Iubirile lui Ernest Hemingway

A iubit pericolul, femeia, oceanul, coridele din Spania, viața convertită în cuvânt, faptul divers și nemurirea. Voia să cunoască până la capăt puterea și slăbiciunea cuvintelor, dar mai ales, cuvintele prin care putea să câștige nemurirea. Avea ceva original, în a-și face cititorii, să se simtă, ca într-un club privilegiat. A străbătut scena literară a anilor 1950, ca cel mai bun scriitor al timpului său, manifestându-se cu modestie în fața lumii. Proza sa strălucitoare, cu inovații de stil și conținut, cu harul de a povesti și de a nu rosti adevărul până la capăt, este plină de nestemate. Rămâne în nemurire, așa cum și-a dorit. Unii critici l-au detestat, alții l-au adulat, admirat și idolatrizat. Scriitorului american Ernest Miller Hemingway (21 iulie 1899 – 2 iulie 1961) i s-a decernat Premiului Pulitzer, în anul 1953, și Premiul Nobel pentru Literatură, în 1954, pentru „pentru măiestria artei narative demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”.

În 2021 s-au împlinit 60 de ani de la decesul scriitorului Ernest Hemingway. În semn de omagiu, în lume și la noi, au fost traduse două cărți importante: una dezvăluie o confesiune despre cum a iubit două femei în același timp, toată viața, scrisă de către un prieten al său, iar cealaltă – scrisă de un agent C.I.A – despre cum a fost spion rus.

A fost reporter de război, atât în Primul Război Mondial, (1917 – 1918), cât și în Al Doilea Război Mondial, (1939 – 1945), dar și în Războiul civil spaniol, (1936 – 1939). Supraviețuise unor pandemii, (antrax, malarie), blocajului renal, celor două accidente de avion, rupturii de splină, arsuri grave, fracturii de craniu şi de vertebre, tratamentelor cu electroșocuri din spitalul de psihiatrie, când a ales, ca ultimul glonț din pușca preferată, să-i arunce în tavan creierul. Nevasta lui l-a găsit prăbușit într-o baltă de sânge pe podeaua din casa lui din Ketchum, Idaho, SUA.

A plecat din această lume în drumul fără întoarcere, atunci, în acea zi toridă de iulie, cu o întrebare fără răspuns. O rană vie în inimă, ce-o avea de-o viață: „Cum știe un tânăr care se îndrăgostește pentru prima dată, că aceasta va fi marea și singura iubire a vieții lui ? 

Despre cum vedea femeia și cât de fascinat era de sufletul feminin, cum a iubit în același timp două femei toată viața, vă povestesc acum.

Prima iubire, prima nevastă

Avea 19 ani, pleacă pe front în Italia, ca voluntar al Crucii Roșii Americane. Este accidentat, ajunge în spital unde o cunoaște pe Agnes, mai mare cu 7 ani ca el. Era înalt, atletic, avea o frumusețe de actor de cinema de la Hollywood, cucerea toate femeile, vorbindu-le. De atunci, de pe front, își dă seama de magnetismul său, de puterea de a-i influența pe celorlalți, și, că are succes la femei.

Pe Agnes o vede altfel decât pe celelalte infirmiere. E prima lui dragoste, iar când se întoarce în America, poartă poza ei în buzunarul halatului de casă, îi trimite scrisori înflăcărate de dragoste. Visează cu ochii deschiși, se vede însurat cu ea. “Ochii care nu se văd se uită”, cum zice proverbul românesc, Agnes îl anunță într-o scrisoare, că se căsătorește cu un locotenent. Tristețe mare în sufletul său! O uită greu, ajutat de mult alcool, fum de țigară și nopțile agitate cu prietenii.

Ca să o uite pe Agnes, scrie mult, bea și fumează enorm, își trimite poveștile către toate redacțiile. Pentru mama sa, felul de a scrie, de dimineața până seara, reprezintă ceva neserios, chiar o pierdere de timp. încă de când era copil, ea a vrut altceva de la băiatul ei. Actrița frustrată și prea puțin talentată, tiranică, posesivă, egoistă, îl îmbracă pe băiat, cu rochițe, în copilărie, la fel ca pe sora lui mai mare, iar în adolescență îl obligă să studieze violoncelul împotriva voinței lui, îi repetă de multe ori, că nu e bun de nimic. Că e idiot.

Hemingway scrie de la 13 ani, nu poate renunța la scris. Ca să uite de lecțiile de violoncel, se izolează în literatură, citește tot ce prinde. Are 21 de ani, când mama sa îl alungă din casă, pentru că scrie prea mult și nu câștigă bani. 30 de ani, nu uită atitudinea mamei sale, însă el o ajută atunci când va fi văduvă și bolnavă. Îi  va trimite lunar, bani obținuți din cărțile publicate, până la moartea ei.

Dat afară din casă la 21 de ani, fără o diplomă, un loc de muncă, fără casă, se adăpostește la un prieten din adolescență. Tânărul scriitor ajunge în apartamentul lui Yeremia Kenley Smith, fratele lui Bill, din Chicago. Are unde locui o vreme, își caută de lucru, publică și are succes, trăiește din banii câștigați din scris. Muncește pentru scriitura lui vie.

Hadley Ricardson, o fată de modă veche, și prietenă cu familia Smith, este și ea invitată la Chicago, ca să își revină după moartea mamei sale. Fata nu este o frumusețe, are părul lung și sânii mari, poartă rochii lungi, nu se machiază, e caldă modestă și supusă. Scriitorul o place. Deși e mai mare decât el cu niște ani, tinerii se mută împreună, se căsătoresc.

Parisul anilor nebuni, cele o sută de zile și o dragoste nouă

Hemingway se căsătorește cu Hadley în America. Sunt tineri, săraci, se iubesc și viața este grea. E corespondent pentru “Toronto Star”, primește 40 de dolari pe săptămână, bani prea puțini pentru întreținerea unei familii. Din cauza “boom”-ului economic american, viața devine scumpă.

E perioada expatriaților de după Primul Război Mondial, când mulți artiști Americani se îndreaptă spre Europa, ca să aibă din ce trăi. În Parisul anilor nebuni, de după Primul Război Mondial se trăia bine, În 1921, Hemingway se mută la Paris, ca să scape de sărăcie. Pleacă din America spre Europa cu o scrisoare de recomandare pentru a intra în salonul scriitoarei Gertrude Stein. De la acesta ia lecții pentru perfecționarea scriiturii. Cu puținii dolari americani pe care-i câștiga de la “Toronto Star” duce în Paris o viață mai bună.

Într-o zi, la o masă din vestita cafenea “Closerie de Lilas”, care există și astăzi în Paris, apare și Scott Fitzgerald, ca să ia cina, cu nevasta lui, Zelda. Se cunosc și devin prieteni. Scott îl recomandă la niște edituri. Apoi soții Fitzgerald îi invită pe soții Hemingway și pe cele două surori, Pauline și Ginny Pfeifer, la cină.

Pauline era fata bogată, snoabă și modernă, din Piggot, Arkansas SUA. Scundă, cu sânii mici, tunsă scurt, se îmbrăca cu rochii scurte cu franjuri și decolteu adânc, asortate cu bijuterii ieftine, se ruja cu un roșu strălucitor. Venise la Paris, ca să scrie la revista “Vogue”. Circula zvonul că nu-și găsea bărbat, voia să se mărite. Are tată bogat, proprietar de bancă în America, cu lanuri de bumbac, porumb și soia, un lanț de farmacii. Fratele tatălui, care o adora pe Pauline, pentru că nu avea moștenitori, ci doar un brand de parfumuri, era la fel de bogat, își subvenționa nepoata. Pauline cheltuiește în voie, pe haine scumpe, taxiuri, restaurante, pe tot felul de nimicuri și tentații moderne. Fata avea destul bani, ca să-și alunge plictiseala, la Paris. Își permitea orice ar fi avut poftă, la modul exclusivist, chiar și safari, în lux și confort. Era proprietara unei ambarcațiuni, avea niște case în America, apartamente luxoase la Paris. De când îl cunoaște pe Hemingway, îl vrea numai pentru ea.

Brusc, se împrietenește cu nevasta scriitorului. Vine în vizită cu sora sa, aduce cadouri scumpe la toată familia. Prietenia, cu nevasta celui pe care-l râvnea, era doar un pretext de a intra cât mai adânc în familie, ca să dezbine, ca să-și croiască traseul spre inima scriitorului.

Americanca bogată ce râvnea la Hemingway, care era sărac, însurat și cu băiat preșcolar,  “iubește” ceea ce iubea scriitorul: să schieze în Austria, să meargă la picnicurile din Auteuil și la coridele din Spania, să facă drumeții în Pădurea Neagră din Germania. Și să pescuiască.

Îl vrea cu orice preț, e pe urmele lui. La început îi invită pe soții Hemingway la ceai, ca să-l ademenească doar pe el, în patul ei, fără ca nevasta lui să bănuiască. Apoi o invită doar pe Hadley la parade de modă, o copleșește cu cadouri, îi cumpără revistele și cărțile râvnite, peste tot plătește consumația. Ca ea să nu bănuiască ceva.

Interesată de munca lui Ernest, ea se invită în cămăruța lui doar cu masă, scaun și fereastra spre râul Sena, închiriată special pentru ca el să scrie în liniște. E liberă și prea dispusă, ca să-i țină de urât. Îl deranjează, și el are de scris. Deșteaptă, cochetă, amuzantă, plină de dorința de a-l cuceri pe scriitor, și a-l târî în patul ei, îl invită la restaurantele scumpe ale Parisului, plătește peste tot consumația de la bar, biletul la spectacolul de operă, sau masa la restaurant.

Hemingway cedează. „M-a învățat să beau ceva în apartamentul  ei atrăgător  de pe Rue Picot și așa s-a întâmplat totul. – i se confesează Hemingway lui Hotchner – Devenise ca un drog cu insistența ei, am devenit atașat de ea ca de Hadley”.

Sărăcia macină și istovește. Febra scrisului și dorința de confort, îl aruncă în brațele fetei bogate. Cei doi se întâlnesc, fac dragoste pe ascuns, prin hoteluri de lux închiriate de ea, sau în apartamentele ei luxoase mai rar, ca să nu-i vadă vecinii.

“Hadley era simplă, de modă veche, receptivă, virtuoasă; – își amintește Hemingway – Pauline era șic, stilată, agresivă, șireată, modernă. În pat erau ca ziua și noaptea. Hadley era supusă, doritoare, un discipol, un orgasm dulce. Pauline explozivă, exuberantă, deținând controlul, mă călărește, juisează ca o furtună. Sunt complet opuse. Eu o controlez pe Hadley, iar Pauline  pe mine”.

Bamby, fiul lui Ernest, c-așa-l alinta, se îmbolnăvește de tuse convulsivă, iar familia Hemingway intră în carantină pe Riviera Franceză. Băiatul are nevoie de ajutor, Pauline e pe fază, se oferă să ajute, căci avusese boala în copilărie. Stau toți în același hotel, Pauline duce mâncare băiatului până se vindecă, numai ca să poată face dragoste cu scriitorul.

“Eram fericit ca două femei atrăgătoare să aibă grijă de mine, dar în același timp, mă simțeam destul de stânjenit”, își amintește peste ani scriitorul.

Scott Fitzgerald, care se afla și el pe Riviera Franceză cu nevasta sa Zelda, îi atrage atenția lui Ernest despre pericol: „Am și eu ochi, să știi. Felul în care se uită la tine. Cum stă în preajma ta. O lingușește pe Hadley. Acum a venit aici. “O femme fatale”  ți-a întins o cursă. Cândva a venit prima oară la Paris, umbla vorba că își caută soț (…). Te vrea doar pentru ea, mi-a zis, și va face orice, ca să te aibă. O să-ți distrugă căsnicia dacă nu scapi de ea”.

“Îmi place să le am în preajmă. Mă stimulează, îmi dau avânt și, înainte să îmi dau seama, sunt îndrăgostit de amândouă în naivitatea mea copleșitoare, fără să bănuiesc o clipă că Pauline nu e acolo ca o femeie singură, care se bucură că e cu o familie, ci că vrea să ne despartă și să mă aibă doar pentru ea. Le iubesc pe amândouă. S-ar putea să-mi aducă ghinion, dar sper să nu.  Sper să putem continua așa”, îl consolează Hemingway pe Fitzgerald.

Soții Hemingway părăsesc Parisul, cu destinația spre Austria, la schi, ca să rupă orice legătură cu Pauline, însă femeia atrăgătoare, rapace și îndrăgostită, îi urmărește. Se cazează în stațiunea alpină, alături, în camera de hotel. De la un editor din New York sosește o telegramă. Este anunțat, că i se publica “Fiesta”. Trebuie să se prezinte la editură. Drumul e lung, își rezervă bilete de avion pentru Paris, se cazează în Montparnasse la un hotel.

Pauline, cum află că el a părăsit Austria, își face bagajul și cu primul avion zboară și ea spre Paris, se interesează unde s-a cazat, se prezintă la ușa lui. Îl duce în cluburi de noapte și restaurante, la Operă, la teatru, și-n apartamentul ei fermecător de pe Rue Picot. Trăiesc cu intensitate patru nopți, pline de amor nebun, până la plecarea lui cu vaporul spre America.

După iarna petrecută în Austria, plecarea în America, reîntoarcerea în Paris, apoi în Austria,  nu i-a fost de ajuns să o uite, căci primăvara i-a reunit. Pauline, perspicace și dibace, împreună cu sora sa, o invită pe Hadley la o plimbare cu motocicleta, ca soția scriitorului să nu devină bănuitoare, că ea îi furase inima bărbatului ei.

Hadley bănuia ceva, dar nu era sigură. Într-o zi, o ia la întrebări pe Ginny, sora lui Pauline, de la care află, că scriitorul o iubește mult pe sora ei. Își înfruntă soțul cu blândețea ei curajoasă, îl întreabă dacă el o iubește pe Pauline. Cu lacrimi în ochi și inima plină de tristețe, îl imploră pe Ernest să salveze căsnicia, însă el face o scenă groaznică, reproșându-i că a deschis discuția. El le voia pe amândouă. Nu voia să se trădeze.

Ruptura dintre ei este evidentă, înstrăinarea sigură, mirosea a divorț, însă niciunul nu avea curajul să o vorbească despre subiect. Disperată, o vreme, dar sperând să nu-l piardă, soția lui se resemnează. Îi trecuse cu vederea toate aventurile de scurtă durată pe care le avusese înainte de a o întâlni pe Pauline.  Credea că îi va trece amorul și de această dată, însă el se temea că soția sa va strica “echilibrul”.

Cu durere în suflet, sătulă să vadă că Pauline este pe urmele lor tot timpul, îi propune lui Ernest, ca o sută de zile să stea separați. Dacă la finalul perioadei, Ernest îi va spune că o iubește pe Pauline, atunci vor divorța. Pauline ar fi fost de acord cu “menajul a trois”, dacă Hardley nu ar fi divorțat, numai ca să fie cu Hemingway. Era destul de bogată ca să-i țină pe toți trei într-o viață îndestulată, în case cu servitori și tot confortul. Pe cine se baza și de cine se va dispensa nici el nu știa.

După cele 100 de zile

Hadley se izolează și ea în apartamentul lor din Paris, fără să comunice prea mult cu Ernest, care pleacă în exil în mansarda oferită de un prieten, cu câteva lucruri personale și inima îndoită. Pauline pleacă în SUA de unde-i trimite zilnic scrisori răvășitoare, la care Ernest îi răspunde.

 “În mine sunt doi bărbați, ambii îndrăgostiți, – i se confesează Hemingway lui Fitzgerald –   dar sunt gemeni care nu pot trăi separat – acum unul trebuie să moară –   gemenii din mine au aceleași emoții, dar trebuie să inventeze, să se prefacă și să evadeze. Te urăști pentru că îi ții în viață pe amândoi, dar știi că unul trebuie să moară și totuși te bucuri de irațional pentru că două femei te iubesc într-o lume fictivă și irațională nu foarte diferită de cele pe care  le creăm în romanele noastre, un Paradis izolat”.

Scriitorul are nevoie de calitățile strălucitoare ale lui Hadley de optimismul și bunătatea ei, dar și de banii și confortul lui Pauline. Zilele sunt negre, nopțile îngrozitoare marcate de coșmaruri. Nu știe ce să facă, are o tentativă de suicid. La Jofrey Club, se întâlnește cu Josephine Backer, care fusese și ea prinsă între doi bărbați, el i se confesează, ea îl ascultă.  Încă nu știa pe care să o respingă și pe care să o apropie.Cele 100 de zile trec repede.

Infinitul de termină acolo unde începe veșnicia, numai situațiile lumești sunt marcate de de limite impuse. După 70 de zile, primește o scrisoare de la Hadley prin care îi cere divorțul. “În adâncul sufletului sperasem în zadar ca, atunci când cele 100 de zile se vor sfârși, Hadley să-mi accepte dorința de a le păstra pe amândouă în viața mea. Dar scrisoarea scurtă și dezolantă a lui Hadley, prin care renunța la mine, m-a făcut să-mi simt durerea, faptul că se simțea exclusă, pierderea pe care i-o pricinuisem, iar acum începeam să-mi fac din nou griji în privința sufletului meu”, își amintește peste ani.

Ernest îi scrie lui Hadley. Orgolios, el o felicită pentru decizia ei, fără să-i pomenească nimic despre durerea despărțirii lui, sau să-i ceară, să rămână căsătoriți, că aveau un băiat, sau oricare alt motiv, iar Pauline să rămână amanta lui în continuare. O anunță că este de acord cu divorțul, îi cedează drepturile de autor de la romanul „Fiesta”, care tocmai ieșea din tipografie.

Pentru cine bat clopotele de nuntă?

Hemingway îi scrie lui Pauline o lungă scrisoare, prin care o anunța că Hadley capitulase, o cheamă la Paris. În locul escapadelor amoroase prin hoteluri sau prin apartamentele lui Pauline, se instalează liniștea și praful, refuzul și revolta în sufletul lui.  Este amabil cu ea, pentru că îi oferea confortul necesar, își vede, trist, de scris. Clopotele bat de nuntă pentru Pauline și nu era bucuros.

Șocul divorțului îl lasă fără erecție. Logodnica se ocupă de aranjamentele pentru viitoarea nuntă fastuoasă.Timpul trece, erecția nu se întâmplă. Nu are chef de ea. Dorm spate în spate. Ce să facă? Urma o lună de miere. Încearcă poțiuni chinezești, cantaridină pentru vaci, diverse pastile, electrozi pe testicule, bea sânge de vițel. Degeaba! Pauline catolică devotată, îl trimite la biserică, să se roage la Sfânta Maria. Hemingway nu era religios. “ Eram disperat, – îi spune prietenului său Hotchner – așa că m-am dus. Bisericuța avea un altar unde era o statuie cu Fecioara Maria la picioarele căreia  se rugau două maici. Jenat, am îngenunchiat timid în fața fecioarei, privindu-le. I-am vorbit Fecioarei în șoaptă: <<Sfântă Fecioară, nu sunt membru de seamă, însă femeia mea da, și am o rugăminte din partea ei.  După câte vezi sunt bărbat, și datoria mea e să plantez sămânță, însă, pentru a face asta, am nevoie de o sapă viguroasă. Fecioara Maria, cândva aveam o sapă bună, însă de la o vreme lucrurile s-au schimbat. În numele Fiului și al Sfântului Duh, fă altfel încât, să am din nou o sapă viguroasă, ca să-mi pot planta sămânța. Amin!>>”.

După “rugăciunea” de la biserică, lucrurile se îndreaptă, e tot mai dornic să stea de vorbă cu preoții catolici. Nu devine religios. După nuntă, tinerii căsătoriți se mută în America, la familia Piggott. Scriitorul începe să scrie o carte nouă, în viața nouă plină de plictis, cu nopți pustii, banalități monotone și zdrobitoare. Are o scurtă și nefericită viață lângă a doua nevastă, un trai deprimant, marcat de confort luxos, putea scrie în voie, iar el iubea pericolul, nu plictiseala.

Prietenul său Fitzgerald îl anunță printr-o scrisoare că Hadley s-a căsătorit cu un jurnalist american corespondent la Paris pentru Chicago „Daily – News”. Vestea îl surprinde. Nu-i pică bine. Cu prima nevastă rămâne prieten până la moarte.

Cuba, “Adio arme”, noua amantă

Scapă de „închisoarea luxoasă” a familiei Piggot, după ce soția sa naște greu al doilea băiat. O părăsește în momentul când aceasta o anunță că este însărcinată. Scria „Adio arme”, nu mai suporta plânsul unui bebeluș, avea nevoie de singurătatea lui creativă. Și pleacă. Dispare în „Havana”, în Cuba. Își duce viața printre mese de joc, cluburi de noapte, femei frumoase, pariuri la pelotă, trupe de dans și muzicieni, restaurante, baruri. Căci pe unde a cutreierat lumea, sau a locuit, avea barul preferat unde își prepara un daiquiri.

Ar fi vrut să divorțeze de Pauline, dar nu știa cum, pentru că aceasta își apela unchiul bogat, venea cu un cadou costisitor. El nu avea nevoie de banii unchiului. Voia să scape de nevastă. Îi trimite poze cu frumoasa Jane Mason, amândoi pe vasul „Anita”, însă Pauline nu cedează.

Jane Mason avea 22 de ani, era o blonda cu păr lung și reflexe roșiatice, o femeie foarte frumoasă.Nu-i lipsea nimic. Căsătorită cu un bărbat mult prea ocupat, directorul de la Pan American Airways, devine amanta lui Hemingway. Se plimbau în mașina ei decapotabilă, sau la bordul navei „Anita”, zile întregi. Pescuiau împreună, vânau porumbei, făceau pariuri pe sume mari la vânătoare. Femeia frumoasă și vulcanică semăna în multe privințe cu Zelda, nevasta lui Fitzgerald, care era la fel de petrecăreață și bețivă.

Pe Jane Mason n-a iubit-o, însă așa cum scria Fernanda Pivone în sa biografie, deși era măritată, “ea poseda totul ca să-l poată atrage, nu numai o excepțională frumusețe, dar și un fel deosebit de a fi <<taugh>>, de a pescui pe nave mari, de a bea cu dezinvoltură, de a nu suferi de rău de mare și de a îndeplini, cu mare îndemânare, toate îndatoririle care se cer pe o ambarcațiune.”

Fata dispare din viața scriitorului, așa cum a apărut. Într-o ceartă cu soțul său, se aruncă de la etaj, nu moare, zace apoi multe zile prin spitale pentru recuperare.

Dar cât au fost împreună cei doi, Pauline e la concurență cu noua amantă. Se duce la doctor, scapă de urechile clăpăuge, negi și alunițe, buzele imperfecte, nasul mare, slăbește mult după ultima sarcină și sosește în Havana. Tot atunci, ea îl convinge pe unchiul Gass să cumpere pentru ea o nouă ambarcațiune.  Ajunge în Cuba și-i dăruiește vasul, pe care soțul ei îl botează “Pilar”. Ea îi promite că se va ține de el ca un cățeluș. Se aruncase în brațele lui, încă de la Paris, nu voia să renunțe la el. Scriitorul își vedea viața altfel cu ea, iar acum voia cu orice preț să evadeze din mariaj.

Hemingway avusese relații extraconjugale chiar din timpul primei căsătorii, n-au ținut mult.Toate femeile care l-au marcat sufletește, le-a transformat în personaje, în opera sa.  Lady Duff Twysden devine Brett Ashley din „Soarele răsare”; Jane Mason devine Margot Macomber din „Scurta viață fericită a lui Francis Macomber”, plublicată în 1936 în revista  „Cosmopolitan” și ecranizată în 1947, cu actorii Gregory Peck și Joan Benett, în rolurile principale din film. Și Hadley Ricardson, prima nevastă, rămâne în nemurire, căci și ea devine personaj în opera sa.

În Cuba, răvășit de disperarea că nevasta nu-i dă divorțul și faptul că o lasă cu un sugar, scrie „Bătrânul și marea” cartea mult prea citită și premiată. Pleacă în larg, pescuiește marlin, dar fobiile, delirul, obsesiile rămân aceleași. Oricine îi este suspect, este trimis de F.B.I. ca să-l spioneze. Scrisese despre Franța, Cuba comunistă, Germania Nazistă, Spania fascistă, Italia fascistă, cândva. Și petrecea prea mult timp prin Cuba, decât în America. Scria și bea.

Fitzgerald îi scrie de la Paris despre nevasta lui internată în sanatoriul pentru nebuni din Elveția, iar Hemingway îi răspunde, plângându-se de greșeala vieții sale, Pauline, cu care avea deja doi băieți. Cu fiecare nouă amantă, Pauline urmărea să se împrietenească cu ea. Se consolase cu gândul ca are amante, se temea că soțul se va însura cu una din ele. Își folosea toată averea ei pentru împăcare, dar scriitorul o refuza. Își dorea cu disperare ca să scape de ea prin divorț. Iubea prea mult pericolul și libertatea, avea nevoie de aventuri noi și alte subiecte pentru scris. Era prezent acolo unde avea loc un război, o pandemie, o coridă. Ca să trăiască noi emoții, apoi să scrie.

Eternul feminin

În 1926, încă mai era îndrăgostit de cele două femei, avea numeroase aventuri.  Hadley fusese iubirea tinereții lui, îl acceptase așa cum era, se întrețineau din banii ei când el nu câștiga ceva, erau săraci. O cunoscuse când nu era așa e cunoscut, o părăsise pentru Pauline când era deja celebru. Rămân prieteni toată viața. Se caută, își dau sfaturi prietenești, vorbesc despre binele băiatului lor.

Încă din tinerețe iubește femeia puternică. Își alege întotdeauna lângă el, pe cea rezistentă la toate, care să tragă mult și să sacrifice tot pentru el, să fie sănătoasă și puternică înainte de a fi frumoasă, capabilă să mânuiască pușca de vânătoare și undița, să fie în stare să bea împreună cu el ore în șir în bar sau în intimitatea casei, fără să-i facă vreodată concurență ca scriitoare. Nu era o modalitate de a atrage atenția sau de a fi în centrul atenției. Se îndrăgostește pentru că are nevoie de acea energie necesară catarzisului literar. Deși e căsătorit, își trăiește toate aventurile, rămâne exploziv în pasiune, dar și-n plictiseala de la finalul ei. Terorizat de gândul că le face rău, pe celelalte amante le copleșește cu diverse cadouri, apoi le părăsește.

În 1936, izbucnește războiul civil din Spania, țara pitorească a coridelor devine însângerată plină de violențe. Martha Gelhorn este corespondent de presă. Hemingway ajunge și el în Spania, ca să scrie despre război, acolo se cunosc cei doi. Fac dragoste printre bombardamente, călătoresc împreună în diverse locuri, scriu, lucrează la documentarul pentru televiziune “Spania în flăcări”.

Reușește să obțină divorțul de Pauline, rămâne cu barca lui „Pilar”, se căsătorește în 21 noiembrie 1940 cu Martha. Tinerii căsătoriți fac luna de miere în China, printre alte bombe, proiectile, tunuri și zile de război, căci amândoi sunt corespondenți de presă. Hemingway face interviu cu președintele Chinei de atunci. Publică „Pentru cine bat clopotele”, iar cartea se vinde în 900.000 de exemplare, este propusă pentru Premiul „Pulitzer”, care nu s-a acordat.

Căsnicia nu durează mult căci așa cum spunea scriitorul:“Martha era un fel de insuportabilă, mă tot bâzâia cu scrisul, cum trebuia să ne facem timp ca să ne încadrăm în orarul ei, unde și când trebuia să mergem pentru slujba ei. Era o scriitoare destul de bună, recunosc, însă nu puteam să pun nevoile ei înaintea alor mele. Ne-am despărțit, nu aveam copii, nu ne iubeam, câștiga mai bine ca mine și mi-a zis că ar avea un viitor mai bun fără mine. Îmi plăcea singurătatea scrisului și ambițiile mele nu se puteau măsura cu ale ei. Aventura pe care am avut-o la Madrid în timpul războiului civil spaniol, pe când orașul era bombardat s-a terminat repede, când am făcut greșeala a ne căsători, dar nu regret nimic, din moment ce aventura mea a determinat-o pe Pauline să intenteze divorț!”

Îmbătrânește, își lasă barbă, devine și mai fermecător și cuceritor în fața fanilor săi, dar și a femeilor. Publică și câștigă bani mulți, are și mai multe frici, devine ipohondru. Este bogat. Adună cărți și sticluțe cu medicamente, dezvoltă alte obsesii, are o nevastă nouă, 40 de pisici, și pe Black Dog, un câine care se ținea după el. Îi e frică de plictiseală, își continuă viața dură și violentă. Când nu este război în lume, aleargă în Spania, ca să urmărească coridele.

Popularitatea sa colosală, e la fel de mare ca disperarea lui sufletească. Mănâncă puțin, de obicei pește, icre, fructe de mare, mai rar carne, se consolează cu mult alcool, sau vin bun și roșu. Doarme trei sau patru ore pe noapte. În rest, scrie.

Avea nevoie de cineva care să-l însoțească peste tot, să-l înțeleagă, să-i fie aproape, să-i ofere libertate. Cu a patra nevastă, și ultima, Mary, se căsătorește după finalizarea divorțului cu Martha. Când s-au cunoscut amândoi erau căsătoriți, ea era tot jurnalistă, venise să-i ia un interviu. Și ea fusese fascinată de scriitorul Hemingway. Nu bănuia că atunci când s-au întâlnit se vor căsători cândva. Mary avea ceva din bunătatea și calmul lui Hadley, și poate acest lucru i-a unit. Pauline n-a scăpat nici de această dată ocazia de a se împrieteni și cu această ultimă nevastă. Se întâmpla cu puțin înainte de a muri de cancer.

În 1959 o cunoaște pe Valerie Dandy Smith. Irlandeza, care avea 19 ani și îi solicitase un interviu pentru ziarul din țara ei. Ernest Hemingway vrea ca tânăra să fie peste tot, în jurul său, la masă, în mașină, la restaurant, la plimbare, la bar. După interviu, tânăra pleacă la Dublin, însă după niște luni bune, scriitorul o invită ca să-i dicteze cărțile la mașina de scris, să-i scrie scrisorile, căci îi slăbise vederea. Avea diabet și obsesii mai multe îi bântuiau mintea. Fata devine secretara lui, o vreme, în Cuba. Mary rezistă stoic, acceptă situația, nu comentează. După ce își termină treaba, tânăra se întoarce în țara sa. Revine la funeraliile scriitorului, unde îl cunoaște pe Gregory, fiul din a doua căsnicie, se căsătorește cu el, ca să rămână în familia Hemingway.

Cu ochii arși de planuri, expediții, safari, coride, Hemingway rămâne un Cavaler al Tristeții, pentru că în ciuda încurcăturilor din viața lui, n-a alergat după femei, ele au căzut în brațele sale. Mândru, cu noblețe și omenie, mult prea generos, și-a ajutat familia și prietenii cât a trăit. Cu banii câștigați din scris, a mai ținut încă 25 de familii nevoiașe din Los Angeles subvenționându-le nevoile și mâncarea.

N-a fost un Don Juan ci un Don Quijote. Dragostea pentru femeie a reprezentat seva de unde se alimenta pentru scriitura sa. Își definește esența întregii opere și vieți într-un titlu superb de povestire: “Învingătorul nu ia nimic”. Nici măcar energia dragostei,  a celor care l-au iubit, când pleacă din această lume.

Scriitorul american căsătorit de patru ori, a iubit doar două femei, până la moarte: Hadley, și Pauline. N-a reușit să potolească flacăra dragostei sale nici cu mângâierea gloriei mondiale, nici cu laudele primite sau cu faima geniului său.

Despre Hemingway s-a scris și se va scrie. Primii biografi sunt frații săi, cu studii universitare, la celebre universități americane, studii plătite din banii scriitorului. Philip Young l-a psihanalizat într-o carte, alți numeroși autori i-au compilat memoriile chiar din timpul vieții, Charles Fenton inventează pe seama scriitorului, însă numai lui Pivana Fernando îi cedează drepturile de autor pentru traducerea operei sale în Italia. Aceasta-i scrie biografia și o publică la 20 de ani de la moartea sa. 

În viitoarele articole veți afla despre ultimele zile din viața scriitorului, activitatea de spionaj și marea obsesie: scriitura. Urmăriți-mă!

(Sursa citatelor: A. E Hotchner, Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși, Editura Humanitas, București, 2019; Fernanda Pivano – Hemingway)