Schițe și existențe

În ultima vreme, am traversat o perioadă în care energia și interesul meu au cunoscut o ușoară cădere, scufundându-mă într-o stare apatică. Puține activități au reușit să-mi aducă bucurie, iar această perioadă nu a fost nici pe departe una plăcută. Am simțit o presiune interioară, având senzația că nu fac suficient sau că îmi irosesc timpul cu activități obligatorii, fără un scop clar. Lipsa ideilor mărețe, a inspirației și a motivației de a începe ziua m-au lăsat cu senzația că nu pot să apreciez nici cele mai mici succese obținute din eforturile mele, mici sau mari. Oarecum mă tot învârteam în jurul dorinței de a fi la momentul în care toate obiectivele mele sunt îndeplinite, fără să fiu conștientă de procesul și progresul pe care îl parcurgeam.

Apoi, mi-am dat seama că am ajuns să mă simt blocată în rutină și am uitat să mă bucur de însuși procesul eforturilor mele. Am deseori tendința de a uita că procesul este deja un rezultat. Probabil acest sentiment vă este familiar. Starea mea însă a fost influențată și de altă situație. Să vă povestesc despre ea mai jos.

Laptop, caiet, carte, mobil, portofel… aha, și de data asta adaug și carnetul meu de schițe. Poate reușesc să fac câteva desene în timpul călătoriei. Sub braț, o mapă enormă conținând desene mai mari care nu încap în rucsac. Ajung la gara de tren, iar trenul meu este la ultima platformă, mai am doar trei minute. Mă strecor prin mulțimea de oameni, alergând și fluturând din mâini. În urechi, doar haosul sunetelor feroviare, ecouri ale doamnei răsunătoare și zgomote umane specifice doar unei gări. Ultima răsuflare, mă trântesc în fotoliul trenului. Am reușit. În loc de desene, obligații școlare și de serviciu. 

După trei zile, fiind deja înapoi acasă, mă gândesc să desenez ceva în carnetul de schițe. Fără urmă…Cel mai probabil, mi-a căzut în timpul maratonului meu spre ultima platformă de la gara feroviară. Pentru ce am mai luat și carnetul de schițe? De ce l-am pus în cu totul alt loc ca de obicei?… Ei bine, fără răspuns.

Am plâns cu lacrimi de crocodil pentru că mi-am pierdut carnetul de schițe până la un punct în care m-am simțit pierdută și am jurat că nu mai desenez niciodată. Aici s-a început starea de apatie. Un contrast atât de mare între stări și emoții de la o zi la alta. Puteți crede, și oi fi de acord și eu, că o reacție atât de emoțională pentru un lucru, pentru ceva ce nu ar putea fi atât de important, este o reacție exagerată. M-am gândit la o posibilă legătură cu starea de doliu.

Mai târziu, mi-am explicat acest lucru în felul următor: Cream ceva pentru o anumită perioadă de timp, construiam o relație cu un obiect care include dorințele, amintirile, eșecurile și succesele mele. Speram ca această relație nu numai că nu se va sfârși niciodată (voi avea pentru totdeauna acea bucată de foi plină de desenele mele undeva în casa mea), dar îmi va aduce și mai multă bucurie și succese în viitor. Aș fi putut să-mi prezint lucrările, să-mi prezint călătoria și să răsfoiesc amintiri. Am realizat cât de important a fost acest simplu obiect pentru mine. 

Eram într-o stare de doliu. Trebuia să rămân calmă, să fiu blândă cu mine însămi. În loc de asta, am alergat să cumpăr un nou carnet de schițe la prima oră a dimineții. Mă străduiam din răsputeri să merg mai departe. Dar felul în care mă simțeam în acea săptămână nu se referea doar la desen și la carnetul meu de schițe pierdut, dar și la o perioadă mai îndelungată, în care m-am epuizat enorm și în care era puțin loc pentru odihnă (despre odihnă și conceptul greșit al multor oameni referitor la odihnă poate altă dată).

Decizia mea de a cumpăra rapid un nou carnet de schițe a fost un pas înainte. Am și început foarte ferm și în grabă să umplu primele foi cu schițe. Încercam să umplu golul celor pierdute cu ceva nou, gândurile însă îmi fugeau adesea la carnetul pierdut. Zile bune am fost acaparată de starea de apatie. Până nu mi-am amintit de conceptul de existență „care crează” și „care absoarbe” discutat în una dintre ședințele de terapie.

Existența creativă reprezintă momentul în care te simți cel mai bine, când izvorul ideilor tale este plin și te bucuri de fiecare moment pe care îl trăiești. Pe de altă parte, existența care absoarbe, sau existența observativă, este starea în care îmbrățișăm rolul de observatori, nu suntem actorii principali. Din contra, îi putem privi pe ceilalți în existența lor creativă. Această existență observativă poate fi privită ca o stare neutră. Atunci când suntem obișnuiți să fim în acea existență creativă în cea mai mare parte a timpului, putem vedea opusul ca pe ceva greșit. Acesta este cazul meu (fiind o persoană foarte organizată și poate perfecționistă, mă simt nesigură când nu înțeleg de ce mă simt într-un anumit fel, în acest caz de ce mă simt prost că nu sunt capabilă să fac nimic). Dar se pare că simplul fapt de a fi, de a absorbi existența celorlalți este foarte sănătos și (spre surprinderea mea) foarte necesar. 

Această conștientizare a existenței care absoarbe și a nevoii de a alterna între aceasta și existența care crează m-a ajutat să îmi regăsesc inspirația și bucuria. Astfel, am descoperit că nu este doar procesul creativ care aduce satisfacție, ci și abilitatea de a procesa, de a aduna, de a coagula momente și detalii, în final de a aprecia frumusețea simplă din jurul nostru. 

La început de an, poate e bine să ne conectăm mai mult la această stare, când pur si simplu ne dăm timp și spațiu pentru meditații la o plimbare, ne bucurăm de statul pe canapea și lăsăm existența absorbantă să-și facă treaba, adică să ne umple de puteri, ca apoi nu doar să facem față tuturor cunoscutelor și necunoscutelor, ci să savurăm însuși procesul.

Sursã fotografie: arhivã personalã