Tineri în cultura prezentului (I): Carmil Matia Giorgio Chelaru, muzeograf 

Încep cu bucurie o serie de interviuri dedicată tinerilor care activează în domeniul cultural românesc și care cu siguranță vor avea un rol important, poate chiar decisiv, în formarea și mai tinerelor generații și în modelarea societății viitorului.

Carmil Matia Giorgio Chelaru este un tânăr cu studii în istorie, muzeologie, marketing cultural și literatură, al cărui drum a început prin voluntariat în domeniul cultural. Acești primi pași l-au condus ulterior către un rol de director de muzeu. Despre parcurs, pasiuni, viziuni și mai multe despre rolul voluntariatului în viața studentului, ne va dezvălui Carmil în cele ce urmează.

Cosmina M Oltean: Cum ai ales acest drum și care au fost primii pași în domeniul în care activezi?

Carmil Chelaru: În primul rând aș dori să mulțumesc pentru deosebita oportunitate de a acorda acest interviu, primul interviu de revistă pentru mine de altfel. Am făcut această remarcă tocmai pentru că este vital în ziua de astăzi ca tinerii să poată fi prezentați, cunoscuți publicului larg și apreciați pentru munca și abilitățile lor.

Aș începe scurta mea poveste prin a vă spune că sunt ieșean, născut și crescut în capitala culturală a României. Educația am deprins-o în primul rând de la părinții și bunica mea, deci în sânul familiei, cum de altfel este și firesc, iar apoi după anii de grădiniță, pe care i-am parcurs la Grădinița Surorilor Providenței din Bucium, primul om căruia îi datorez succesul de astăzi este doamna mea învățătoare, Genoveva Gațu, care a fost extrem de apropiată de noi, elevii dumneaei, dar într-un fel și de mine, întrucât și astăzi păstrăm legătura constant. Este cu adevărat special când omul care te-a invățat să scrii, să citești, să numeri și să înțelegi tot ceea ce te înconjoară, te întreabă de viață, de carieră, de fericirea ta.

Apoi, în gimnaziu, poate unii din cei mai frumoși ani ai adolescenței mele, am avut parte de o doamnă diriginte extraordinară, Delia Dudcă, profesor de limba franceză care mi-a fost asemenea extrem de apropiată și pe care o păstrez mereu vie în amintirea mea prin vorbele, gesturile și generozitatea dumneaei.

Pot spune că școala primară și ciclul gimnazial mi-au deschis treptat ochii spre realitate, dar în liceu am înțeles că succesul și existența în sine stau în capacitatea umană de a învăța, de a deprinde abilități, de a te concentra pe ce este important și de a depune efort pentru a vedea rezultate. Din nou, doamna diriginte Gabriela Petrache, profesorul nostru de limba și literatura română, pe care o stimez și îi mulțumesc pentru pregătirea exemplară pe care am dobândit-o în cei patru ani de liceu, a fost alături de mine și mi-a reconfirmat pasiunea mea pentru poezie și proză, pentru cuvânt în cele mai rafinate forme ale sale.

Încă de mic, părinții mei au observat că am o oarecare înclinație spre estetic, spre frumos, mai exact aveam capacitatea de a împleti cuvintele în compuneri armonioase, în care metaforele sau epitetele prindeau viață cu ușurință. Acesta a fost punctul în care și ai mei, dar și eu am realizat că în inima mea creștea o pasiune pentru limba și literatura română, pentru comunicare și dialog interuman. Lucrurile au început să prindă formă după cum spuneam în anii gimnazialui și au atins un soi de apogeu în timpul liceului, pe care l-am absolvit la Colegiul Național din Iași.

Astfel, încă din liceu îmi doream nespus de mult să devin profesor de limba și literatura română, dar mai ales de literatură, deoarece nu mi-a plăcut niciodată gramatica. Talentul meu s-a confirmat la Bacalaureat, când am obținut nota 10 la limba și literatura română, dar nu am simțit că este rezultatul unei pregătiri intense, ci a unei priceperi native.

Totuși, în timpul liceului și mai apoi în anii studenției pe care i-am parcurs la Facultatea de Litere din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, unde mentor mi-a fost d-na prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu, am început să practic voluntariatul în Palatul Culturii din Iași. Primul contact l-am avut în aprilie 2016, când instituția s-a redeschis după 8 ani de restaurare, când am fost observat și întrebat dacă nu doresc să continui activitatea de voluntariat, lucru care a continuat și în următorii ani. Am petrecut multe vacanțe de vară ca voluntar în Palat și am început să interacționez cu publicul vizitator prin intermediul ghidajelor pe care le țineam atunci în Turnul cu Ceas, principala atracție a muzeului recent redeschis.

Oamenii cărora le vorbeam mă întrebau dacă lucrez acolo, probabil din cauza faptului că eram foarte tânăr, iar când le explicam că sunt voluntar, toți mă sfătuiau să urmez calea muzeografiei pentru că sunt, considerau dumnealor, foarte talentat și priceput. Managerul Complexului Muzeal „Moldova” Iași, de atunci, astăzi director general adjunct, d-na conf. univ. dr. Lăcrămioara Stratulat, pentru care port un respect aparte și îi mulțumesc și pe această cale, m-a observat în acea perioadă și a văzut în mine un mare potențial.

Astfel, după absolvirea studiilor superioare, am devenit muzeograf la Palatul Culturii din Iași, în cadrul Muzeului Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”. Deși inițial credeam că voi apuca drumul pedagogiei, Dumnezeu m-a condus spre universul muzeelor. Pot spune de asemenea, deși poate suna ușor amuzant, că întreaga mea carieră, activitate și formare a prins contur și s-a concretizat fiind mereu înconjurat de doamne. Le mulțumesc enorm tuturor doamnelor care au contribuit la omul care sunt astăzi și le asigur de respectul și profunda mea considerație.

Cosmina: Cum te-ai descrie pe scurt?

Carmil: Sunt un om relativ imprevizibil, dar mereu determinat să duc la bun sfârșit un proiect început, deși de multe ori mă pierd în detalii sau etape, fapt cauzat de varietatea de idei care-mi încolțesc în minte. Am obiceiul de a mă angrena în foarte multe proiecte, pentru care mă străduiesc ulterior într-un mod paroxistic să le pot definitiva. În general în viața cotidiană sunt o persoană care caută liniștea și fuge de zgomotul terifiant al fiecărei zile.

Sunt un tânăr la început de drum care încă descoperă mecanismul lucrurilor, modul în care sistemul realității absurde ne orbește pe toți, dar care este oricum inevitabil. A căuta să rămâi omul care ți-ai propus să fii este nu doar important, dar fundamental, însă dacă în evoluția ta trebuie să se producă schimbări majore, poți fi sigur că te vei lovi de ele. Dacă Dumnezeu are alt plan cu mine în viitor, am certitudinea că voi afla la momentul cuvenit. Nu îmi este teamă de schimbare sau de un nou început, pentru că tocmai revelația faptului că suntem de multe ori pioni pe tabla de șah a vieții îmi oferă satisfacția jocului.

Cosmina: Care au fost momentele pe care le vezi ca definitorii în povestea ta profesională de până acum?

Carmil: Este limpede că pentru mine momentul în care am început să practic voluntariatul reprezintă începutul carierei mele de om de muzeu. Prin intermediul voluntariatului mi-am descoperit vocația. Recomand tuturor tinerilor să practice acest gen de activitate, dar să o facă într-un loc unde se regăsesc, unde merg cu plăcere să se relaxeze și să cunoască oameni și povești de viață noi. Am descoperit cu trecerea timpului, cu toate că încă sunt tânăr, faptul că muzeele sunt un loc aparte, special, nu doar pentru că ele adăpostesc patrimoniul cultural de o valoare inestimabilă, dar mai ales pentru că acolo ne redescoperim pe noi ca civilizație, popor, cultură.

Cred că noi suntem cei care dăm viață muzeului, pentru că nicio expoziție, niciun bun cultural nu poate avea o istorie fără noi, cei care am fost creați să formatăm lumea în care existăm, să devenim în timp cultură, valoare și tezaur pentru generațiile care ne succedă. Atunci când pășești în muzeu trebuie să înțelegi că urmează să vezi cu ochii tăi istoria în toate formele ei, să o interpretezi, să o trăiești cu toată ființa ta, pentru că din păcate, toate comorile muzeelor, deși sunt dovada vie a progresului acestei lumi, sunt tăcute, ele grăiesc doar prin propria lor existență și prin mantia expozițională pe care i-o acordă designerul lor: muzeograful.

Cosmina: Cum erai la început și cum simți că te-ai schimbat de atunci?

Carmil: La început eram cum sunt și astăzi: un om curios, îndrăgostit de cultură, de istorie, de literatură, de toate secretele lumii pe care deși nu sunt încă capabil să le înțeleg, ele îmi șoptesc adesea că există. Pentru mine viața este o cercetare continuă a existenței, a realității pe care de multe ori o privesc ca fiind distopică. Eu nu cred că există perfecțiune, pentru că lumea așa cum a fost creată de Dumnezeu, trebuie să-și urmeze cursul atât cu bucuriile, cât și cu lipsurile ei. Cu toate acestea, noi oamenii suntem vinovați pentru tot ceea ce se petrece: războaie, răutate la tot pasul, energii negative și alte anomalii de care ne plângem fără a le vedea adevărata cauză: noi. Transformarea mea, a ta și a tuturor depinde de ceea ce facem astăzi, nu de ce a fost sau ce va urma. Timpul în sine mi se pare relativ, dar aceasta este o altă discuție. Fiecare experiență, fiecare trăire, cuvânt sau faptă ne dictează fie plafonarea sinelui, ori privind într-o manieră idealistă, progresul personal. Nu cred că am avut parte de transformări majore până în acest moment, dar am realizat anumite lucruri legate de oameni, de prietenii artificiali, de cei care promit visuri seducătoare și oferă fantasme infame.

Cosmina: Ce te motivează cel mai mult în activitatea ta?

Carmil: Ceea ce mă motivează cu adevărat în cariera mea este frica de a nu acționa acum cât încă sunt capabil, pentru salvarea a ceva ce a intrat deja în degradare. Poate vă întrebați la ce mă refer, dar răspunsul este simplu: cultura. România este o țară culturală în propria ei substanță, respiră istorie, a plâns, s-a bucurat, este asemenea unui om bătrân, plin de înțelepciunea și de învățătura trecutului. Problema nu este țara în sine și ce are ea de oferit, ci noi, societatea de astăzi, dar mai ales conducătorii statului.

Avem așadar această analogie: România, țară străveche, asemenea unui bătrân deja prieten cu viața, însă din păcate, un bătrân uitat de copiii lui, uitat de nepoți și de toate generațiile actuale care pleacă spre alte zări, neglijând faptul că lasă în urmă vatra strămoșească. Lipsa de respect, subfinanțarea, bătaia de joc constantă a politicienilor iresponsabili, vor duce ușor și sigur la dispariția culturii românești. Vom ajunge în final să privim cum pe scaunul pe care se odihnea cândva bătrâna Românie, plouă trist și nimeni nu-și mai aduce aminte că acolo ne-am așezat cu toții, rând pe rând, bunicii, părinții noștri, și poate chiar și noi. Deși sună bacovian într-un mod nevrotic, nu va mai rămâne nimic în viitor, dacă nu alegem să vedem soarele în mijlocul furtunii – și asta este menirea celor ca mine, noi, tinerii de astăzi, nimeni altcineva. În funcție de lupta pe care o ducem în prezent, copiii noștri vor putea fi liberi, sau etern sclavii propriei noastre comodități.

Cosmina: În calitate de director al Ansamblului Muzeal Catolic Iași, te întreb acum despre latura aceasta managerială, despre leadership. Cum vezi asta și ce stil de leadership alegi?

Carmil: În privința leadershipului ar fi foarte multe de povestit. De când eram elev mi-a plăcut să mă ocup de organizarea anumitor activități cu colegii mei, să mă implic constant în cele trebuincioase, am avut, să zic așa, dorință de a mă face remarcat din totdeauna. De altfel, în gimnaziu am fost șeful clasei, cu toate că aceasta este o poziție care îți aduce din start adversități din partea colegilor, pentru că se crează o situație de superioritate, în care tu ca șef de clasă ești poate favorizat sau văzut altfel de către profesori – elevul de neatins, elevul model. Este din punctul meu de vedere o eroare ca cel puțin pană la liceu să introduci așa ceva, pentru că naște spiritul competitiv mult prea devreme, iar copiii uită să trăiască în unitate și prietenie.

Bineînțeles că la liceu lucrurile se schimbă, dar chiar și atunci se poate implementa ideea elevului de serviciu de exemplu, decât un șef numit sau ales care de multe ori nu face nimic în mod real – este văzut de colegi mai mult drept o voce a colectivului, care foarte rar se poate impune în mod pragmatic.

În prezent mă ocup de conducerea unui nou muzeu în Iași, anume Ansamblul Muzeal Catolic, care este o instituție la început de drum, înființată abia în anul 2024, și care cred eu că trebuie construită frumos, în timp și cu răbdare. Îmi doresc foarte mult să identific o echipă de tineri dornici să înțeleagă muzeul ca entitate, să se dedice acestui domeniu și, dacă îmi va permite și pe viitor conducerea Episcopiei Romano-Catolice Iași, căreia îi mulțumesc pentru implementarea acestui deosebit proiect, să pot aplica un tip de leadership participativ, democratic, în care toată lumea să vină cu idei, să putem aplica diverse tehnici de lucru în echipă, precum brainstormingul, în așa fel încât să asigurăm existența unui concept expozițional remarcabil pentru muzeu. Episcopia Romano-Catolică de Iași se află geografic vorbind într-un loc istoric, în zona centrală a orașului de astăzi și bineînțeles că ascunde multă istorie care merită descoperită. Din acest punct de vedere, după cum spuneam și mai sus, mă voi lupta pentru ca acest muzeu să crească și să devină un punct de interes pentru turiștii Iașului.

Cosmina: Care sunt valorile și principiile care te ghidează în ceea ce faci?

Carmil: Cred că valorile și princiipile ni se schimbă pe măsură ce trecem de la o etapă a vieții la alta. Din complexa paletă de valori care există și care se aplică în meseria mea de muzeograf, cu toate că indicat ar fi să le regăsim peste tot în societate, aș alege loialitatea (poate singurul lucru pe care l-am respectat cu aceeași fervoare indiferent de context), fermitatea, și mă refer la capacitatea umană de a fi sigur și de a călca corect atunci când pornești la drum, curajul, atât de necesar în aceste vremuri tulburi, perseverența, diplomația – pentru că este de preferat ca mereu să poți deshide o ușă, libertatea atât de amenințată astăzi, modestia, credința în Dumnezeu și nu în ultimul rând dragostea.

Am lăsat spre final credința și dragostea, iar dacă am adăuga și speranța am putea astfel numi cele 3 virtuți teologale care trebuie să fie mereu temelia vieții umane. Fără toate aceste lucruri, încununate de cele mai multe ori de sacrificiu, nimic din ceea ce trăim nu poate avea un sens temeinic. Ne putem adesea înșela pe noi înșine cu ceea ce credem că este corect, dar de cele mai multe ori înțelegem fără prea multe explicații că e momentul să ne oprim și să luăm o decizie. Călătoria vieții este romanul pe care-l scriem fiecare dintre noi, și cu toată imprecizia existenței, scriem capitol după capitol.

Rareori ne oprim să citim manuscrisul, rareori aducem îmbunătățiri, de multe ori ne asuprim pe noi înșine, și tot la fel ne aplaudăm pentru nimicuri. Valoarea noastră ca oameni o vom decide personal atunci când ajunși la ultima pagină vom putea alege între a reciti întreaga poveste sau a arunca volumul în biblioteca miliardelor de suflete care tac ascunse de rușinea unei vieți netrăite.

Foto, arhiva personală