Conceptul kantian Urteil în traducerea lui Eminescu

Observațiile de mai jos privesc traducerea lui Eminescu din Critica rațiunii pure. Este vorba nu de o traducere a textului kantian integral – varianta românească transpusă de Eminescu în perioada 1874-1877 acoperă, din textul original, doar capitolul al doilea din cartea a II-a a diviziunii întîi: Introducerea și Teoria transcendentală, pînă la paragraful Axiome ale intuiției. O primă lectură de dinainte de 1874 a însemnat traducerea în limba română a secțiunii a doua din capitolul întai și a capitolului al treilea din Metodologia transcendentală. 

Eminescu prefera deseori sintagme românești alternative pentru a desemna un singur concept kantian. Ne vom opri în continuare asupra conceptului de Urteil, pe care Eminescu îl traduce prin mai multe versiuni. 

„Vom avea astfel: «județ analitic – județ sintetic» (de la fila 52 în continuare), «județ lămuritor – județ lărgitor» (ibid.), «județ necondiționat – valabil» (fila 64), «județ» în paranteză «judicium», care nu e în original (f. 90), «județ posibil» (f. 91), «cuprinsul unui judeçiu» (f. 91), «judeçiăle singulare» (f. 92), «judeçia generale» (f. 92), «județiăle infinite și cele afirmative» (f. 92), «județul negativ» (f. 93), «judeçiul disjunctiv» (f. 94), «modalitatea judeçiălor» (f. 94), «judeçiă problematice» etc. (f. 95), «facultatea județelor» (f. 132), «noțiuni, judeçiă și conclusii» (f. 137, unde pe aceeași filă va fi vorba și de «judecată», ca facultate însă), «judeçiăle sintetice» (f. 141), iarăși alături de «putere de judecată», «temeiurile altor județe» (f. 152), «speții de județii» și «județii apriori» ( f. 25, la Prima lectură).”  

De ce nu un singur semnificant, același peste tot, și de ce unii atât de învechiți și, mai ales, ambigui? Sau ce justificare poate primi o astfel de inconsecvență atunci când traducătorul este pus față în față cu cerința de rigoare semantică a unui tip de discurs care urmărește traseul gîndirii conștiente de sine și care își este sieși întemeiere ultimă? Am putea răspunde, printre altele, că traducerea eminesciană substituie – aducând în joc metafora – un termen din domeniul judiciar conceptului epistemologic Urteil.  

Răspunsul propus aici face apel la distincțiile privitoare la locul și funcția metaforei pe fundalul cercetării lui Paul Ricoeur asupra destinului teoriei metaforei, în capitolele III, IV și VIII din Metafora vie, la studiile cuprinse în volumul Despre traducere al aceluiași autor, la teoria traducerii în viziunea lui George Steiner din După Babel și la teoria traducerii în termenii lui Eugen Coșeriu. Vom vedea cum atât sferele de sens ale fiecărei variante românești a termenului Urteil, cât și funcționarea predicativă a acestora, care le și deschide către semantica frazei, spre contextualizarea semnificației, motivează discriminarea conceptuală complexă trasată, în paralel cu Kant, de Eminescu, în confruntarea cu realitatea gândirii ca obiect al discursului. 

Dacă ne oprim la prima distincție consemnată în paragraful citat mai sus, „județ analitic – județ sintetic”, vedem imediat că aceasta pleacă de la o altă distincție, cea dintre analitic și sintetic și, nu în ultimul rând, fapt relevant pentru tema de față, pleacă de la sfera de sens a ceva pe care traducerile care ne ajută în mod curent ne-au obișnuit să-l numim judecată, un ceva, însă, pe care manuscrisul românesc din secolul al XIX-lea, cel puțin aparent, nu îl captase cu certitudine. Conform originalului german, acel ceva este produsul activității intelectului, este ceea ce ne conduce la o înțelegere a intelectului ca facultate a gândirii în sensul de activitate a subiectului; este, printre altele, forma propozițională; o sferă a subiectului și una a predicatului, care se pot include, sau nu, una pe cealaltă, și atunci vorbim despre relații de tipul SP, unde S reprezintă subiectul logic și P predicatul logic, analitice, respectiv sintetice. 

Mai departe, pe aceeași filă, Eminescu preferă din nou varianta județ, care, arată el, poate fi despărțit și în alt fel în două ramuri: „lămuritor” (sau „espositiv”) și „lărgitor” (sau „augmentativ”) – ramuri care se suprapun peste distincția precedentă, clarificând-o într-atât încât nu mai are nevoie de nicio explicație (prin comparație, în varianta din 1998, N. Bagdasar și E. Moisuc au preferat clasificarea judecăți explicative/ judecăți extensive, alegeri poate nu la fel de revelatoare, cel puțin prin contrast cu variantele eminesciene). 

Mai jos, la fila 64 a manuscrisului: „Dacă adăogăm la noțiunea subjectului restricția unui județ, atunci județul e necondiționat-valabil.” – o formulare relativ obscură, care  schematizează semnificația idealismului transcendental; cu alte cuvinte, o enunțare/ceva ce se spune despre altceva poate avea valabilitate universală, dar cu precizarea limitativă că orice enunțare este considerată doar ca produs al intelectului, deci enunțarea este prin definiție enunțare a unui subiect, ea nu poate fi înțeleasă ca descriere a unei realități care s-ar afla în sine, externă și neafectată de capacitatea de percepție și de conceptualizare a minții umane, independentă, adică, de subiect. 

„Județul (judicium) este așa dar cunoștința mijlocită despre un obiect, adică representația unei representații a lui”. Paranteza este adăugată ulterior și motivează, chemând în ajutor termenul latin, o opțiune lexicală inoportună și în opinia unora dintre cititorii contemporani cu Eminescu. În limba română curentă, afirmația de mai sus poate fi clarificată în felul următor: judecata, sau propoziția (în accepțiune logică și nu numai), este o cunoașterea mediată a obiectului deoarece, ca produs al intelectului și, deci, conținut de tip conceptual, este dependentă de facultatea receptivă a subiectului – de sensibilitate, în vocabularul lui Kant – care îi procură, în vederea sintezei sub concept, materia sensibilă a impresiilor/intuițiilor; prin urmare, județul este mediat de intuiție, fapt care sprijină o definiție de tipul „representație a unei representații”. 

Până aici am vorbit despre propoziție, enunț, enunțare, spunere/gândire a ceva despre altceva, accepțiuni pe care le-am folosit în locul județului pentru a facilita o clarificare instantă a pasajelor fără a insista asupra dificultăților epistemologice sau ontologice cu care ne confruntă sistemul kantian; la limită, conceptele menționate se intersectează; ele au în comun faptul că pot fi aduse la forma propozițională studiată de logică – și faptul că se sprijină pe un act de gândire. 

Filele 91, 92 sunt edificatoare în privința semnificației nuanțate a conceptului și a variațiilor de traducere corespondente, deoarece include atât forme ale substantivului județ (pluralele judeçiă, județiă), cât și pe cea care se apropie de judecata preferată în traducerile actuale din Kant – facultatea de a judeca: „Toate judeçiăle sunt deci funcțiuni ale unității (implicite?) dintre representațiile noastre, de vreme ce se ′ntrebuințează la cunoștința obiectului în locul unei representații nemijlocite, una superioară, care cuprinde sub ea atăt pe aceasta căt și altele multe, contrăgĕnd asfel multe cunoștințe posibile într′una singură. Iar toate acțiunile inteligenței noastre le putem reduce la judeçia, așa încăt inteligența în general poate fi închipuită ca facultatea de a judecà. Căci după cele de mai sus a fost facultatea de a cugetà. Cugetarea însĕ e o cunoștință prin noțiuni. Noțiuni însĕ, ca predicate unor judeçiă posibile se referă la representația despre un obiect nehotarăt ăncă. Noțiunea corp înseamnă cevà, bunăoară metall, care e a se cunoaște prin acea noțiune. (…) El este așa dar predicatul unui județ posibil (eventual) bunăoară: fiecare metall e un corp. Funcțiunile inteligenței se vor puté aflà dar cu toate, de vom puté expune întotdeauna funcțiunile unității în judeçiă”. Ni se explică pas cu pas cum funcția gândirii este unitatea care face posibilă construcția enunțurilor logice – un tip de cunoaștere mediată, spre deosebire de cunoașterea nemijlocită prin intuițiile filtrate de sensibilitate –, rolul pe care îl are, în construcția enunțurilor, procedeul de abstractizare, de unde rezultă o imagine în clar a facultății de a judecà. 

„Cuprinsul unui judeçiu”, tot la fila 91, conține o trimitere la o funcție juridică, la funcția de judecător, așa cum apare înscrisă în subdiviziunea XXXI. De Diregètoriile Judecesci, si Politicesci, aparținând secțiunii Vocabulariu romanescu si latinescu din tratatul de gramatică daco-romană al lui Joannis Alexi, funcție desemnată în limba latină prin termenul judicium. Dacă puțin mai devreme am surprins semnificația de facultate de a judeca, acum județ/judeçiu are, din nou, semnificația de produs al facultății respective; la fel cum echivalentul latin, judicium, se referea la una dintre „diregètoriile judecesci” valabile în 1826, dar putea să însemne și rezultatul activității celui aflat în „diregètorie”, precum și procesul, modalitatea prin care s-a ajuns la rezultat. Aici nu este vorba decât despre formalizarea enunțurilor cu scopul de a le clasifica: ni se arată procesul prin care facultatea de judecare își livrează rezultatele. Conținutul empiric va fi separat, ce va rămâne – forma universal valabilă – va fi scos în evidență pentru ca noi să vedem rezultatul. 

Am optat, în clarificarea secțiunilor citate, pentru noțiunea de enunț și pentru altele înrudite, nedorind prin aceasta să propun o nouă traducere a cărei existență ar fi dovada că traducerile anterioare nu sunt suficient de satisfăcătoare; logica formală pare să garanteze o distanțare față de tentația de a traduce din nou. Din păcate, probabilitatea obținerii acestei neutralități este deturnată de faptul că logica la rândul ei face parte din tema Criticii rațiunii pure. De altfel, tabelul kantian al judecăților – faptul nu este un secret pentru nimeni – derivă dintr-un tratat de logică. Pe de altă parte, conceptul de enunț/propoziție este un anacronism în contextul epistemologiei kantiene, fiind introdus în logică de Bertrand Russell, cu o semnificație diferită de cea kantiană, desigur, abia în 1903, odată cu publicarea Principia Mathematica; pentru scopul articolului de față este suficient, totuși, să ne rezumăm la a constata că, în logica formală, o propoziție categorică/ un enunț categoric afirmă sau neagă faptul că toate sau unele dintre elementele unei categorii sunt incluse într-o a doua categorie; pornind de la această definiție, este mai ușor să obținem o reprezentare a ceea ce înseamnă județ. 

***

Déjà-vu-ul criticului Pogoneanu care avea „impresia că Eminescu s′a întors cu cîțiva ani îndărăt în viață, la o fază anterioară a culturii sale” nu a fost provocat neapărat de o neglijență a traducerii, dimpotrivă, ne-am putea gândi la o strategie a traducătorului de a produce impresia că limba română a avut dintotdeauna potențialul de a găzdui un demers intelectual echivalent celui kantian, ba mai mult, faptul că Eminescu a avut posibilitatea de a capta arhaismul județ este dovada care intensifică iluzia de echivalență a spațiilor culturale german și român; un spațiu se apropie de celălalt dacă cineva creează iluzia că trecutul celui de-al doilea se suprapune peste trecutul primului; rezultatul jocului cu timpul este că „textul străin e simțit nu atât ca import din afară (suspect prin definiție), cât ca element din trecutul său natal”. 

Căutarea obsedantă a echivalențelor conceptului kantian în limba română – ezitarea de a-l înlocui peste tot în traducere cu o variantă unică – poate fi analizată și din perspectiva unei legături potențiale cu un alt fel de căutare, cu o căutare a unei metafore care să completeze înțelegerea noțiunii.

Este remarcabil faptul că echivalentul românesc al lui Urteil vine cu un plus de semnificație pe care termenul german nu o „vede”. Într-adevăr, termenul județ, cu pluralul judeçia, care provine, așa cum observa C. Noica în studiul introductiv la Lecturile kantiene, din latinescul judicium, este un împrumut din domeniul juridic, o deviație de sens absentă din originalul german. Teoria logico-lingvistică a conceptului atrage atenția asupra faptului că un concept este – mai mult decât produsul unei operații de reunire a obiectelor sub o clasă – o operație de delimitare a obiectului, de punere în lumină a ceea ce constituie specificul său și, în consecință, este o funcție ordonatoare, una a „sistemului de raporturi care leagă între ele elementele unui obiect particular”. Conceptul, reprezentând o delimitare, se confundă cu semnificația sa. Conform  aceleiași orientări, metafora estetică are, pe lângă funcția de delimitare, proprie atât ei cât și conceptului, funcția de a crea apropieri, deci raporturi, între obiecte diferite cu scopul de a oferi o imagine nouă realității la care se referă.  

 În aceste condiții cum rămâne cu împrumutul termenului județ, din sfera dreptului în sfera epistemologiei? În termeni juridici, termenul trimite atât la proces, ca atare, cât și la sentință. Conform analizei lui Noica, lucrurile stau la fel și în domeniul celălalt, cel care preia termenul: cuvântul „denumește și facultatea de a judeca, și forma logică dată de ea, adică judecata logică propriu-zisă! Termenul e și pentru proces și pentru produs”. Iată că, într-o limbă română a anului 1870, despre care s-a spus că ar fi o regresie comparativ cu limba specifică operei poetice a lui Eminescu, o metaforă juridică își adjudecă un rol în formarea schemei unui concept filosofic – un eveniment de natură semantică a cărui apariție nu a survenit în limba germană.  

Sfera de discurs a metaforei (cu alte cuvinte poetică) și cea a filosofiei transcendentale kantiene rămân, totuși, departajate, cel puțin la prima vedere. Conform lui Ricoeur, paralelismul celor două situații de discurs – cea poetică și cea filosofică – este trasat de funcția transcendentală însăși, pe care o primește analogia în momentul în care este pusă în uz ca fundament pentru deducția relațiilor intercategoriale în discursul filosofic, în speță în Categoriile aristoteliene (tratat al cărui proiect este preluat de discursul critic kantian), calificare pe care analogia nu o are atunci când devine momentul T0 în apariția metaforei. Pe de altă parte, datorită mișcării critice inițiate de Hume și dusă de Kant până la ultimele consecințe, analogia însăși avea să fie expulzată din centrul metaforei și al discursului poetic și redată zonei speculative, cu toate că aceasta din urmă avea încă de purtat „bătălia pentru un concept tot mai adecvat” al analogiei. Dar Ricoeur avea să afirme, în ultimul capitol al Metaforei vii, că „există filosofeme numai pentru că un concept poate fi activ ca gândire într-o metaforă ea însăși moartă”. Sub conceptul filosofic stă, cu alte cuvinte, o metaforă a cărei strălucire a fost ocultată în timp, pierzându-și specificul care o face să fie metaforă, și în aceasta constă metafora moartă. Pe de altă parte, concepte noi pot fi create tocmai prin intermediul producției de metafore, ceea ce Ricoeur numește „întinerirea metaforei uzate, care pune în slujba formării conceptuale folosirea euristică a metaforei vii”. 

Totodată, particularitatea discursului filosofic este acea permeabilitate a frontierelor conceptelor care stă drept mărturie pentru subiectivitatea autorului: „termenii filosofici se află în strânsă legătură cu o subiectivitate anume.” Ceea ce înseamnă că filosoful resemnifică termeni. În plus, decupajele pe care el le operează în câmpul semantic al limbii sale nu corespund în totalitate cu decupajele semantice din alte limbi. Fixarea unei terminologii particulare este efectul unei perspective specifice, „faimoasele cuvinte-cheie (…) sunt ele însele niște concentrări de textualitate extinsă, în care se reflectă un întreg context”. În aceste condiții, cerința echivalenței termenului filosofic kantian din limba sursă cu un termen al limbii române care să apară, același peste tot, în textul traducerii, ori de câte ori este întâlnit în original, așadar primatul cuvântului, al semnificantului, ascunde o confuzie între cuvânt, adică între semn, și sens, sau concept. Soluția, propusă de Ladmiral sub denumirea de anexionism, este o traducere care să țină cont de context, să ghideze limba-sursă spre limba-gazdă, și nu o traducere bazată pe concepția lexicului ca „nomenclatură”  și pe o „metafizică substanțialistă a limbajului”. 

În același timp, ne putem gândi la viziunea reformatoare a lui E. Coșeriu în domeniul teoriei traducerii: procesul traducerii, într-o primă etapă numită semasiologică, presupune ca traducătorul să identifice realitatea extralingvistică la care face referire textul original, realitate care poartă denumirea de desemnare și, de aici, cerința ca traducătorul să acorde atenție semnificatelor din limba sursă (conținuturile oferite de limbă) – ele îl ajută să înțeleagă sensul textului. Din momentul în care sensul global a fost înțeles, nu mai este necesar să se insiste asupra semnificatelor din limba sursă. Astfel, în a doua fază a procesului traducerii, cea numită onomasiologică, traducătorul, ghidându-se, de data aceasta, după desemnările din textul sursă, identifică semnificatele corespunzătoare din limba gazdă. Prin urmare, ceea ce se traduce, în viziunea lui Coșeriu, sunt desemnările și sensul textului; semnificatele rămân simple puncte de reper într-o fază preliminară. În cazul particular al obiectului de analizat în articolul de față – Lecturile kantiene – desemnarea, în termenii lui E. Coșeriu realitatea extralingvistică la care se referă semnificatul, este o realitate de natură conceptuală, surprinsă sub termenul de Urteil – județ (judeçiu/ judicium/ judecată), pe care am schițat-o în prima parte a articolului parcurgând itinerariul sinuos care l-a condus pe Eminescu la o înțelegere nuanțată a ei, discriminatorie în funcție de contextul în care apare.  

În concluzie, echivalentele românești ale conceptului Urteil nu sunt ocurențe dezordonate; sunt alegeri al căror sens este sensibil la contextul în care apar, context care le pune la dispoziție valori semantice intersectate, datorită jocului dintre frază și cuvânt, într-un miez comun de semnificație; variația lor stă sub semnul polisemiei, garanție a identității cuvântului care, „desigur, este o identitate plurală, o textură deschisă; dar această identitate este de ajuns pentru a-l identifica ca fiind același în contexte diferite.” Însăși acțiunea de a traduce Critica rațiunii pure are un sens dublu: în primul rând, ea este echivalentă cu înțelegerea originalului, înțelegere care, în concepția lui G. Steiner, nu este altceva decât o traducere internă, din limba germană în limba germană; abia în al doilea rând cu traducerea externă – cu transferul de sens din limba germană în limba română: „în interiorul unei limbi sau între mai multe limbi, comunicarea umană este egală cu traducerea.” 

Bibliografie

Alexi, Joannis, Grammatica daco-romana sive valachica Latinitate donata, aucta ac in hunc  ordinem redactata, Bibliopola Josephum Geistinger, Viennae, 1826. 

Coșeriu, Eugen, Problematica teoriei traducerii, în Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”din Iași, Secțiunea Limbi și literaturi străine, nr. 1, p. 7-21 (trad. C. Cujbă). 

Noica, Constantin și Surdu, Alexandru(editori), Mihai Eminescu Lecturi kantiene, Editura  Univers, București, 1975. 

Ricoeur, Paul, Metafora vie, trad. Irina Mavrodin, Editura Univers, București, 1984

Ricoeur, Paul, Despre traducere, trad. Magda JeanRenaud, Editura Polirom, Iași, 2005.

Steiner, George, După Babel, trad. Valentin Negoiță, Ștefan Avădanei, Editura Univers, București, 1983.