Artistul vizual Leonardo Silaghi – Inspirat și Industrial

Gri  este o culoare neutră între alb și negru. Când auzim  expresii   „este o zonă gri” sau „o nuanță de gri”, înseamnă că  o situație sau un obiect este în ambiguitate, în incertitudine. În pictură, există multe nuanțe de gri, fiecare oferind o schimbare mai subtilă a tonului decât negrul. Din punct de vedere istoric, până în secolul al XIX-lea, artiștii își făceau griurile folosind un amestec de alb și negru, plus un strop de roșu pentru un ton cald sau albastru pentru un ton rece. Griul poate fi realizat și prin amestecarea culorilor complementare  (portocaliu și albastru, verde și roșu, sau galben și violet) sau prin amestecarea tuturor celor trei culori primare (roșu, galben și albastru). Deși gri este uneori numit o culoare „acromatică”, adică „fără culoare”, amestecarea culorilor într-o cantitate inegală va adăuga o nuanță gri, făcându-l un gri „cromatic”, culoarea unui cer acoperit de nori, culoarea  cenușii și a plumbului.

            În Antichitate și în Evul Mediu, gri era culoarea lânii nevopsite și, prin urmare, era culoarea cel mai des purtată de țărani și de săraci. Era, de asemenea, culoarea purtată de călugarii din ordinul franciscan, Ordinul Cistercian si Ordinul Capucine, ca simbol al jurămintelor lor de smerenie și sărăcie. Călugarii franciscani din Anglia și Scoția erau cunoscuți în mod obișnuit sub numele de călugări gri.

            În timpul Renașterii și Barocului, griul a început să joace un rol important în modă și artă. Negrul a devenit cea mai populară culoare a nobilimii, în special în Italia, Franța și Spania, iar griul și albul erau în armonie  cu acesta. Griul a fost folosit frecvent si pentru desenul picturilor în ulei, o tehnică numită grisaille. Pictura ar fi compusă mai întâi în gri și alb, iar apoi deasupra s-ar adăuga culorile, realizate cu glazuri subțiri transparente. Grisaille de dedesubt ar oferi umbrirea, vizibilă prin straturile de culoare. Uneori, grisaille era pur și simplu lăsată neacoperită, dând aspectul de piatră sculptată. Griul a fost o culoare de fundal deosebit de bună pentru auriu și pentru tonurile pielii. A devenit fundalul cel mai comun pentru portretele lui Rembrandt Van Rijn și pentru multe dintre picturile lui El Greco, care l-au folosit pentru a evidenția chipurile și costumele figurilor centrale. Paleta lui Rembrandt era compusă aproape în întregime din culori sumbre. El și-a compus griurile calde din pigmenți negri din cărbune sau oase de animale arse, amestecate cu Lead White, pe care i-a încălzit cu un pic de Red Lake.

            Griul a devenit o culoare extrem de la modă în secolul al XVIII-lea, atât pentru rochiile femeilor, cât și pentru vestele și paltoanele pentru bărbați. Îmbrăcămintea femeilor care lucrau în fabricile și atelierele din Paris în secolul al XIX-lea era de obicei gri. Aceasta le-a dat numele de grisette. Griul a devenit, de asemenea, o culoare comună pentru uniformele militare; într-o epocă a puștilor cu raza de acțiune mai mare, soldații în gri erau mai puțin vizibili ca ținte decât cei în albastru sau roșu. Gri a fost culoarea uniformelor Armatei Confederate în timpul Războiului Civil American și a Armatei Prusace în timpul Războiului Franco-German din 1870.

            Câțiva artiști de la mijlocul secolului al XIX-lea au folosit diferite tonuri de gri pentru a crea picturi memorabile; Jean-Baptiste-Camille Corot a folosit tonuri de verde-gri si albastru gri pentru a da armonie peisajelor sale, iar James McNeill Whistler a creat un gri special pentru fundalul portretului mamei sale și pentru propriul său autoportret. Tonurile de gri ale lui Whistler au avut un efect asupra lumii muzicii, asupra compozitorului francez Claude Debussy. În 1894, Debussy i-a scris violonistului Eugène Ysaÿe descriindu-și Nocturnele drept „un experiment în diferitele combinații care pot fi obținute dintr-o singură culoare – ceea ce ar fi un studiu în gri în pictură”.

            La sfârșitul anilor 1930, griul a devenit un simbol al industrializării și al războiului. A fost culoarea dominantă a celebrului tablou al lui Pablo Picasso despre ororile războiului civil spaniol, Guernica.[1]

            Eva Heller afirma  în „Psihologia culorii” că griul este din punct de vedere psihologic  cel mai greu de gândit: este prea slab pentru a fi masculin, prea amenințat să fie feminin.  Nu este cald dar nu e  nici rece. Nu este   spiritual  dar nici  material.   Acestea ar fi motivele   pentru care  ea îl  numește „culoarea fără caracter”. Aparenta   lipsă de emoționalitate  și de “caracter” a griului este asociată,  în stil aristocrato-industrial,   de către  pictorul Leonardo Silaghi, prin expoziția “Fixație orală”, cu fascinația pentru gură și felul în care aceasta poate lua diferite expresii și forme particulare, inspirând mai  multe nuanțe poetice metaforei lingvistice a lui  Liviu Rebreanu : „Gura lumii este o poveste fără sfârșit, dar sufletul nostru este adevărul etern.” 

            Expoziția  „Fixație orală”   vernisată pe 29 august 2023, demers curatorial al  Georgiei Țidorescu, deschisă  până pe 01 octombrie  2023 la  Borderline Art Space, care a și organizat-o prin Asociația Culturală AltIași, face parte din proiectul „Evadări post-umane”, co-finanțat de AFCN și Primăria Municipiului Iași.  Colecția de lucrări din această expunere, pornește de la fascinația gurii, concept ce face parte din teoria psihanalitică  a lui Freud, care sugerează că dezvoltarea umană implică trecerea prin diferite etape în care anumite zone ale corpului sunt surse principale de plăcere. Silaghi se folosește de simplificare, reducere la esențial, pentru a reda gura în diferite ipostaze, de la aspectul unei flori sau unui nor până la ambiguizarea sa. În lucrările expuse la Iași, parte dintr-un ciclu început în 2018, are la bază nuanțe de gri, culoarea fiind mai mult o distragere de la formal decât un ajutor în înțelegerea subiectului. Unul dintre cei mai cunoscuți artiști obsedați de gură ca parte anatomică a fost Willem de Kooning, care o plasa ca punct focal al picturilor sale.[2]

            Leonardo Silaghi ( născut  în 1987, Satu-Mare, România) este un artist român care trăiește și lucrează în prezent la New York și la Cluj-Napoca, România, unde a absolvit Facultatea de Pictură a Universității de Artă și Design. Printre expozițiile recente se numără: “Like a Light Beam Forgotten on a Porch”, Iomo Gallery, București (2021); “Parțial Decomandat”, Muzeul de Artă Cluj, Cluj-Napoca (2021); “Practice for Responsiveness”, Galleria Doris Ghetta, Ortisei (2021); “Echos Beneath the Waves”, Muzeul de Artă Cluj, Cluj-Napoca (2020); “L’Art, s’invite dans l’industrie”, Energom, Cluj-Napoca (2019); “Romanian Eyes”, Space K, Seoul (2018); “Leonardo Silaghi’’, Galerie Kornfeld, Berlin (2015). Practica artistică a lui Silaghi, bazată pe o educație academică excelentă, s-a transformat remarcabil în ultimii ani, de la modelele tradiției est-europene la temele picturii occidentale. El abordează toate subiectele și problemele sale prin intermediul picturii, pe care o cercetează cu atenție și cu o mare îndemânare tehnică. Cu toate acestea, artistul își păstrează totuși o mare ușurință și dinamism în cadrul acestui mediu. Figurația și abstracția fac parte din repertoriul lui Silaghi, la fel ca și culoarea și concentrarea și reducerea paletei sale la nuanțe de gri, o caracteristică a picturii sale. Spațiul este indicat printr-o desfășurare minimă de linii, iar profunzimea este obținută fără a implementa umbre. Artistul creează o reprezentare legată de obiecte prin intermediul unor forme de bază.   Clădiri ale unor fabrici părăsite şi maşini vechi au fost necontenit teme centrale abordate de artistul Leonardo Silaghi. Picturile sale prezintă motive industriale şi viscerale realizate în gri şi tuşe de culori intense. În cadrul noilor sale lucrări Leonardo Silaghi se îndepărtează însă de o reprezentare direct obiectivă şi se apropie de o redare abstractă, care totuşi păstrează atmosfera industrială.

            Griul silaghian din „Fixație orală” induce  detașarea, neutralitatea, indecizia,  imparțialitatea și un mediu între două extreme – optimism și pesimism. Totodată acest  gri plimbă imaginația contemplatorului  prin  rutină, dar îi și  înnobilează simțămintele.  Spectatorul are senzația că se   topește  în culoarea prafului și a tristeții dar   i se  inoculează în venele aprecierii estetice și ceva   din puterea unui cardinal gri,  determinându-i-se  apoi, iar și iar,  remușcările și  întoarcerea  la pocăință prin îngenunchieri în  tonul timpului plictisit și  al maturității nostalgice. Artistul ne dezvăluie prin lucrările sale că  griul își  are rădăcinile sale psihologice în compromis și ne face să-l  percepem  ca emoționant, liniștit și pasiv pentru că este opusul culorilor luminoase, zgomotoase. L-a pictat  calmant și controlat, parcă evocând imagini de conservatorism, formalitate și chiar plictiseală,  cu   tonuri somnoroase, făcându-l reprezentativ pentru singurătate, izolare și chiar depresie. Dacă întrezărim  natura  apatică a griului  ca o calitate negativă, Silaghi  ni-l dezvăluie  ca pe un mediu calm, înțelept și fericit între extreme, mediu în care gura e pictată în ipostaze stranii: seducătoare, senzuală, opresivă, furioasă,  tristă, monotonă , lipsită de  iluzii.

            Abordând teme și estetici de tip industrial sau tehnic, pictorul și-a asigurat o mare  libertate de exprimare. În creațiile  lui, este  fascinat de simplificare, un principiu cardinal în practica sa, fapt care  diluează  bariera dintre subiect și redarea sa tehnică.

Și cu toată această zonă gri , creația lui Silaghi  nu este plină de anxietate, nu este crudă sau pradă fatalității. Limbajul lui  plastic nu este greoi. Pare mai mult o satiră timidă cu tonuri poetice gri, ceea ce încurajează încadrarea  artistului  la “Izolați”, pentru că Silaghi  are un mod particular de a fi, de a gândi și de a crea, fascinat de gura lumii care poate fi  sclava iubirii, plăcerii, onoarei, talentului, comunicării,  puterii, cruzimii,  făcând băi de mulțime în tonuri de gri nobil și cald  sau băi de mulțime în tonuri  de gri banal, rece întunecat.  

Uneori arta și artistul nu pot să  se comporte conform așteptărilor lumii, se comportă conform adevărurilor fără caracter ale lumii. Pentru că gura lumii poate iubi și lăuda dar   poate și umili, poate judeca, poate condamna, poate respinge. Iar arta și artistul  au nevoie să se știe acceptaţi, iubiţi asa cum sunt, cu viziunile lor, cu adevărul lor. De multe ori  arta contemporană pare ca un deșert  unde apare câte un izolat, precum Silaghi,  stârnind  furtuni  vizuale  prin tușe  temperamentale, prin  culori  fără caracter, prin  perspective atmosferice și industriale, prin fascinații și  fixații.  Arta sa este o atitudine, nu este  numai o etalare de imagini. Tablourile   par a fi fără umbre,  cu lumină egală : uneori  calme, uneori clocotitoare , uneori  delicate, uneori vibrante,  sugerând că artistul  trăiește existența ca  pe o  mare viziune a nobleței sau cruzimii griului și pune emoția în raport cu industrializarea.

Inspirat și industrial am putea exclama,   dar astfel arta lui Silaghi și-ar  pierde semnificația inițială. De aceea ne îndreptăm atenția spre  calitatea artistică. Artistul transmite un mesaj important pentru contemplator. Pictura pentru el este un limbaj codat (ciudat pentru neinițiați), un mod de exprimare original și sensibil. Sensibilitatea sa este vie. Descrie prin limbajul plastic propriu, probleme estetice preconcepute, dar și întregul mister al griului. Pare a avea o anumită libertate degajată , o anumită naturalețe.  Delicatețea sau cruzimea griurilor, perspectiva industrială și atmosferică  a liniilor curbe  stârnesc emoții estetice ce înfioară  sufletul privitorului. Nu se poate spune cât de fascinat e artistul de civilizația industrială, și cât e de fascinat de  problematica socială, atunci când zona gri  invadează spiritualul și se ajunge la o stare de plictis și suprasaturare.

Încercând  să epuizeze toate variațiile unei idei, pentru a observa procesul transformativ atât cel industrial cât și cel societal,  artistul pare un vizionar, un om înaintea  griurilor sale. Poate arta contemporană nu traversează cea mai bună perioadă  și  de aceea, creatorul    alege inconștient culoarea gri, tocmai pentru a   da caracter compozițiilor plastice vizuale, pentru a da  acea noblețe, pe care această culoare controversată, gri,  a transformat-o  într-o adevărată magie. Silaghi  face dovada timpului în care trăiește într-un stil inovator, plin de expresivitate tocmai prin nonexpresivitate, prin culori fără caracter dar pline de noblețe , mai mult  prin sugerări decât prin figurări,  ceea ce presupune că e într-o adevărată  aventură artistică,  atingând acea  independență absolută și reciprocă între formă, culoare, spațiu, perspectivă, inspirație și industrial.

[1]  https://www.pictorshop.ro/blog/pigmenti-de-gri-in-pictura/

[2] Textul curatoarei Georgia Țidorescu