Ultimele zile din viața lui HEMINGWAY

Pe Hemingway îl găsiți în cărțile pe care le-a scris și-n memoria celor care l-au iubit.  Boala l-a făcut fragil, cu multe frici, slab ca o fantomă, cu fața chinuită.  Dar și atunci era gata să ajute pe cineva, pe cei slabi și neajutorați,  pe cei puternici.  Când îl părăseau bănuielile vorbea despre scriitorii clasici, pornea cu Shakespeare conversația, apoi despre prietenii, călătorii, despre ce mai scria.  Revenea la Shakespeare pentru că, așa cum spunea, acest dramaturg cuprindea totul: tragedia, drama, fericirea, moartea, frumusețea, aristocrația.

Toate cărțile sale tratează lupta dintre bine și rău; răul fiind reprezentat de minciună și ticăloșie, iar binele de loialitate și curaj. O luptă ca o vânătoare; vânătorul e răpus de criminalul hăituit.

A trecut prin glorie în tăcere, răbdător, cu ochii mirați de loviturile pe care i le dădea trupul, cu gesturile domoale ale celui care nu se grăbea, cu rezistența fizică dublată de o fragilitate psihică. A străbătut scena literară a anilor 1950 ca cel mai mare scriitor al timpului său, rămânând la fel de modest. E unic. E genial și acum.

„Detest războiul, urăsc armata, dar îmi place foarte mult să lupt. Îmi palce să fac dragoste, să beau, să citesc, să pescuiesc, să vânez, să scriu. Îmi închipui că a te bate și a bea sunt vicii, dar mie îmi plac amândouă”, va spune mereu.

Codul său de onoare: forța să fie însoțită de curaj și generozitate, chiar și atunci când dreptatea nu ieșea învingătoare.

O prietenie de-o viață și o confesiune pe măsură

Ernest Miller Hemingway se naște într-o familie, cu blazonul încrustat pe una din ușile largi ale casei, marcată de mitul reușitei în viață, mai ales afaceri, slujbă, vis american și ipocrizie parfumată, sau orice ce ducea la o situație și poziție, respectabile. S-a născut, în 21 iulie, 1899, în Oak Park, SUA. Are o copilărie și o adolescență fără documente inedite. Singurul moment important: la 13 ani se apucă de scris, ocupație neagreată de către mama sa, o actriță frustrată, care-l va fugări din casă, pentru că nu câștiga bani.

În 1948, A. E Hotchner ajunge la Havana Club, trimis de revista “Cosmopolitan”, ca să-i ceară lui Ernest Hemingway un articol despre viitorul literaturii. Editorul gândise să publice un număr al revistei literare cu acest subiect, alegând pe Frank Lloyd Wright ca să scrie despre viitorul în arhitectură, pe Henry Ford despre cel în automobilistică, Picasso despre artă și Hemingway despre literatură.

Cei doi se întâlnesc la „Floridita”, barul preferat al lui Hemingway. Se cunosc la un ”daiquiri”, printre povești și umor din culise, cu scriitori celebri, sau despre prefăcuții de la Hollywood, campionate de box, politicieni, sau “pești” din lumea drogurilor și a prostituatelor.

Întâlnirea între jurnalist și scriitor e decisivă de la prima vedere. De atunci, rămân prieteni pe viață, beau în același bar la Veneția, sau la Paris; participă împreună la vânătoare, la coride, sau la pescuit, la curse hipice sau la meciuri de „baseball”, și campionate de box, în New York. Se caută, își scriu scrisori, știu unul de altul, își fac confesiuni. Pentru Hotchner, care a ecranizat și adaptat multe din romanele scriitorului pentru filmul de televiziune, scriitorul rămâne “Papa Hemingway”, pe viață.

Gerald Murphy i s-a adresat cu „Papa Hemingway”, a numit tot a;a scenariul de film de televiziune, iar scriitorului i-a plăcut, a adoptat formula, se semna și prin scrisori cu ea. 

Popularitatea lui Hemingway era colosală spre sfârșitul vieții, dar la fel de colosală îi era și disperarea din suflet.  Încearcă să-și ducă viața în acea stare de normalitate, fără ca lumea să observe deprimarea lui. Iubea coridele, participa la întreceri sportive, partide de box, sau de pescuit în largul oceanului rechin sau marlin. Crezând că dacă va schimba locul și aerul, i se va modifica și dispoziția psihică. Degeaba, starea lui psihică nu se modifică în bine!

Organizează concursul anual de pescuit pește – spadă, oferind o cupă din argint, plătită din buzunarul său, câștigătorului. Aceasta îi revine lui Fidel Castro, președintele Cubei de atunci, iar fotografia cu înmânarea trofeului de către Hemingway apare în toată presa internațională.

Depresia se accentuează. Nu-și găsește locul. Pleacă la Madrid. Crezând că dacă va urmări spectacolul de coride va avea o dispoziție mai bună. E chinuit de coșmaruri, iar spectacolul sângeros i se pare corupt. E tot mai nervos. Încetase să bea alcool, are insomnii, îi scrie o scrisoare soției sale, Mary, care se afla la New York,  despre faptul că detesta ceea ce a iubit enorm: coridele.  Schimbă continentul și mediul. Se întoarce în SUA. Se simte tot mai singur, mai depresiv, trăiește spaima că este urmărit de F.B.I. 

Depresie venea și din remușcarea că scrisese  „The dangerous summer”. Se comporta ca un vinovat căutat peste tot de poliție, F.B.I. trăia spaima de sărăcie, vorbea cu greutate, era nesigur. Îl vizitează Leslie Fiedler, apoi Aaron Hotchner. Ambii îi propun să îl consulte un psihiatru.

Internat la clinica de psihiatrie din Mayo, cu nume fals, i se găsește diabet, tensiunea prea mare, pe lângă depresia lui. Ca să-i scoată obsesiile din minte, medicul ii prescrie tratament cu electroșocuri. Suportă eroic 15 șocuri electrice.

Externat, se întoarce la Ketcheum. Nu mai bea alcool, refuză invitațiile la petreceri. Ca să nu fie tentat, să apuce paharul de alcool, lucrează din greu. Întâmpină greutăți când începe să scrie. Viața la țară și apăsarea singurătății îi dăunează. E obișnuit cu lume multă în jur, vizitatori, prieteni, admiratori și admiratoare.

Zdrobit de gândurile nerostite, pe care nu le putea așterne pe hârtie, ale unei disperări profunde, scrie câteva scrisori. Una destinată președintelui Americii, Kennedy, pe care-l felicita pentru alegeri. Alta, unui funcționar de la editura „Scriber” unde publica opera sa, iar ultima destinată fiului său Patrick. Își duce viața între boli, obsesii, inspirație secătuită, memorie distrusă.

Ultimele două luni, electroșocurile, pușca preferată

Într-o dimineață, soția sa, Mary îl găsește în halat cu o pușcă în mână, privind două cartușe. Stătea pe pervazul ferestrei. Privea în gol. Îl lămurește că are nevoie de tratament, reușește să îl ducă iar, la clinica Mayo. Se întâmpla în 25 aprilie 1961. Înainte de a pleca cu un avion particular, a cerut, să fie lăsat, să facă turul casei. Din nou a pune mâna pe o pușcă. Era încărcată cu un cartuș. Cineva vigilent i-a luat-o din mână.

La spital, singur în cameră, înregistrat cu numele său adevărat, fără telefon, mașină de scris, cu interdicția de a primi vizite, în prima fază. Gândurile sale se zbat între obsesiile obișnuite. Și acolo credea că este urmărit de F.B.I., că asistenta care-i livra medicamentele era, cu siguranță, polițistă sub acoperire.

Când are voie să primească vizite și telefoane, bunul său prieten Hotchner îl vizitează la clinica Mayo, din New York, la secția de psihiatrie, unde scriitorul fusese internat pentru terapie cu șocuri electrice. Scriitorul îi povestește despre fobiile devastatoare, căci fusese diagnosticat cu o tulburare manico-depresivă. Dăduse în paranoia: se credea urmărit de F.B. I. peste tot. Susținea fără dovadă, că i se puseseră microfoane în casă, în mașină, sau la spital, cineva îi verifica cardul bancar. Bănuia că se întâmpla acest lucru, după activitatea sa în Cuba, țară comunistă. Îi era frică că nu-și va putea plăti spitalizarea.

În camera cu gratii, în care se găsea doar o măsuță înaltă cu o foaie de hârtie și o unealtă de scris pe ea, față în față cu prietenul său, Hemingway i se mai confesează despre femeile din viața sa, iubirea romantică trăită la Paris, cândva, despre prietenia cu Sott Fitzgerald, Gertrude Stein, cea de la care a luat lecții de scris, despre cum a întâlnit-o pe Josephine Baker, accidentele aviatice, coridele, safari, pescuitul, vânătoarea. Iubea enorm pericolul.

Realitatea lui Hemingway era alcătuită din contradicții și geniu, din drăgălășenii și aversiuni, din disperări și iubire.

Tot atunci, la clinica Mayo a venit ca să-l vadă și actrița Marlene Dietrich. Se cunoscuseră în 1934, când superba actriță plină de farmec a apărut pe vaporul „Ile-de-France”. Tot cu acest vapor Hemnigway se întorsese acasă cândva, după un safari, când, inspirat fiind, scrisese povestea preferată “Zăpezile de pe Kilimanjaro”, apoi „Colinele verzi din Africa”.

După niște ani, actrița a povestit pentru un articol destinat unei publicații, ce apăruse cu titlul: „Cel mai fascinant bărbat pe care îl cunosc”:

“Am intrat în sala restaurantului ca să iau parte la o cină. Bărbații s-au ridicat, ca să-mi ofere un scaun, dar am constatat numaidecât că eram ca treisprezecea la masă. M-am scuzat și m-am îndepărtat invocând motivul că eram superstițioasă, când un bărbat voinic mi-a ieșit în față și s-a oferit să fie el al paisprezecelea. Bărbatul era Hemingway.”

Dietrich și Hemingway au fost prieteni până la moartea scriitorului. Actrița a fost una dintre ultimele persoane, care, după ce l-a vizitat, la clinica Mayo, i-a telefonat de câteva ori, îngrijorată fiind de soarta scriitorului. I-a povestit despre fiica sa Maria, iar el despre safari din Africa când fusese cu cea de-a doua soție Pauline, în 1933. Se îmbolnăvise de dizenterie și trecuse cu bine epidemia de holeră. Publicând „Zăpezile de pe Kilimanjaro”, Henry King a scris scenariul, iar Darryl F. Zanuck și Gregory Peck au devenit producătorii filmului, unde au jucat celebrele actrițe: Ava Gardner și Susan Hayward. Și amintirile curgeau la telefon.

Hemingway rezistă eroic la încă 10 șocuri electrice. După două luni, externat împotriva voinței soției sale, parcurge 3000 de km în automobil, cu destinația spre casă, la Ketschum, statul Idaho, SUA. Ajunge împreună cu soția sa acasă, în 30 iunie 1961.

Ultima zi din viață și prima în eternitate

Ziua de 1 iulie 1961 fusese o zi bună. Așa își amintea soția sa. Dimineață era optimist, avusese doar un singur puseu de coșmar despre F.B.I., seara cântaseră împreună singurul cântec învățat la Cortina D’Ampezzo în Italia. „Tutti mi chiamo bionda, ma bionda io nom som: porto i capelli neri.” (Toți îmi spun blonda, dar eu nu sunt blondă: am părul negru)

După plecarea scriitorului la spital, soția sa încuiase toate puștile undeva într-un spațiu în pivniță și lăsase cheia la bucătărie. În dimineața lui 2 iulie 1961, scriitorul reușește să se strecoare în pivniță, și să ia de acolo, o pușcă cu două țevi pentru vânatul porumbeilor. O proptește pe podea și descarcă ambele gloanțe în frunte. Era îmbrăcat în halatul roșu de casă, când l-a găsit soția, prăbușit, pe podea. În jurul său o baltă de sânge, creierul zdrobit în tavan.

Seara, radiourile și televiziunile din întreaga lume anunțau vestea morții sale. De această dată nu și-a mai citit necrologurile, care au apărut de-a lungul și latul planetei: la Vatican, la Casa Albă, la Kremlin, așa cum s-a întâmplat după accidentul de avion în Africa. Avionul s-a prăbușit și toată lumea l-a declarat mort. El era viu.

La înmormântare au venit toții din familie, frații lui, băieții vitregi. Venise multă lume, dar pentru funeraliile de la cimitir unde participa doar familia și apropiații era nevoie de invitație. A fost  îngropat lângă un vechi camarad, care-l învățase să vâneze urși.

După moartea lui Hemingway

A murit un om, a rămas o legendă și opera unui scriitor. De-a lungul anilor a fost omagiat mereu. Prietenii lui din Camisso dezvelesc o placă comemorativă la Fossalta, în 15 septembrie 1975. Era locul unde a fost rănit la picior în Primul Război Mondial.

În 6 iulie 1969 un bust din bronz a fost dezvelit la Pamplona. În 1980 este fondată „Hemingway Society”, care scoate publicația “Hemingway Review”, societate care organizează congrese, din doi în doi ani, oferind primul premiu la Kennedy Library Boston, din 1984. Din anii următori, ține congrese internaționale la Madrid.

În 1983, La Teatrul “Garcia Lorca” din Havana are loc premiera mondială a unui spectacol inspirat din viața scriitorului. Autori sunt doi ruși: Iuri Kazarin și Grigori Khinguinon.

În 1984 o companie cinematografică din Los Angeles finanțată de către nepoatele scriitorului, ambele actrițe, vine în Europa, filmează în Italia, Franța, Spania, prin locurile unde a trecut bunicul lor scriitorul, iar filmul este regizat de către Bernard Foucher, soțul lui Margaux Hemingway, una dintre nepoate.

În 1977 la Los Angeles, SUA, la inițiativa lui Harry’s Bar s-a fondat un premiu pentru concursul de imitare. La concurs puteau să se prezinte din lumea largă orice bărbat care-l putea imita fizic pe scriitor. S-au prezentat peste 10.000 de candidați. Fotografia premianților a fost publicată în “Hemingway Review”.

În 23 iunie 1984 a fost inaugurat Parcul „Hemingway” la Signano Sabbita Doro (Nisipul de aur) în locul în care scriitorul ar fi vrut să-și construiască o casă.

“Toți oamenii mor la fel. Doar detaliile legate de felul în care au trăit și modul în care au murit ne disting unul de celălalt.”, scrie în „Moarte după-amiaza”. Hemingway a ales să-și ia viața în acea zi caldă de iulie. S-a sinucis și lumea a încremenit la aflarea veștii.

Iubirile lui Ernest Hemingway

A ales să plece din această lume, în acea dimineață de 2 iulie, pentru că, după ce a ajuns acasă, și-a dat seama că nu-l mai ajută memoria de lungă durată. În urma electroșocurilor aceasta a fost afectată. Era memoria de care se folosea atunci când scria. Mândru, cu noblețe și omenie, generos,  pleacă din această lume, lăsându-ne un titlu de povestire ce-i definește opera și viața: “Învingătorul nu ia nimic.”

(Surse: Fernanda Pivano, Hemingway,  Editura Univers, 1988; Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși și consemnate de A, E. Hotchner, Editura Humanitas, 2020)