Viață cu sens

Când te-ai simțit ultima datǎ viu? Trăim vremuri în care încercăm să supraviețuim fiecărei zile, ce poate aduce o provocare ori un obstacol şi uităm să trăim cu adevărat. 

Când ai simțit ultima dată cum fiecare celulă din corpul tău vibrează în note înalte, pulsează de viață, că mitocondriile tale lucrează la putere maximă pentru a produce energie tocmai ca să trăiești? 

Într-o zi mergeam printr-o pădure, în Sinaia, într-un loc „frecventat de urși”, vorba pancardei ataşate de un copac. Auzeam fiecare pas pe care îl făceam, căci în liniștea aceea puteai recunoaşte nu doar bâzâitul vreunei insecte, ci și bătăile propriei inimi. Stăteam și mă gândeam…nouă ne este atât de frică de un urs sau, la urma urmei, de orice animal sălbatic am putea întâlni în cale, dar ele ce simt față de noi? Lor nu le este frică? Nu au fost ațâția urși prinși şi omorâți sau transformați în mascote de circ? Şi totuși, ei nu ne-au făcut nimic. Cel mult au căutat mâncare, tot pentru a supraviețui. Dar nu au atacat. Majoritatea. Au rămas în habitatul lor, şi-au dus viața în ritmul lor, departe de oameni. Noi am fost cei care au „intrat” în pădure, adică în casa lor. Noi am defrișat copaci, am construit, am modificat şi le-am distrus practic mare parte din casă și din viață. Din bunul mers al lucrurilor orchestrate de mama natură. Şi tot nouă ne este frică de animalele cărora le-am făcut rău? Cum ți-e viața aceasta. 

Mergând pe potecă, trosnind crenguțe mici ori frunze uscate sub tălpile mele, gândindu-mă la ceea ce tocmai ți-am împărtășit, știam că eu trăiesc. Nu doar atât. Simțeam că sunt vie cu toată ființa mea, față de atâția alți oameni care, poate în acea clipă, îşi dădeau ultima suflare pe un pat de spital sau în propria casă. Şi ce rost are să trăiești, dacă nu te bucuri de fiecare moment pe care Cerul ți-l oferă şi dacă nu tinzi să faci „mai mult” pentru suflet? Mai multă iubire către cei din jurul tău, mai multă smerenie, știind că oricând tot ce ai îți poate fi luat, mai multă toleranță față de orice şi oricine – să fim sinceri, niciunul dintre noi nu este absolut, mai multă căință, căci vrem nu vrem, greşeala face parte din ființa noastră, mai mult bine. 

Ce sens are Viața dacă nu te îngrijești – în primul rând – de suflet? Cum poți să simți că ești viu, dacă inima ți-e împietrită? De diverși factori, nu contest prezența lor. Călătoria noastră este asemeni undelor, segmentelor şi complexelor regăsite pe o electrocardiogramă. Ne începem drumul cu o undă pozitivă – unda P – copilăria, mergem în linie – segmentul PQ, începe perioada adultului tânăr – complexul QRS, cu două coborâșuri şi un suiş, asemeni ca în viață până pe la 40 ani, când ne dăm seama ce este cu noi şi unde ne e calea, mai mergem liniar puțin – segmentul ST, ajungem la 60 ani și – teoretic – am culege roadele unei existențe frumoase pentru ultimii 20-30 de ani (sau poate mai mulți) ai vieții noastre, sub forma ultimei unde pozitive – unda T. Și asta a fost. O bătaie de inimă, un singur „bum-pac”, o viață de om. Dacă ştii să o trăiești frumos. 

Ce îți poți dori mai mult de la Univers decât o Viață cu sens? Altfel spus … cum poți să-ți creionezi o astfel de existență pentru ca la final, în momentul în care vei închide ochii, să poți zâmbi cu recunoștință?