Slujitorii lui Apollo, o poezie originală (Nicolae Dabija)

Nicolae Dabija:

Poezia lui Claudiu Dumitrache are înger.

Ea are cursivitate, e firească, parcă s-ar alcătui singură.
Sau – ca și cum s-ar scrie pe dinăuntru.
De partea cealaltă, nevăzută de la cititor.
Ca să poată comunica cu eventualul ei lector – precum cu reflecția lui, de pe idei, metafore, cuvinte.
Monologul devine astfel un dialog, cu lumea, cu semenii, cu sine.
Claudiu Dumitrache e un fidel slujitor al lui Apollo, zeul luminii, profeției și muzicii, care ținea într-o mână lira, iar în cealaltă – arcul.

Tânărul poet, atunci când se întreabă:

Cât vom mai putea, sărmani, să-i cităm pe tirani,

Să păstrăm din melodie, dragoste și poezie?,

sugerează că poezia e chemată să schimbe lumea, misiunea ei fiind să facă omul mai bun, mai sensibil la dragoste și frumos, ajutându-l să nu i se „lase seara în suflet”.

El depoetizează, scriind o poezie originală, izvorâtă din bucuria de a cânta, de a crea, de a fi.
Ritmurile lumii în care trăiește coincid cu bătăile inimii sale. Dragostea cu care se apropie de cuvânt, îl însuflețește pe acesta și-l singularizează.
Acestea sunt câteva dintre semnele harului.
Claudiu Dumitrache e un poet cu viitor.

Calinic Argeșeanul:

Sunt un cititor de poezie de vreo 3.000 de ani. Ai talent și ești mai mult satiric decât liric, în poemul „Slujitorii lui Apollo”, dar și moralist.

Liviu Antonesei:

Între timp, l-a revizuit și extins și parcă îmi place și mai mult. E de recitit, fără îndoială… De obicei, poemele pot fi ameliorate tăind surplusul, doar în cazuri rare, cum este acesta, ele pot cîștiga prin adaos. […] Poetul a avut ideea foarte bună să publice poemul în volum separat. Un volum elegant, aerisit, ilustrat. Câte o strofă pe pagină, cu un desen în alb-negru pe pagină alăturată. Și texte însotitoare semnate de Președintele Academiei, de scriitorul Segiu Botezatu de la Chișinău și de mine. […] Este primul volum din Colecția Regal Literar, a proiectului cu același nume înființat de CD […]. Aceasta este versiunea finală a amplului și excelentului poem Slujitorii lui Apollo […]. Cel mai lung și mai bun poem din cele pe care le cunosc.

Galina Martea:

Citind și recitind poemul „Slujitorii lui Apollo”, discifrăm  un demers dificil despre condiția umană, acesta marcând destinul tragic al omului din astă lume care, pentru a viețui, se confruntă cu împrejurări plăcute și neplăcute, prin bine și rău, prin durere și suferință, miezul trăirilor fiind arhiplin de fenomene toxice ce îngreunează existența umană decentă. Prin poemele sale, Claudiu Dumitrache exprimă situații bazate pe fapte obiective ale vieții umane, versul liric fiind tratat printr-o formă clasicizantă și filozofică, corespunzător conținutul emotiv al acestora devenind materia prin care autorul desemnează o realitate dură dependentă de existența socială. Sunt foarte interesante reflecțiile autorului, capacitatea poetică prezentându-se în același timp ca un izvor de învățăminte, o sursă de lumină spirituală destinată ființei umane […]. Punând pe cântar ponderea volumului de versuri „Boemia unui mort” și a poemului „Slujitorii lui Apollo”, putem spune cu certitudine că acestea sunt o reușită extraordinară pentru cultura și literatura națională română, iar lirismul domnului Claudiu Dumitrache reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga complexitate a valorilor social-umane. De menționat, prin multitudinea realizărilor nespus de frumoase la o vârstă de numai 22 de ani, poetul și muzicianul Claudiu Dumitrache își exprimă personalitatea sa printr-un caracter foarte modest și sobru, astfel redând frumusețea autentică a unui Om ce este plasat în limitele demnității umane, motivat de stimă și respect față de sine și cei din jurul său. Cu aceste calități demne de prețuire, Domnia sa este omul națiunii române și, respectiv, scriitorul care bucură cititorul cu lucrări de valoare, lucrări ce sunt bunuri culturale în patrimoniul național al literaturii române. 

Lidia Grosu:

„Slujitorii lui Apollo” este un poem-manifest în care apar distinct rigorile impuse indirect pământeanului de către divinitate. Eroul liric propune într-o manieră filosófico-meditativă înțelegerea lumii în care a fost trimis la nașterea sa omul, nu în calitate de vizitator obișnuit, ci de demn misionar care ar disemina lumina ce i s-a încredințat.

Însuși numele Apollo semnifică legătura temeinică între generații prin trăirea Frumosului, valorificarea artelor, axarea pe creație și explorarea valorilor moral-estetice întru evitarea „utopiei și dezastrelor templului inimii”, dar și a zădărniciei clipei prin „căutarea în temple mari a visului unor secundari”.
Omul, în procesul său de formare, este obligat să rămână un luptător pentru „mărețe fapte”, „într-o liberă visare”, să apeleze „dragostea votivă” prin care memoria timpului să rămână trează –  în caz contrar, este amenințat de mlaștina unei triste realități cu o „absurditate de legi prost interpretate”. Și deoarece „ nu-i sufletul de vină (pentru că) e divin, e rădăcină”, rămâne ca: „…Îndrăzneala cine-o are s-o ridice în picioare,/ Să aprindă torţa şapte, să triumfe peste noapte.”

„Slujitorii lui Apollo” sunt și slujitorii lui Dumnezeu în numele asigurării unui viitor mai bun pe Planeta Albastră. Lucrarea este mai mult decât un crez poetic, poetul Claudiu Dumitrache desemnându-l pe fiecare cititor responsabil de viața sa de aici pentru a reveni, împăcat cu sinele, ACOLO, deoarece viața este un dar ce necesită dăruire în numele menținerii inepuizabilității tezaurului național și cel al lumii: „Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme îl paște, / Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori. / Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer, / Întorcând întreaga lume la Apollo, la echer.”

Sergiu Botezatu:

Claudiu Dumitrache este un adevărat ”slujitor al lui Apollo”, amintind tuturor, poate involuntar dar foarte hotărât, de rădăcinile poporului român și de ”povara lui străveche”. Cu „un suflet de copil” ce  ”fugea de tot ce-i viu”, Claudiu Dumitrache vine cu o poezie adevărată, plină de lacrimile luminii ”plânse pe pian” și ”cântate pentru neam”.

”Și nu e sufletul de vină, că-i divin, e rădăcină”, ne amintește tuturor Claudiu, ca un îndemn absolut și nemuritor, care de-a lungul multor milenii se transmite din generație în generație, din poet în poet, din geniu în geniu, spre a nu se uita rostul vieții – ”să iubești fără să primești”.

Slujitorii lui Apollo

Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme-l paște,
Nonșalant și idiot, fără visuri, fără loc,
În această absurditate, de legi prost interpretate,
Neavând mărețe fapte, ascunzând iarba în Carte,

Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori.
Fără liberă visare și debusolat în stare.
Poate să nu știe multe: maniere sau legi mărunte.
Doar s-asculte farisei și să joace șah cu ei.

Oare cine să nu simtă povara străveche înfiptă,
Fi fost doar mitologie, care  încă ne sfâșie?
Strămoșii ne-ar renega, dacă astăzi ne-ar vedea.
Maria ar veni călare să arunce inima-n mare.

Cine să rateze viaţa păstrând cu frică distanţa
De ce-i nou şi-nălţător, mirabolant, plin de fior?
Să nu simtă nostalgie, ce mi-e sfântă bucurie,
Să nu plângă pe pian, să nu cânte pentru neam?

Ce naştere anonimă, să nu laşi urmă-n vreo filă!
Şi ce naştere naivă făr’ de dragoste votivă!
Ce mai doliu vă port eu şi realul Dumnezeu,
Pentru slăbiciunea vagă, din mintea ş-aşa bolnavă!

Şi nu-i sufletul de vină. E divin, e rădăcină.
Instrumentul prea stătut, creieraşul – miez de nuc:
Folosiţi-l, alergaţi-l, stăpâniţi-l şi certaţi-l,
Să v-ajute sufletul, de la margine de drum.

Iar în starea de nimic, conştienţa? Doar un pic.
Să se strângă din néant, să laşi spiritul vivant,
Iar o mare luminoasă să îţi stea atunci la masă.
Să te-asculte, să îţi cânte, apa-n vin să te încânte.

Zeii joacă. Nu-s departe. Au avut aceeaşi moarte.
Dintr-un joc degenerat, au rămas de venerat.
Ş-apoi, daca şi eu mint, am crescut cu un alint.
Circului eram artist, mă credeam falnic solist.

Nici Homer nu ştim ce e: zgomot mult sau linişte?
Dar e bine să cunoşti carele cu regi sau proşti.
Căutaţi, prin temple mari, visul unor secundari,
Dar templul inimii voastre? – Utopie şi dezastre.

Ar putea Haşdeu să spună dacă am ajuns pe Lună,
Ori de ne mutăm pe Marte şi vom face altă Carte?
Cât vom mai putea, sărmani, să-i cităm pe cei tirani,
Să păstram din melodie, dragoste şi poezie?

Îndrăzneala, cine-o are, s-o ridice în picioare,
Să aprindă torţa şapte, să triumfe peste noapte?
Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer,
Întorcând întreaga lume la Apollo, la echer.

Ce-Odisee, ce Iliadă, Lusiadă şi Ţiganiadă? 
Asta-i o scriere sanctă, artistică şi-oscilantă.
Nu-i de comparat c-un crez. E cui vreau să-i desemnez.
Iar de tot nu veţi tăcea, aţi venit în lumea mea!

Încep copiii să zbiere – vor mâncare, vor plăcere.
Încep dealuri să se surpe şi munţi ’nalţi să cadă cârpe.
Încep clopote să bată – frica morţii se arată.
Încep părinţii să scrie testamente pe hârtie.

Ecouri sub lepedeu? Ti-e frică întru Dumnezeu.
Fără să cunoşti de Este, bântui prin locuri rupestre.
Nu răspunde moşul tău, de eşti tu un om rău
De-o mare afinitate. Vezi religia, socoate!

Când se lasă seara-n suflet, îţi vin fulger note-n cuget.
Mai târziu, la miezul nopţii, tunetul îţi dă emoţii.
Şi te-ntrebi că, omul prost, fără viaţă, fără rost,  
Şi cu o vorbă deşartă – poate el să facă artă?

Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme îl paște,
Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori.
Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer,
Întorcând întreaga lume la Apollo, la echer?