Van Der Graaf Generator

Probabil că dezinteresul față de latura comercială și versurile deseori criptice au făcut ca Peter Hammill să rămînă oarecum în umbra celor de la Genesis, Yes, Jethro Tull, ELP sau chiar King Crimson, cu care a colaborat în mai multe rînduri.

Peter s-a născut în Ealing (vestul Londrei) în 1948. După ce a absolvit Beaumont College, s-a înscris la cursurile de Liberal Studies of Science (Manchester University). Chiar în primul an de facultate (1967) pune bazele trupei Van Der Graaf Generator, împreună cu Nick Pearne (orgă) și Chris Judge (tobe). În ’68, Pearne e înlocuit de Hugh Banton, iar Tony Stratton, angajat ca manager (Tony Stratton lucrase cu The Nice și avea să preia, doi ani mai tîrziu, grupul Genesis), îi cooptează pe Keith Ellis (chitară bass) și Guy Evens (chitară). În septembrie ’69 apare, la casa de discuri Charisma Records, primul album Van Deer Graaf, The Aerosol Grey Ma­chine, opt dintre cele nouă piese fiind concepute în integralitate de Peter Hammill. Deschizînd cîteva forumuri, veți găsi aproape invariabil aceeași impresie: Progressive-ul e un stil ceva mai dificil, e adevărat, dar îmi place, are un sound interesant; însă toleranța mea se oprește acolo unde începe muzica celor de la Van Der Graaf Generator. Dar sfîrșitul anilor ’60 a fost o perioadă a experimentelor, în care gîndirea liberă nu era subminată de idei preconcepute (cel puțin în vestul Europei și în partea de nord a Statelor Unite), astfel că trupa a avut admiratorii și susținătorii ei, chiar de la debut. The Aerosol Grey Machine este un experiment, dacă e să ne gîndim la ceea ce se compusese pînă atunci (ba chiar și după, exceptînd următoarele albume Van Der Graaf și cîteva dintre cele de la King Crimson), dar unul care impunea deja un stil matur. Versurile lui Peter Hammill aduc într-o oarecare măsură cu ale lui Leonard Cohen și cu cele ale poetului american David Acles (You stare out in yellow eyes/ Larger then my mind./ In viscous pools of joy/ Relaxing, we glide.), iar interpretarea lor (ce amintește de genul dramatic www.youtube. com/watch?v=__T221p_aM) propune o trecere abruptă de la fragmente lirice, emotive, la altele de un psihedelic aproape brutal. Partea instrumentală se apropie de jazz-rock, dînd pieselor o tentă preponderent cerebrală.

După albumul din ’69, urmează altele două, un an mai tîrziu, The Least We Can Do Is Wave to Each Other și H to He, Who Am the Only One. În același timp își continuă studiile și refuză turneele de promovare a albumelor, admițînd că își dorește succesul, dar că acesta este rezultatul muncii lui și nu al cifrelor obținute din vînzări – motiv pentru care rămîne aproape necunoscut în afara Marii Britanii.

Cuvintele scrise – spune Peter Hammill într-un interviu din 1984, http://www. youtube.com/watch?v=UZ2_MRPuQYk&feature=related – trebuie să fie cît mai corecte și mai exacte, nu să mizeze pe impresia afectivă. Totuși, piesa cu tentă social-politică, Refugees, de peThe Least We Can Do Is Wave to Each Other, e una dintre cele mai sensibile compoziții rock – www.youtube.com/watch?v=wyTsjN285gg. Pesimismul din textele și muzica Van Der Graaf nu e cîtuși de puțin o consecință a în­clinației spre morbid ori macabru. Mesajul denotă o pierdere a credinței în sens religios, dar nu și în sens laic („to lose faith, but not belief“). După albumul din ’71, Pawn Hearts, Peter Hammill se concentrează pe cariera solo, și scrie o serie de povestiri, pe care le va publica în volumul de poezie și proză scurtă din ’74, Killers, Angels & Refugees (London, Charisma Book), astfel că următorul album Van Der Graaf apare abia în ’75, Godbluff, urmat de Still Life, în ’76, probabil cel mai complex și mai elaborat al trupei, piesa Childlike Face in Childhood’s End fiind una dintre cele mai interesante și mai surprinzătoare din aria progressive. (/www.youtube.com/watch?v=HFP pA9aeGbs&feature=results_video&playnext=1&list=PL8D596881CB891C4F).

În 1978, Peter Hammill se căsătorește cu Hilary, cu care va avea și trei fiice, astfel că, din ’77, de la The Quiet Zone, urmează altă pauză în ceea ce privește apariția albumelor Van Der Graaf, pînă la Time Vaults, în ’82, cînd apare și cea de-a doua carte semnată Peter Hammill, Mirrors, Dreams and Miracles (London, The Fairwood Press). Van Der Graaf își va înceta activitatea pînă în 2005, dar Peter Hammill își continuă cariera solo, cu o serie de albume ceva mai puțin elaborate ca muzică (precum compoziție muzicală), punînd accent în primul rînd pe versuri, iar în 2004, primește Tenco Prize for Songwriting. Dacă trupe ca Genesis sau Marillion au început în forță, cu un stil elaborat, continuînd, de prin ’85-’90, cu albume din ce în ce mai comerciale (la Genesis a contat plecarea lui Peter Gabriel, sarcina de compozitor și de lider al trupei revenindu-i lui Phil Collins – mult mai bun pe tobe decît pe compoziție – iar Fish a fost înlocuit, în Marillion, de Steve Hogarth), Van Der Graaf a revenit cu același sound caracteristic anilor ’70. Albumul Present, din 2005, a fost urmat de Trisector (2008) și A Grounding in Numbers (2011). Probabil că doar King Crimson a rămas, dincolo de toate schimbările din muzica ultimelor decenii, la fel de devotată experimentului inițial, riscînd chiar o accentuare a tentei de psychedelic în fusion-ul de progressive și jazz-rock. (www.youtube.com/watch?v=1PZL6Qg8l0s). Întrebat despre muzicienii care l-au influențat și l-au inspirat de-a lungul carierei, Peter Hammill și-a exprimat admirația față de Robert Fripp (chitarist și fondator al grupului King Crimson) și Pink Floyd, amintind despre concertele lor de cîte trei zile și trei nopți fără pauză, în care trupele de pe scenă alternau, dar publicul nu putea părăsi sala; sunetul și luminile laser puternice îi împiedicau să adoarmă, iar ideea era ca, pe fondul unei stări de oboseală extrem de accentuată, muzica să se adreseze direct subconștientului. Însă Jimi Hendrix și soundul bluesului american au fost singurele lui surse de inspirație, la sfîrșitul anilor ’60.

„Existence is a stage on which we pass,/ a sleepwalk trick for mind and heart:/ it’s hopeless, I know,/ but onward I must go/ and try to make a start/ at seeing something more than day-to-day/ survival chased by final death./ If I believed this the sum/ of the life to which we’ve come/ I wouldn’t waste my breath./ […] / And though dark is the highway/ and the peak’s distance breaks my heart,/ for I never shall see it, still I play my part,/ believing that what waits for us/ is the cosmos compared to the dust of the past…/ in the death of mere humans life shall start“. (Peter Hammill, Childlike Face in Childhood’s End)