Mihai Eminescu sărbătorit la Praga

Anul acesta, Ambasada României la Praga a sărbătorit 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu. Clișeic sau nu, trebuie s-o spunem, cu franchețe, că nu există vreun poem al poetului care să nu-ți miște inima. Dacă n-a făcut-o nici măcar primul, nici al doilea poem, nici al nouălea, înseamnă că fie te-ai numărat printre cititorii care nu au avut parte, în viața lor, de nicio experiență estetică, fie volumul care ți-a căzut în mână nu aparținea lui Eminescu.

Întocmai ca el, ai trecut prin primul fior adolescentin, ai cunoscut farmecul jocului dionisiac, iubirea neîmplinită, frica în fața Demiurgului; când ai vrut să scapi de zbuciumul cotidian, te-ai refugiat în natură și ai vorbit cu pădurea, iar nu de puține ori ai resimțit valențele suferinței, învățând să mori, câte puțin, în fiecare zi. Ca și el, ai cercetat folclorul, ai meditat la timp, ai privit astrele și ai învățat din greșelile istoriei. Spre deosebire de tine însă, el a știut să aducă acestor pelicule alese imnuri de laudă. Că fiorul te cuprinde mai devreme sau mai târziu, la un moment predestinat, n-ai cum să nu te îndrăgostești de Eminescu. Nume ca Cezara, Cătălin si Cătălina, Ermil si Elis, Dionis și Maria, Ruben si Poesis fac parte din tine, sunt extensiile pielii tale, asa cum Nichita Stănescu nu întârzâia să spună: „Tu n-ai murit,/ nu, nu, pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale’’. Și în seara de 14 ianuarie spre 15 ianuarie, încă o dată, pe strada Nerudova, ca acum 152 de ani când a făcut un popas la Praga, vocea lui din poemele De ce nu-mi vii, Atât de fragedă, Pe lângă plopii fără soț, Iubind în taină, La Steaua, Crăiasa din povești a răsunat prin porii studenților cehi de la Universitatea Carolină din Praga.

Odată cu apariția lui Eminescu, limba românã a devenit cunoscutã în lume, poate că nici n-ar fi existat, căci nu e de domeniul hazardului cã exact cu doi ani în urmă să se nască poetul, s-a născut profesorul Jan Urban Jarnik, cel care avea să introducă, în 1882, studiul limbii române la catedra de limbi romanice de la Universitatea Carolină din Praga. Reiterând cuvântul doamnei Ambasador, cei 172 de ani de existență a poetului ( pe pământ și în cer) au coincis cu sărbătorirea a 140 de ani de învățământ în limba română la Praga. De-a dreptul cã doar cu o rugãciune, o vioarã si un pahar de vin puteai sã aduci reverență acestei zile.

Dar dacă crezi, cumva, că-n poemele poetului s-a strecurat vreo pedanterie sau că ai de-a face cu un galant, aristocrat de secol XIX, un tânăr cu fason și joben, îți spun că te înșeli. Redactor si corespondent la Ziarul Timpul, adeseori își incomoda adversarii (alteori prietenii) prin vorba onestă, dar aspră, îl irita minciuna și dojenea corupția. Însă Eminescu este o lecție de modestie. Invitat la un dineu de către Regina Elisabeta, prietenul său Ioan Slavici se oferă să-i cumpere o pereche de ciubote noi ( în schimbul faptului că Eminescu l-a găzduit în casa sa o perioadă) dar, ajunși pe podul Mogoșoaiei, a întâlnit un cerșetor desculț și dimineața, pe brumă, s-a descălțat și le-a dăruit omului nevoiaș. Mai târziu, în scrierile sale, Regina Elisabeta avea să menționeze: „nu purta pãlãrie, sorbea ceaiul precum supa, iar în timp ce mânca, puteai auzi, cu ușurințã, furculița cum atingea dinții.” Dar întocmai ca o filă de testament, în poemul „Mai am un singur dor”, poetul ne-o spune iar, răspicat și tranșant: „Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat,/Ci-mi împletiți un pat/Din tinere ramuri (…)/ nime-n urma mea/Nu-mi plângã la creștet,/Doar toamna glas să dea/Frunzișului veșted.”

Credem că infima dorință, exact ca după sufletul și croiala poetului, la Praga s-a înfãptuit: pe acordurile compozitorului Bela Bartok s-a dat glas studențimii caroline să foșnească în cuvinte o parte din capodopera Geniului românesc.