Viața la Neurochirurgie
Dintotdeauna, privind la propriul trup, omul a fost fascinat de creier și de misterele ascunse înăuntrul cutiei craniene. A recunoscut repede rolul său de centru de comandă, situat într-un adevărat turn de control și a atribuit creierului supremația asupra celorlalte organe. A plasat deopotrivă în creier cugetul și sufletul, dialectica și metafizica, realitatea și visarea, adunate într-o armonie contradictorie. Creierul își dispută posesiunea simțămintelor cu inima, idealiștii fiind de partea acesteia din urmă. Savanții, prin gândirea lor precisă și rece, au dovedit fără putință de tăgadă că inima accelerează sau încetinește tot la ordinul creierului ca reacție la stimuli diverși veniți din exterior și prelucrați în structurile cerebrale. Mecanismele de acțiune nu au fost complet descifrate nici până azi, lăsând încă romanticilor o rază de speranță.
Conștient de importanța creierului, omul a căutat încă din cele mai vechi timpuri să-și protejeze mai întâi capul cu ajutorul mâinilor sau cu obiecte dure în fața diferitelor agresiuni, sacrificându-și uneori involuntar, alteori cu bună știință, celelalte organe și sisteme, așa după cum pe o tablă de șah piesele mai puțin însemnate se jertfesc pentru salvarea reginei. Și asta pentru că celula nervoasă – neuronul, reprezintă cea mai neajutorată celulă din organismul nostru. Paradoxal, dar neuronul dispune în același timp și de o putere impresionantă, aceea de a primi, a prelucra și a transmite informația. Lipsit de oxigen neuronul moare în mai puțin de cinci minute, iar distrucția este ireversibilă.
Un dicton clasic spune că pe măsură ce timpul (fără oxigen) zboară, neuronii mor. De aici, cursa contracronometru pentru a salva creierul atunci când acesta este amenințat. Inima poate fi repornită prin manevre de resuscitare dacă s-a oprit, dar moartea cerebrală devine o sentință definitivă și irevocabilă și transformă corpul omenesc într-o carcasă nefolositoare. Celelalte organe pot fi menținute în viață în mod artificial prin tehnicile moderne de terapie intensivă, dar încă nu s-a descoperit o metodă pentru a repune în funcțiune creierul mort. Chiar atunci când lezarea nu este completă, rămân sechele majore la nivelul membrelor, vorbirii, psihicului, sfincterelor, dependente de localizarea și gradul afectării cerebrale. Bătălia pentru salvarea creierului trebuie să fie una rapidă și brutală.
Astăzi se realizează transplanturi ale multor organe esențiale: rinichi, ficat, plămân și inimă. Creierul rămâne însă singurul organ care nu poate fi transplantat, cu toate eforturile depuse de-a lungul timpului. Dincolo de problemele pur tehnice se ridică o multitudine de bariere de altă natură: etică, socială, filozofică, religioasă. A face un transplant de creier înseamnă un transfer de personalitate, e ca și cum ai gândi practic cu capul altuia. Se pune întrebarea logică: ce identitate va avea individul care se va trezi după transplant, va fi cea a donatorului de creier sau a celui căruia i-a aparținut trupul? Putem să mergem cu imaginația și mai departe și să încercăm să ne închipuim cum ar reacționa creierul unui bărbat ajuns în corpul unei femei sau invers. Cum va fi gestionat bagajul de amintiri din creierul transferat? Prin funcțiile sale de creare a ego-ului unui om, creierul devine indisolubil legat de restul organismului în care s-a născut. Cel puțin pentru moment aceste probleme nu au un răspuns, dar nu putem anticipa încă ce ne rezervă viitorul.
Așadar, creierul trebuie ferit cât mai mult de factori dăunători. Traumatismele de tot felul, infecțiile, tumorile, bolile vasculare și altele îl pot agresiona, iar în urma lor rămân leziuni ireparabile, amprentând restul vieții. De aceea, tratamentul lor trebuie să fie prompt și condus corect, iar medicii aleși să deschidă cutia craniană, această adevărată cască de protecție pentru substanța cerebrală, sunt neurochirurgii.
Într-un sens larg, neurochirurgia este disciplina care se ocupă cu operațiile pe creier deschis. La ora actuală au apărut metode alternative de tratament, realizându-se intervenții pe creier, dar fără deschiderea craniului. Acestea aparțin unor subspecializări ca radiochirurgia ori radiologia intervenționistă neurovasculară. Din cauza importanței și sensibilității creierului responsabilitatea medicilor este maximă și pregătirea lor trebuie să fie una minuțioasă. Alături de chirurgia cardiovasculară, neurochirurgia are cel mai lung rezidențiat dintre toate specialitățile, atât în România, cât și oriunde în lume. Tot așa cum creierul ocupă primul loc în rândul organelor din trup și neurochirurgia are o poziție în top în cadrul specialităților chirurgicale. Nu este deci întâmplător că Gafton Love (1903 – 1987), un neurochirurg american, a denumit neurochirurgia ca fiind ”regina artelor chirurgicale”.
Odată ajuns în creier, medicul pătrunde în universul unui om, un univers mic pierdut în Marele Univers Cosmic. Dar oare chiar așa mic este acest univers uman? Dacă ne referim la dimensiunile sale fizice, da, este mic. Dacă privim însă la structura sa atunci lucrurile se schimbă radical. Se estimează că în creierul nostru se găsesc între 85 și 100 de miliarde de neuroni, fiecare dintre ei având cam 10000 de conexiuni. Asta după ce la naștere am avut aproximativ 200 de miliarde de neuroni. Neuronii se pierd pe drumul dur al vieții și nu se mai refac niciodată, astfel încât la bătrânețe numărul lor scade considerabil. Este acest număr comparabil cu al corpurilor cosmice, stele, planete, asteroizi etc., aflate pe bolta cerească? Asemănarea cifrică este izbitoare, mai ales dacă luăm în considerare și noianul enorm de conexiuni. Se formează prin urmare una dintre cele mai complexe rețele cibernetice cunoscute în prezent. Această rețea necesită de multe ori intervenții pentru reparație din partea acestor adevărați ingineri de sistem care sunt neurochirurgii. Putem afirma că atât din punct de vedere matematic, cât și din punct de vedere filozofic creierul unui om formează un univers ce trebuie păstrat și respectat în cursul intervenției chirurgicale. Pentru a nu se rătăci în acest spațiu imens, medicul are nevoie de un ghidaj pentru a localiza cu precizie ținta. În ajutorul său au fost concepute computere de navigație, grupate în ceea ce se cheamă chiar sistem de neuronavigație.
Rigoarea, munca susținută, stăpânirea de sine, dar și harul se îmbină în activitatea unui neurochirurg pentru a realiza o operă măiastră. Fără o fărâmă de talent, un strop de inspirație lucrarea nu ar fi desăvârșită. Mintea chirurgului trebuie să depășească în momentele critice prin capacitatea de procesare și viteză toate computerele impersonale din jur.
În comunitatea medicală, dar și cadrul publicului larg se poartă ideea că la neurochirurgie se moare mai mult decât în alte domenii medicale. Este ceva adevăr în această afirmație și asta din cauza particularităților creierului, expuse anterior. Leziunile sunt de multe ori incompatibile cu viața, iar revenirea nu este posibilă în cazul creierului suferind. Dar la neurochirurgie se salvează totodată și multe vieți, chiar dacă acest fapt trece de multe ori neobservat. În momentul când readuce la viață un pacient aflat în comă, pierdut în tărâmul umbrelor, neurochirurgul trăiește satisfacția muncii sale, uită de oboseală, de nopțile nedormite, de clipele de dezamăgire. Uneori bătăliile pierdute îl copleșesc, dar vine și speranța unei vieți salvate și asta îi dă imbold să nu renunțe niciodată la luptă, oricât ar fi de disperat cazul. Medicul pricepe atunci că prin mintea și mâinile sale se scurg efluvii demiurgice și cu ajutorul său viața poate birui moartea.
Răspunsuri