ARTA CA IMERSIE PSIHOLOGICĂ în accentele cromatice ale artistei Marinela Rusu (autor: Prof. dr. Ana-Irina Iorga, critic de artă)

În universul plastic al Marinelei Rusu, culoarea nu îndeplinește un simplu rol descriptiv sau decorativ, ci constituie principiul esențial prin care forma, trăirea și reflecția se articulează într-un limbaj vizual profund personal.

Impactul major al lucrărilor Marinelei Rusu asupra privitorului este cel cromatic. Maestră subtilă și curajoasă a culorii, prin elaborarea unei cromatici distincte, artista conferă obiectelor sale fluide o identitate vizuală recognoscibilă, în care nuanța funcționează ca semn plastic și element de coerență stilistică, asociindu-le, prin mozaicare sau împletire îndrăzneață (cum ar fi albastrul de harpă), în compoziții cu o puternică vibrație expresionistă. Dar – este Marinela Rusu o expresionistă? O întrebare cu două răspunsuri aparent contradictorii. Da, este expresionistă în sensul în care tablourile ei exprimă impetuos trăiri emoționale ce se cer reprezentate în regim de urgență, sub semnul catharsis-ului. Pe de altă parte, nu, ea nu este doar o artistă expresionistă, în sensul în care, nu se oprește în punctul de maximă senzorialitate al experienței, ci pășește dincolo, în zona înțelegerii, a analizei și a interpretării, atât a obiectului cât și a experienței pe care obiectul i-o declanșează. Instrumentul pe care îl folosește de fiecare dată este hipercromatica, în varianta pură sau în cea texturată – tehnica mixtă fiind una dintre tehnicile sale preferate.

Sintaxa culorilor sau locuind într-un ametist

Amplasarea culorilor în forme geometrice clar delimitate de linii pregnante, uneori întunecate, ca într-un mozaic cu o structură oarecum inflexibilă, produce impresia plonjării în interiorul unei pietre prețioase, ca în lucrările „Nivelurile conștiinței”, „Ritmuri ancestrale” sau „Ametist”. Violetul, care poate fi uneori copleșitor, este modelat și rearanjat sub focalizările tainice ale luminii. Verdele se încolăcește strident, amenițător, fosforescent, printre triunghiurile și pătratele unui onirism de nedeslușit. Unghiurile clare, laturile transparente, reflexiile luminoase, culorile savant descompuse creează spații specifice cristatelor, dar nu așa cum ar putea fi privite din exterior, ci așa cum ar putea fi… locuite din interior. 

 

 

 

 

 

 

Semantica fluidității sau materia curgând

Diferența dintre substanță și formă sălăsluiește, în lucrările Marinelei Rusu, într-o zonă incertă, crepusculară, marcată uneori, de absența mișcării, ca în „Martorul timpului” care respiră în tonuri reci, alteori în fluxuri aproape nebănuite ale unei dinamici lente, ca în „Căutare de sine” unde se operează o regresie către indistincția originară. Structura adialectică a obiectului îl face să pară static, ca o formă inertă, deși el pulsează puternic din punct de vedere cromatic, la fel ca în „Interacțiuni cu suflet”, o stază incendiară ale cărei transparențe sunt cufundate în mici inserții textile.

În lucrările puternic substanțializate, cum ar fi „Dezvoltarea personalității”, „Sunete subtile”, „Ritmuri” sau seria „Harpelor”, paradigma reprezentării pare a fi neuronul cu sinapse multiple, adus parcă, din rețelele ce poartă un infinit de informații și individualizat într-o entitate ce poartă doar informațiile ce-i fac posibil portretul. „Harpele” sunt, de fapt, portrete ale vieții, iubiri, sau ale lui Kandinski și ale Judecății.

Această viziune a materiei care curge sau care, temporar, se coagulează, se apropie cumva, de reprezentarea conceptului de câmp cuantic, având concentrări sporadice de energie, dar care sunt intens semnalate cromatic, ca în „Zbor”, cu mișcări ondulatorii lente, redate prin linii curbe, ale căror direcții sunt incerte. Regăsim același stil de redare și în tabloul de mărime mare „Eliberarea feminității” (1000/1000cm) și care reflectă de altfel, un studiu magistral de complementaritate cromatică, dar și o idee importantă, de sorginte feministă, ce caracterizează creația artistei: emanciparea, ”eliberarea” femeii din canoanele și prejudecățile societății care o minimalizează ca valoare și potență. Fluctuații cromatice surprinzătoare ce trimit către activitatea onirică a psihicului uman, regăsim și în „Ecranul minții” sau în „Oniric”.

 

 

 

Semiotica sinelui și paradigma freudiană

În această categorie se află lucrările cu tematică psihanalitică asumată. „Regăsire de sine”, de pildă, este un studiu al interiorității, în care linia devine personajul principal. Spirala este simbolul autocunoașterii ca rezultat al călătoriei lăuntrice. Alunecând pe apele sinelui nepătruns, ca într-un duet inseparabil suflet-culoare, se atinge momentul regăsirii în lumina-oglindă, ca într-o revelație. Nuanțele ocru-aurii, amplificate de tușe și inserții textile care oferă lumozitate, temperate de linii și inserții textile mov și albastre, dezvăluie esența personală a artistei. Această lucrare poate fi considerată un remarcabil și neobișnuit ”autoportret” psihic.

În lucrarea „Nivelurile conștiinței” analiza psihanalitică intră în detalii etalate pe verticala tabloului. Asemenea unui cristal, cum ar fi ametistul de care am vorbit deja, conștiința are un centru locuibil, din care îi pot fi privite laturile luminate diferit de razele din exterior. În partea de sus a conștiinței, ca un plafon transparent, luminos, cu radieri spre un orizont subtil, infinit, pot fi văzute mini-structuri în medii albastre sau verzi, traversate de un drum violet. În partea de jos, ca un fundament adânc, abisal, regăsim forme reziduale, preponderent în nunațe de ocru, care păstrează urme ale unor sinapse dispersate și care se diluează pe măsură ce coboară în mediul abisal. Aici este locul depozitului inconștient al instinctelor dar și creuzetul inconștient, în care sunt rejectate traume, suferințe frustrări pe care conștiința noastră le refuză, după cum menționează Freud în teoria sa psihanalitică. Roșul și negrul dau sens acestei interpretări. O linie consistentă se înalță ca o frânghie, realizând o conexiune între subsolul conștiinței și nivelurile sale superioare. Roșul, amorf și fierbinte, își caută cale, diluându-se, de fapt, prin acel proces despre care vorbește psihanaliza, dar și o întreagă teorie și practică spirituală yoghină, acela de transmutare și sublimare a energiilor instinctuale în conștiență și elevare sufletească, spirituală. Este reflectat astfel, un proces complex, dificil, de evoluție personală, trecând de la nivelul instinctual, la acela de ființă conștientă, ce reflectă, prin manifestarea sa, valorile morale ale Binelui, Frumosului și Adevărului, așa cum Platon le-a descris în filosofia sa.

Din același domeniu de analiză al artistei face parte și visul. Preocupată nu doar de obiectul acestuia, Marinela Rusu pare că analizează prin pictura sa și modul în care este construit visul, transpunând limbajul freudian al psihanalizei în limbaj artistic, ca într-o traducere ce se dovedește a fi și o interpretare proprie. Premisa acestui demers este ideea coexistenței și interacțiunii dintre diferitele instanțe psihice, așa cum este reprezentată în lucrarea cu un titlu sugestiv: ”Conștient și Inconștient”. 

 

 

 

 

 

Din punct de vedere compozițional, cele două niveluri psihice sunt dispuse pe o diagonală cromatică implicită, cu valoare dramatică: în partea din stânga jos, regăsim inconștientul, în mai multe nuanțe descompuse ale unui violet abisal, criptat, alături de tonurile joase ale unor griuri ce deschid fisuri albastre. Deși ”inconștient”, pare să spună autoarea, el este viu, mereu în mișcare, manageriind, în felul său de neînțeles, o putere imensă a ființei, depozit al unor energii la care se pare, noi înșine apelăm pentru a ne reconstrui, de multe ori.

În dreapta, sus, conștientul, apare ca un triumf asupra ignoranței de sine, o capacitate nouă a ființei, aceea de a stăpâni instinctele și emoțiile intempestive, de a manifesta valorile morale elevate și care, definesc umanitatea, construită într-o întreagă evoluție social-istorică. Culorile sugerează diluarea spre nevăzut și subtilitate: nunațe luminoase de albastru celest, verde vibrant, atinse vag de violetul care se asociază esențialmente cu o percepție subtilă, rafinată.

Întrepătrunderea acestor registre este deseori subînțeleasă, mai ales în sensul freudian, în care elemente ale inconștientului pătrund, travestite, în conștient. Creativitatea este ea însăși, o manifestare a acestei întrepătrunderi între inconștient și conștient: printr-un proces de rafinare și sublimare, puterea instinctelor, tendințele egoiste sau agresive, sunt ”modelate”, transformându-se, prin transmutare și sublimare, în creativitate ardentă, în puterea de altruism și dorința de a făptui Binele.

La fel, și la Marinela Rusu, relația dintre cele două instanțe psihice este clar una de interdependență, pentru că ea subliniază plastic ceea ce psihanaliza concluzionează teoretic, și anume, că și conștientul pătrunde în id, în inconștient, fisurându-l cu vibrațiile sale, așa cum indică albastrul subteran din dreapta jos. Cu alte cuvinte, visul nu are doar statutul de instrument prin care pulsiunile inconștiente se strecoară clandestin în viața conștientă, ci și pe cel de instrument prin care călătorim, cu vehiculul conștiinței, în apele întunecate ale abisului propriului sine, luminându-l. Ambiguitatea visului permite astfel de interpretări curajoase, chiar dacă numai în limbaj plastic. Dar extensia în plan teoretic s-a operat deja sub forma acestei timide prolegomene. Meritul este exclusiv al artistei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Întrebarea care apare și care își așteaptă răspunsul este dacă la această fisurare a inconștientului, prezentă în tablorile Marinelei Rusu, se ajunge tot prin travestire freudiană și dacă ea este, în cele din urmă, o destructurare sau o distrugere a inconștientului însuși. Artista, ea însăși un psiholog perseverent în căutările sale teoretic-științifice, ne spune chiar ea, într-un interviu anterior: a pătrunde în inconștient, a-l explora și a-l stăpâni prin puterea conștienței, nu presupune o distrugere sau o fisurare a inconștientului. Orientalii din vechime au căutat cu tenacitate modalități de a accesa acest fundament energetic al ființei. Meditațiile profunde, realizate în singurătate, oprirea (măcar pentru un timp) a agitației diurne, ”ascultarea” tăcută a ceea ce clocotul interior al inconștientului ne transmite, au devenit demult porți către autocunoaștere. Psihanaliza a preluat această idee, simplificând-o și făcând-o accesibilă unui public mai larg, prin regresia psihică realizată sub îndrumarea unui psihoterapeut, prin catharsis-ul unui conținut psihic care ne tulbură viața interioară și prin acel moment de insight care luminează gândirea, conducând la înțelegere și la rezoluția conflictului psihic. Frământarea, zbaterea dureroasă interioară, sunt transformate în conștiență, în victorie asupra ignoranței de sine și în libertate”. (M. Rusu, 2024)

În arta Marinelei Rusu, culoarea nu este doar materie vizuală, ci devine spațiu de trecere între afect și conștiință, între intensitatea trăirii și nevoia de a-i găsi un sens. Privitorul nu rămâne în fața imaginii, ci este atras în interiorul ei, într-un teritoriu în care cromatica funcționează simultan ca energie, memorie și instrument de explorare psihologică. Tocmai aici se află forța acestor lucrări: în capacitatea lor de a transforma experiența estetică într-o formă de imersiune interioară, în care vederea devine reflecție, iar culoarea – o cale privilegiată de cunoaștere.