Recenzie la cartea Luciei Terzea-Ofrim : „Ce mi-e drag, nu mi-e urât. O antropologie a emoției.”
Odată la câțiva ani ai șansa să citești o carte bună, iar aceasta doar pentru că cercetările de calitate iau timp, cer rigoare și circumspecție. Am avut șansa să-mi cadă în mâini cartea Luciei Terzea-Ofrim, Ce mi-e drag nu mi-e urât. O carte ce îți construiește o inedită hartă a minții, o carte menită să-ți preschimbe mecanismele gândirii și care să-ți trezească, pro bono, un sentiment al admirației pentru tot ceea ce românul numește urât.
Recurgând la o cercetare interdisciplinară rezultată din trei direcții, antropologia cognitivă, antropologia interpretativă și antropologia emoțiilor, autoarea întră în dedesubturile lumii interioare, făcând din domeniul emoțiilor un obiect de studiu. Având ca puncte de sprijin studiile unor antropologi americani, de pildă Michelle Rosaldo cu lucrarea Knowledge and Passion. Ilongot Notions of Self and Social Life, Arnold Kleiman si B. Good cu studiul Meanings, Relationships, Social Affects. Historical and Anthropological Perspectives on Depression, Catherine Lutz si Geoffrey White cu The Anthropology of Emotions, Lucia Terzea-Ofrim îndrãznește să meargă mai departe, pliind studiile teoretice în contextul mentalității românești. E deja cunoscut faptul că lexemul „dor” e un cuvânt specific doar poporului român și nu are traducere în nicio altă limbă. Pornind de la acest aspect, autoarea consideră că un alt element de unicitate este însuși urâtul. Astfel că sentimentul nostru românesc de a fi (de a exista) nu trebuie căutat doar în cuvântul dor, structurile profunde ale românismului putând fi redate chiar în conceptul de urât, urâtul ca stare interioară. Un urât care, dacă e înțeles, atât din perspectiva subiectului, cât și din perspectiva observatorului, ți se descoperă o sumedenie de înțelesuri și semnificații despre leagănul poporului român.
Autoarea ține să precizeze că afectele sau emoțiile sunt constructe culturale, modelate diferit în funcție de spațiul în care te afli, cultura putând fi definită, în acest sens, ca un cadru de exprimare, o convenție în care indivizii simt, gândesc, acționează după niște convenții sau constrângeri socio-culturale. Cu alte cuvinte, nucleul emoției de urât nu trebuie căutat în mintea sau sufletul insului, ci în spațiul interacțiunii sociale, în cultura fiecărui popor. Iar mai presus de cultură însă, stă limba care, în mod inconștient, influențează gândirea, mentalitatea, obiceiurile. Nu e de mirare cum, în anumite limbi, vocabularul stărilor interioare e mult mai bogat: în India, spre exemplu, cuvântul dhat desemnează o anxietate puternică, voodoo e un termen întâlnit la populațiile din Caraibe și are ca scop eliminarea bolii pe cale magică, zar este un termen întâlnit în Etiopia și denumește starea cauzată de posadarea unor spirite, hwa-byung, întâlnit în Coreea, desemnează inhibarea și neexprimarea furiei.
De-a lungul timpului, urâtul a îmbrăcat o multitudine de fețe, derivatele termenului putând fi cercetate în tezaurul românesc, de pildă în textele arhaice: în Psaltirea lui Coresi, cuvântul urât avea sensul de ură: „cu urâtul nederept urâră-mă”, sau chiar de urâciune: „ceea ce ne apără pe noi de toate urâciunile”, în psaltirea Voronețeană, urâtul e totuna cu faptele necugetate: „eu simtu urâciunile oamenilor”, în Biblia de la București, urâtul e dispreț: „nimeni nu poate sluji la doi domni, că pre unul va urî și pe altul va îndrăgi”, în predicile lui Ioan Zoba din Vinț (1683), urâtul are sensul de saturație: „La sfârșit va să zică că atâtea răutăți au pățit, cât amu i s-au urât purtând răutățile”.
Dar urâtul, veșnic amânat în studii, neglijat și mușamalizat, deține o sumedenie de valențe semantice, valențe care sunt capabile să-ți proiecteze o nouă viziune asupra vieții culturale românești. Când ne gândim la aspectele funerare, românul întinde covorul negru, luându-și haine negre tocmai pentru a marca un eveniment trist, urât, neplăcut. Cântecul cucului sau al cocoșului, repetat de trei ori, atunci când cineva e pe moarte, anunță o „veste rea”, iar în dorința de a înțelege efectul implacabil al morții, moartea e asociată cu ceva urât: „l-o cuprins urâtul”, „moartea-i urâtă, dar vine la tot omul.”
Când vin sărbătorile de iarnă, în intervalul 25 decembrie – 6 ianuarie, în zona Moldovei apar „Mascații” sau „Babele” pentru a marca trecerea de la iarnă la primăvară, de a elimina spiritele înghețate și a le face loc celor luminoase. Mascații sunt îmbrăcați inadecvat, poartă haine femeiești și se comportă vulgar, având defectele urâților: sunt murdari pe față, au dinții pătați, uneori poartă fasole în loc de dinți, au mânecile rupte, cojocul e întors pe dos, au nasul strâmb, poartă furci și topoare. Dar cu toate acestea, jocul urâților e plin de veselie și cântec, ei încalcă normele vieții, elimină duhurile rele, schimbă ordinea lumii pentru a face loc alteia, circul lor mascat având un rol purificator.
După o cercetare cum se cuvine a textelor din folclorul românesc, ochiul fin al autoarei sesizează urâtul ca un rezultat al evaluării morale: „Nu-i urât omu că-i hâd/Da-i urât că-i fără rând” sau altă vorbă din popor, tot autoarea o amintește în cartea sa: „Nu-i urât omul că-i prost, /da-i urât că-i fălios” sau „Bună-i țuica de băut/ Dacă o bei cu om plăcut./ Că d-o bei cu om urât/ Nu alunecă pe gât”. Alteori, urâtul e o stare malefică: „Că dușmanii s-au vorbit/Să mă facă de urât”, „Spune neică ce-ai băut/ De pe mine m-ai urât”. Urâtul e și predestinare : „Urât mi-o fost urâtu/ Mi l-o rânduit sfântu”, „Cine o împărțit urâtu/ N-ar mai călca pământu”. Urâtul e văzut ca boală: „Frunză verde ca râtu, / Mare boală-i urâtu”, „De boale mama m-a scoate/ De la două nu mă poate/ De la urât și de la moarte”. Urâtul e o prezență: „ Urâtu unde se lasă,/ Nu mai lasă trai în casă/ Urâtul unde se pune/ Nu mai face traiuri bune”, „ Unde trece urâtu/ Arde grâul și pământul.”
Sunt multe variațiuni ale urâtului, încât, dacă am reda aici munca titanică a Luciei Terzea-Ofrim, ne temem că am dezvălui prea brutal magia unui antropolog cu har. Toate fețele urâtului – așa cum sunt văzute de omul tradițional românesc- descriu viziunea despre lume, nu o redau, ci o trec prin filtrul propriilor trăiri, căci, oricât am dori să ne-o negăm, deasupra rațiunii planează emoția. Urâtul, alături de frumos, înteles ca stare, ca mod de a fi, contribuie la nuanțarea felului în care omul își găsește locul și rostul său în lume.
Cum gândesc oamenii care trăiesc în culturi diferite? Strângerea ploapei drepte are aceeași semnificație și în Somalia? Dar sarea aruncată peste pragul ușii? Ce e urât pentru mine, e urât și pentru altul? Cine ne influențează mai mult? Cultura, limba, spațiul geografic sau spațiul istoric? E cultura poporului un dat predestinat? Cine are în mânecă adevărul? Iată doar câteva dintre întrebările care îți încolțesc în minte după ce ai pus capăt acestei lecturi generoasă în acuratețe.
Sursă fotografie: https://www.editurauniversitara.ro/timp-liber/ce-mi-e-drag-nu-mi-e-urat-o-antropologie-a-emotiei-lucia-terzea-ofrim.html
Răspunsuri