindu-iprofunzimea misterului («Sara pe deal»).

Neurocardiologia poetică

Sunt câteva exemple ce susţin participarea afectivă eminesciană la actul poetic, amplificând răsunetul psihosomatic al pasiunilor sufletului, al jocului dragostei şi al cugetării, iar alteori al întâmplării. Acestea readuc în atenţie înţelegerea relaţiei minte – inimă – artă, când în perspectiva religiei şi filozofiei, când în perspectiva psihanalizei, când în perspectiva neurofiziologiei nervist – umoraliste, frecvent dezbătute în perioada romantică şi post-romantică, dar ale cărei constatări se verifică până astăzi, când se vorbeşte nu doar de medicina psihosomatică – deja un domeniu clasic -, ci și de micul creier al inimii –‟little heart`s brain” – şi de o nouă disciplină modernă: neurocardiologia. Mai mult, transplanturile de cord par a dovedi că personalitatea primitorului începe să se modifice ușor, împrumutând din comportamentele donatorului. Se discută, într-adevăr, de o serie de elemente psihofiziologice ale neurocardiologiei, explicându-se interacțiu­ni­le reciproce dintre sistemul nervos central, sistemul nervos autonom, sistemul neuro­imu­no-endocrin și cord, determinate de diverși stimuli, inclusiv stresori exogeni.

Conversația tăcută, adesea subconștientă, ce se desfășoară în interiorul nostru, dialogul semnalelor „fizico-chimice” bazate pe emoții și idei, între inimă și creier, este oricum vitală, metomorfotică și complexă.

Așa cum aprecia, încă din 1895, o Teză de doctorat în medicină și chirurgie[1] elaborată la Facultatea de Medicină din Iași, „ideea patogenă”, deci cauza de boală, o constituie, adesea, tocmai stresul emoțional. „La fiecare capitol din etiologia celor mai multe afecțiuni găsim acuzându-se: frica, spaima, supărările, emoțiuni, eșecuri morale, grija etc sau ca pricinuitori ai boalei sau cel puțin ca puternici predispunători ai ei”, de la  afecțiunea cea mai ușoară, până la cea mai teribilă.

Or, nu numai opera lui Eminescu a stat sub presiunea luptei cotidiene de creație, de apărare a valorilor fundamentale șide supraviețuire, ci chiar existența sa. Pe meterezele cetății sufletului său s-au aflat în primul rând, fără îndoială, mintea și inima, centrele de rezistență care au și suferit cel mai mult.

Un sfârșit tragic și controversat

În acest sens, asumându-ne riscul de a cădea, desigur, în prozaism, s-ar putea reaminti că spre finalul vieții, indiferent de premisele etiologice, Eminescu era atins în integritatea echilibrului său mintal, suferise, probabil, deopotrivă de o endocardită reumatismală cronică, iar cauza imediată a morţii sale a fost, evident, un stop car­diac.

„Prin minte-un stol de negre gânduri trec (..)/Gemând, plângând eu fruntea pun pe mâni,/Se rumpe suflet, mi se rupe sân,/ Scăpare caut în zădar de chin/(…)/Și simt veninul pătrun­zând adânc../ Cu sângele-l frământ încet-încet” («În liră-mi geme și suspin-un cânt»)

„Unde-s rân­du­rile clare din viaţă să le spun/Ah! organele-s sfărâmate, iar maestrul e nebun.” («Scrisoarea IV»).Era drama celui ce constata, mântuind confruntarea, doar propria jertfă și mai deloc triumful, deși îl intuia.

„Cu inima plină de-amoru-i fidel, / Cu mintea de visure plină”, prin infinita-i ardere pe propriul rug, topindu-se în flăcări, Luceafărul ne-a adus mai aproape de cer, de adevărurile ultime, fără a ști dacă vreodată putea-va reînvia „luminos din el caPasărea Phoenix”- interogație scandată „în ritmul sfânt al unei ode” clasice, în metru antic.

Pascalian, constatăm mereu că inima are rațiunile ei pe care mintea le ignoră, iar cartesian, ne-am convins că doar prin gândire existăm. O gândire sensibilă, mai ales, și, în mod excepțional, poetică, orfică.

Pentru Eminescu, sacrificiul inimii s-a confundat într-adevăr, cu sacrificiul intelectului – acesta fiind preţul înţelepciunii şi al inspiraţiei sale demiurgice.

[1] O. Brucăr. Ideea ca factor patogen. Studiu psycho-physiologic, Iași, 1895.