Istoria unui leucoplast

Fata își cumpără sandale noi. O misiune sortită a fi complicată. Să țină bine piciorul, pentru că apa sau mai bine spus secreția glandelor sudoripare, pe timp de vară, predispune la curse fără reguli și se mai întâmplă să plutească chiar piciorul dacă nu poate înota. Apoi să fie și stilate, că altfel cum? Și apoi și comode.

Găsim. Prietenul comentează: sunt ca de la bunica! Fata o ia chiar ca pe un compliment.

Și apoi vine așa, cum aproape toate vin în viața asta. Trebuie să rabzi o vreme ca să se dea piciorul cu încălțămintea sau încălțămintea cu piciorul? Cine mai știe…

Fata face provizii. La magazin găsește leucoplaste doar pentru copii, că doar maturii nu au nevoie sau poate pentru ca anume ei au nevoie. Le cumpără chiar entuziasmată. Mai ții minte încurcăturile cu apa plutitoare? Nu țin pe piciorul fetei așa chestii plastice. Le pierde involuntar prin tot orașul. Conștientizarea vine doar în momentele când celule nervoase dau de știre că învelișul neîntrerupt suferă răni la contact cu materialul dur ale sandalelor stilate. Dar unde să mai cauți acum leucoplastele colorate și rătăcite?

Apoi vin zilele după vineri. Și se termină ele cu o viteză vulnerabilă, prea repede pentru cel care speră să între în toate deadline-urile ce zvâcnesc la ușa zilei de luni. Traversând cu pași rapizi distanța dintre clădirile universitare și întârziind la următoarea pereche, o pată colorată pe caldarâmul din piața orașului vechi se lasă observată fugitiv. Fata face câțiva pași înapoi. Zâmbește. Fotografiază și pornește iarăși grăbită.

Ce mesaj caraghios pe principala piață din Praga!