Firescul și justețea în artă. Interviu cu soprana Anda-Louise Bogza

Când clopot, când izvor, vocea Andei-Louise Bogza te cuprinde pe de-a întregul, iar dacă ți se întâmplă, cumva, să crezi că ai scăpat din mrejele vocii ei, odată ce ai ieșit din sala de concert, ei, bine, te-ai înșelat. După concertul de la Catedrala Sv. Vavřince, ne-am dat întâlnire în Pankraci, la cafeneaua de peste drum, nici nu-i știam numele, nu conta, conta doar să ne fie aproape. Si cum nu se putea altfel, când oricum ai da-o, nu te poți opune astrelor, cafeneau purta numele „Kandelabr” de parcă natura înconjurătoare, deodată, căuta, cu delir, să creeze spații mari, solare, celeste, de factura unui candelabru pentru doamna cu care aveam să-mi petrec un ceas. Mă înarmasem cu vervă și c-un oarecare protocol, dar nimic din toate astea nu avea să se întâmple, căci naturaletea, onestitatea, căldura, bucuria prezentului au luat locul celor închipuite. Am împărțit o spumă de lapte împreună si ne-am lăsat pradă dialogului. Ce ne-a povestit, aflați în rândurile de mai jos:

– De-o măestrie iscoditoare, muzica v-a găsit tocmai acolo, în munții Neamțului. Spuneti-mi, cine a fost persoana care a reușit să apese pe pedala aceasta a sensibilității, a frumosului , determinându-vă să alegeți o carieră muzicală? 

– Persoana care m-a modelat în cariera mea muzicală și omul care m-a influențat a fost, desigur, mama mea. Originară din Piatra Neamt, ori de câte ori avea vreun prilej, mama mă lua cu ea la teatru, la festivaluri de teatru si de muzică, la spectacole. Și astfel, am început să cânt încă de la 5 ani, dar mi-a plăcut si pianul. La 14 ani, am plecat la București, la liceul de muzică George Enescu, iar acolo am avut șansa să o cunosc pe doamna Ludmila Popișteanu, profesoară de pian, un pedagog special, elevă a Floricăi Musicescu, profesoara lui Dinu Lipatti. Au fost profesori benefici, care știau ce înseamnă să înveți de dimineață până seara. Țineam minte sute de lucrări muzicale, Bach, Schubert, Liszt, Beethoven, muzica modernă, muzica românească, muzică barocă. În paralel cu pianul, am fost pasionată si de clavecin, un instrument despre care îmi plăcea să spun că este străbunicul pianului. Clavecinul necesită o preocupare mai deosebită, trebuie să-l acordezi în permanență, cere multă mentenanță. Am pledat apoi pentru canto, specializându-mă în repertoriul de opera și vocal simfonic. 

– Cum era Anda-Louise Bogza în copilărie?

– Imi plăcea să cânt, să recit, să dansez. Mi-aduc aminte că, la spectacole, se întâmpla să vin cu o păpușă, iar actorii, în culise, mă întrebau : ce faci, Anduța? Iar eu ripostam scurt : Eu nu sunt Anduta, eu sunt mama Anduța. Deci, de mică, aveam sentimente materne, sentimente care nu cred că mă vor părăsi.  Eram iubită de toată lumea, le spuneam actorilor Capra cu Trei Iezi, si obișnuiam să modific puțin sfârșitul povestei, într-o manieră comică și pur moldovenească : și-o chicat lupul… Toti râdeau cu lacrimi! Cred că aveam și darul acesta, să bucur pe cei din jur. Studiam foarte mult, la început nu aveam pian, însă studiam la școala de muzică și ajungeam acasă la zece seara. Mai târziu, părinții mi-au luat o pianină, iar vârsta pianinei – așa cum apăre pe certificatul de garanție –  are aceeași vârstă ca a mea, fusese construită exact în anul în care m-am născut. În rest, copilăria-ntreagă a fost un cântec permanent: mama cânta, bunica cânta, cântam și eu.

– Ați interpretat și v-ați pus în pielea a zeci de roluri :  Tosca, Turandot, Aida, Lisa din Dama de Picã, Jenufa, Katia din Katia Kabanova ( chiar în Japonia, Tokio), Donna Anna din Don Giovanni, Leonora din Trubadurul, Abigaille din Nabucco, Desdemona din Othelo, Rusalka din opera lui Dvořak si multe alte roluri. De care personaj v-ați simțit mai aproape, încât să vă indentificați cu el?

– Nu aș putea să fac un clasament, ar fi nedrept. Le-am învãțat, le-am cântat și m-au absorbit. Mental, e o mare legãturã între muzică – suflet – interpretare – tonusul vocii. Modul prin  care  se transmite  mesajul  muzical, redarea  unei  opere  muzicale trece prin prisma sentimentelor tale, prin construcția ta genetică. Interpretul joacă un rol major în redarea lucrărilor muzicale. Un spectator oarecare poate nu ar bănui, însă există o conexiune fantastică cu tine însuți, cu publicul, cu divinitatea. 

– Temele recurente, în aceste piese de artă, sunt voluptoase, romantice, elogiazã iubirea, viața, dar sfârșesc prin a fi dure, sfâșâietoare, tragice. Cum reușiți, totusi, să trageți granița între viața de pe scenă și viața cotidiană? Cum jonglați cu solemnitatea care se impune pe scenă si firesul vietii cotidiene.

– Da, îți intră în sânge, te obișnuiești cu tragicul, cu teatralul pieselor. Însă e bine să fii firesc atât în viață, cât și pe scenă. Așa îmi place să fiu : sinceră pe scenă, sinceră în viața reală. Publicul simte tot și, de multe ori, există o colaborare cu publicul. Legătura aceasta invizibilă între public și interpret e un fluid permanent. Cum jonglez? Printr-o dreaptă cumpătare. E adevărat că pe scenă te pui în pielea personajelor, trebuie  să  fii  un  bun  actor și interpret. Nu întâmplător Robert Carsen, un mare regizor de  opera, obișnuia să le spună cântăreților : My actors! Nu suport manierismele, falsul, superficialitatea, îmi place naturalețea. Cu cât ești mai firesc, cu atât ești mai plăcut. E de preferat să creezi situații juste, dar, e adevarat, depinzi câteodată și  de public, de colegi, de  regizori, de  dirijori, ți se cere un anumit fel de a juca, însă e nevoie de o apreciere justă a momentului. Mi-aduc aminte de un episod, am fost cu mama într-o vizită la operă, trăia pe atunci și Arta Florescu, profesoară și renumită  cântăreață de operă, iar interlocutorul ne spunea un lucru  interesant : încearcă să ecranizezi ceea ce proiectezi cu  vocea, corpul și gândul. Și acum, cu trecerea anilor, constat că avea dreptate.

– Deși ați început mai devreme, încă de pe băncile facultății, debutul dvs. e în anul 1992.  Sunt aproape 30 de ani de carieră muzicală. Mai aveti emoții când urcați pe scenă? 

– Da, de fiecare dată. Pentru că ți se testează limitele, esti chemat să demonstrezi de ce ești în stare, până la urmă. Vocea trebuie să fie bună, sănatoasă, să fii mereu  în formă, să arăți bine, să știi să-ți gestionezi mișcările. Mereu sunt alte trăiri, însă, da, fiecare spectacol reda emoția cu intensitatea sa. Dacă sunt emoții juste, acestea fructifică orice context.

– Să spunem că nu aveați harul acesta și ați fi făcut altceva. Cărui meștesug v-ați fi închinat viața? 

– În anumite circumstanțe aș fi vrut să fiu actriță, poate, dar mi-ar fi plăcut să fiu și profesoară de muzică, de istorie, sau chiar de limbi străine. Deși mama a fost profesoară de limbă română, eram mai bună la științele exacte, la matematică, la chimie. Preferința pentru profesor de limbi străine a venit mai târziu.

– Vă citesc un document al vremii despre Maria Callas: Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberații melodioase, ca un carillon. Era în orice caz un fenomen uimitor, nemaiîntâlnit, de necrezut, o himeră. Întrebarea e următoarea: ați avut oameni care au purtat pentru calitățile dvs. nemaiîntâlnite un ghimpe?

– Dacă nu îmi plăcea ceva spuneam, dacă mă deranja ceva vorbeam, am  fost in  general  foarte directă . Dar aș vrea să nu știu de oamenii care au avut ceva împotriva mea. Invidia, maleficul se simt de la distanta si iți iau din tonus, din energie, e ceva împotriva armoniei. Prefer ceea ce e benefic. Dizarmonia nu o  recomand  nimănui.

– Ați călătorit în toată lumea, concerte si spectacole având la Opera de stat din Viena, Salzburg, Berlin,  Budapesta, Bucuresti, Munchen, Hamburg, Frankfurt, Dresda, Paris, Roma, Verona, Bruxelles, Luxemburg, Tokio, Tel Aviv, Asia, America și, totuși, ati ales să vă stabiliți la Praga. De ce aici? 

– Pentru că sotul meu a fost ceh, pentru că am venit la cea de-a doua mea familie, a fost o întregire a familiei, cum se scria și în acte la acea vreme.

– Nichita Stănescu spunea la un moment dat: aș minti să spun cã nu regret nimic, cum, de altfel, aș minți dacă aș spune că regret ceva. Regretați ceva, doamna Anda? 

– Clar. Poate va veni  și timpul să spun și eu ca Edith Piaf : Non, je ne regrette rien,. Dar acum regret că nu am stat mai mult cu mama, că n-am cântat mai mult acasă. E totuși  straniu să spui că nu regreți nimic. Mereu îmi reproșez câte ceva. E greu să fii așa de multumit cu tine însuți și să  spui, senin, că n-ai niciun regret.

– Când nu cântă, doamna Anda-Louise Bogza ce face?

– Îmi place să revin si să stau în grădina bunicilor, să merg la mare, la  munte, să călătoresc, să citesc, să ascult emisiuni interesante, să citesc lucruri științifico-fantastice, să scriu câte ceva. Îmi place să mă plimb, să fiu în contact cu natura.

– Un sfat pentru tinerele soprane care își încep acum cariera?

– Să nu interpreteze un repertoriu prea dramatic pentru vocea lor…