Texte proprii – grupaj de poezii

exerciții de admirație pentru sperietorile de ciori

de mic mi-au plăcut sperietorile

cît mai înalte slabe și musai cu pălărie

mă apropiam de ele nu fără o reținere –

ceva între admirație și teamă –             

mă așezam pe iarbă la cîțiva metri

și le priveam minute în șir

o liniște aproape extatică –

resemnare în fața unui sentiment sumbru imposibil de înlăturat

nu le dădeam nume convins că au deja unul

n-aș fi vrut să se simtă jignite

contrastul dintre aspectul de boschetar

și prestanța fără echivoc

m-a atras din primul moment

aveau să treacă muți ani pînă cînd să le asociez

cu imaginea unui scriitor american alcoolic cinic și genial

aveau să treacă mulți ani pînă să văd scarecrow cu pacino și hackman

do you think crows are scared by scarecrow? crows are laughing

crows are laughing!

plecam de acasă cu ghiozdanul de școală spre eminescu

mă opream în fața unei sperietori de pe sărărie

cu palton negru blugi și fular galben la gît

săream gardul din lemn prin spatele casei

prinzîndu-mă cu mîinile de creanga unui măr

și rămîneam acolo eu și sperietoarea și ciorile

pe iarba încă umedă în primele ore ale dimineții

aș fi vrut ca tata să fie o sperietoare de ciori

să mă asculte cînd îi povestesc cele mai de nepovestit gînduri

să nu pară suprins ofuscat ori s-o facă pe-a interesantul

după trei zile mi-am dat seama că numele lui era scrondo –

ar fi fost imposibil să mă înșel

stătea imperturbabil în mijlocul curții

nu indiferent dar imun la toate meschinăriile din jur

pe sărărie așteptau băieți mai mari de la internat

ne percheziționau ne confiscau monede brelocuri

gume sau pachețelele cu mîncare primite de acasă

pe sărărie mașinile treceau cu viteza luminii

zeci de cîini și pisici zăceau pe asfalt cu mațele scoase

pe sărărie ajungeam la școală

iar la opt ani școala e cea mai mare meschinărie din lume

într-o zi scrondo și-a rupt o mînă

îi stătea atîrnată din cot

și îi căzuse pe jos mănușa jerpelită cu un singur deget

nu i-am îndreptat mîna nu i-am ridicat mănușa

cu mîinile mele la fel de schiloade

dar absurd de mobile cu cinci degete la fiecare mănușă

le țineam în buzunare și le mișcam cît mai puțin

după două săptămîni învățătoarea m-a mutat în bancă cu marta

care mergea și ea cu autobuzul avea două cozi împletite

și rîdea ori de cîte ori încercam să fiu amuzant

așa că pe scrondo l-am revăzut abia spre finalul trimestrului

cînd marta a făcut rujeolă și au ținut-o acasă pînă după crăciun

doi bărbați tineri strîngeau lemnele din curte

și el zăcea întins peste morman 

nici o grimasă nici un resentiment

 nici o urmă de teamă

tu dormi dragostea mea

cuvinte citite de la coadă la cap propoziții

îți simt cu degetele pe piele

seducția cauzelor pierdute

pe unde te sărut a trecut lacrima

lumina ucide

cu o delicatețe aproape înspăimîntătoare

ne ținem de mînă tîrziu pe străzi

și printre cuvinte

nu e nevoie să-mi spui mai mult de o silabă

înțeleg că nu poți fi decît a mea și niciodată

cea mai blîndă despărțire

să nu uiți îmi spuneai

puțin excitată căci noaptea era pe sfîrșite

te-aș fi putut iubi îmi spuneai dacă nu te iubeam

puțin încurcată zîmbeai 

acum ești departe dragostea mea

părul tău blond plutește pe mare

mai rămîn treaz o vreme am de refăcut labirinturile noastre

de băut vinul pe care l-am băut

să-ți aud rîsul de pasăre

cea mai blîndă și cea mai sălbatică

tu dormi, dragostea mea,

sînt singur,

am inventat poezia și nu mai am inimă

sîngele tău roșu

oameni de ceață alunecă pe trotuare

între unirii și kogălniceanu

singura femeie reală fără contururi

te-am născut

te-am purtat unsprezece ani în minte fără să știu

și fără să știu că tu chiar erai

cea mai reală dintre femei

cea mai improbabilă

o bufniță albă deasupra băncii noastre

în timp ce-mi vorbești despre anii sălbatici din paris

despre nopțile de insomnie și de uitare

îți sărut umerii aud cuvintele doar pe jumătate

pașii oamenilor care își închipuie că merg că există 

sîngele uitat prin parcuri treizeci de ani

se face alb

doar sîngele tău roșu

părul tău blond pielea de iasomie

sînt reale le-am inventat fără să știu

fără să știi 

dacă plec acum vei înceta să exiști

dacă pleci

sîngele ne va curge alb

vom aluneca pe străzi

pe trotuare de ceață

între o noapte cu lună

și altă noapte cu lună 

de parcă am supraviețui toamnei

te depărtezi în fiecare dimineață

seara mi te aduce înapoi slabă și palidă

locul în care luna

ai fost sufletul meu pentru o lună întreagă

pentru un an ți-am ținut loc de mormînt

în fiecare noapte pielea mîinile gura 

carnea noastră – uitarea cuvintele – ispita

un an întreg te-am încolțit cu mici fericiri incomode

te-am visat

ți-am spus cum să te visezi – nici o alternativă

întîlnește-mă

în locul unde luna se luptă cu vulpile

te voi devora acolo os cu os

centimetru de piele cu centimetru de piele

fiecare suflare 

pe tine cu vocea ta de femeie

cu mirosul tău de femeie

cu genialitatea ta încurcată pe care o înțeleg numai eu