Paul Celan

„Celan nu vorbea despre nimic

fără a vorbi și despre Auschwitz”

(Jean Bollack).

          Paul Celan (Paul Peisah Antschel) se naște la Cernăuți, pe 23 noiembrie 1920, într-o familie de evrei germanofoni. Încă din adolescență se apropie de politicile de stînga și devine membru activ al mișcării socialiste.

            Numerus clausus, legea care prevedea excluderea evreilor din toate formele de școlarizare, avea să intre în vigoare abia în octombrie 1940, odată cu trasformarea României (pentru o scurtă perioadă de timp) în stat național-legionar. Însă în 1938, atitudinea din mediul universitar era deja una predominant antisemită. Motiv pentru care Paul Celan pleacă la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Medicină, la care renunță în toamna aceluiași an. La întoarcere trece prin Berlin, chiar în timpul a ceea ce avea să rămînă cunoscut în istorie sub numele de Kristallnacht (9-13 noiembrie 1938). Trupele SS, împreună cu populația civilă din Germania, au devastat aproximativ opt mii de case și magazine evreiești, iar peste patru sute de evrei au fost omorîți în bătaie (cu un an înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial).

            În vara lui 1940, Armata Roșie ocupă orașul Cernăuți, moment care marchează și o distanțare parțială a lui Paul Celan de ideologiile politice de stînga. (Unele surse semnalează ruptura totală a lui Celan față de dectrina socialistă. Totuși, în 1962, avea să-i scrie prietenului său, Petre Solomon: „…mon vieux cœur de communiste.” Un an mai tîrziu România recucerește orașul (împreună cu Bucovina și Basarabia), iar Guvernul Antonescu pune în aplicare programul de purificare etnică. Celan e închis în ghetoul din Cernăuți, iar părinții săi sînt arestați și deportați în Transnistria, unde mor curînd – tatăl bolnav, mama împușcată. În 1945 trece granița dintre ceea ce devenise deja Ucraina și România, ajungând la București, unde rămîne timp de doi ani. Aici îl cunoaște pe André Breton și aderă (cel puțin la nivel declarativ) la suprarealism. În 1947, odată cu instaurarea la putere a regimului comunist, Paul Celan pleacă la Viena; se îndrăgostește de Ingeborg Bachmann, căreia îi va dedica un volum de versuri Der Sand aus den Urnen (Nisipul din urne – 1948) și cu care va coresponda pînă aproape de finalul vieții. În 1948 se stabilește în Paris, iar patru ani mai tîrziu se căsătorește cu Gisèle Lestrange. Publică opt volume de poezie între 1948 și 1970, cînd se sinucide, înecîndu-se în Sena.

            În mai 1948, Ingeborg Bachmann le scrie părinților ei: „Poetul suprarealist Paul Celan s-a îndrăgostit foarte tare de mine.”

            În primul său Manifest (din 1924) André Breton definește suprarealismul ca „automatism psihic prin care ne propunem să experimentăm – fie oral, fie prin scris, fie prin orice alte modalități – modelul real de funcționare a gîndirii. Dicteu al gîndirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale.” Acesta este sensul tare al conceptului, sau poziția radicală. Imposibilitatea traducerii expresiei artistice în termeni corespondenți ai unei logici familiare. Însă nici accepțiunea moderată nu e cu mult mai permisivă. În volumul De la Baudelaire la suprarealism (Paris, Corti, 1940), Marcel Raymond vorbește (fără să-și asume ideea, ci doar prezentînd punctul de vedere suprarealist) despre o presupusă capacitate a subconștientului de a lega între ele forme și imagini oarecare: „Poetul suprarealist va trebui să împiedice orice folosire a limbajului în scopuri practice și să întrebuințeze, de aceea, expresii lipsite de orice caracter de evidență intelectuală, ori de evidență sensibilă, în așa fel încît să facă iluzorii referințele pe care am fi ispitiți să le căutăm în universul ideilor clare și în cel al realităților cunoscute.” (Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Ed. Univers, București, 1998, traducere de Leonid Dimov, pag. 257-258).

            În primul rînd, nu putem să vorbim despre lirica lui Paul Celan fără să distingem între cel puțin (în linii mari) trei perioade distincte, caracterizate de abordări care păstrează totuși în comun atît unele elemente stilistice cît și reluarea aproape obsesivă a acelorași teme și motive. Prima etapă este cea a poemelor scrise în limba română (nepublicate în volum), dar care se extinde pînă la Der Sand aus den Urnen (prima lui carte, apărută la Viena, în 1948). Cea de-a doua etapă cuprinde volumele Mohn und Gedächtnis (Macii și amintirile –1952 ), Von Schwelle zu Schwelle (Din prag în prag – 1955), Sprachgitter (Gratiile limbajului – 1959), Die Niemandsrose (Trandafirul nimănui – 1963) și Atemwende (Meandre ale respirației – 1967). Perioada finală coincide cu publicarea volumelor Fedensonnen (Sori împletiți – 1968), Lichtzwang (Tortura luminii – 1970) și Schneepart (Partea zăpezii – publicat postum, în 1971).

            Imaginile poetice pot funcționa fie exclusiv ca produs al unui dicteu (în paradigmă suprarealistă) fie ca simboluri care trimit în mod deliberat la un referent extern textului propriu-zis, fie (o conjuncție între primele două variante) ca expresie a unor obsesii date de și împreună cu fluxul inconștient.

Ne vom opri asupra celui mai tradus și mai comentat poem scris de Celan în prima parte a traseului său litarar, Todesfuge: Dacă laptele este, în tradiție clasică, simbol al vieții (Heracle e adus să sugă de la sînul Herei laptele nemuririi, iar cînd zeița se supără și îi ia sînul de la gură, laptele ia forma Căii Lactee; în Vechiul Testament, a cincea carte a lui Moise, Iahve le promite evreilor că-i va duce într-o țară unde curge lapte și miere) sintagma schwartze Milch (lapte negru) implică o inversare a sensului și trimite la ideea de holocaust (în greacă: holos = complet, kaustos = ars).

            Cele două nume nu sînt cîtuși de puțin alese la întîmplare: dein goldenes Haar Margarete/ Dein aschenes Haar Sulamith – cum nu sînt nici adjectivele folosite pentru a le descrie culoarea părului. Întîlnirea dintre Margarete (personaj din Faust) și Sulamith (din Cîntarea Cîntărilor – cea mai frumoasă dintre femei, pe care Solomon o ia de soție) reprezintă întîlnirea dintre două culturi: cea germană și cea iudaică.

            Versurile er pfeipft seine Juden hervor läßt schaufeln ein Grab in der Erde/ er befiehlt uns spielt auf nun zum Tanz, la fel ca Er ruft spielt süßer den Tod trimit de asemenea la o realitate din spatele textului – de data aceasta nu una strict culturală, ca în cazurile precedente, ci concretă, cu referire la istoria (atunci) extrem de recentă. În lagărul de concentrare Aushwitz, trupele SS au obligat-o pe profesoara de muzică Zofia Czajkowska să formeze o orchestră exclusiv din femei, Mädchenorchester von Aushwitz, care cînta la porțile lagărului cînd erau aduși sau scoși prizonieri, pentru amuzamentul paznicilor germani.

            Nu putem nega faptul că există ceva dincolo de semantica textului care transmite același mesaj – obsesia repetițiilor, cadența frazelor și întreaga concepție la nivel sonor amplifică efectul obținut prin cuvinte. Nu întîmplător titlul împrumută un termen din muzică (fuge). Iar apropierea de suprarealism ar putea fi dată de combinarea acelorași imagini (bărbatul care se joacă cu șerpii, părul de aur al Margaretei, părul de cenuși al Sulamitei, laptele negru, moartea ca maestru din Germania) în mereu altă succesiune, ca și cum ordinea lor nici nu ar conta (în manifestul mișcării Dada din 1924, Tristan Tzara spune: „Marele secret stă aici: gîndirea se face în gură”). Însă inclusiv această tehnică este una utilizată în mod deliberat și nu în ton cu crezul suprarealist, care marchează divorțul artei de orice obiectiv estetic – în înțelesul de pînă atunci al sintagmei.

Să mai luăm un exemplu: Poemul In Ägypten. Deși ar fi tentantă asocierea dintre repetiția substantivului feminin die Fremde (străina) și numele soției lui Paul Celan, Gisèle Lestranger, textul a fost scris înainte ca cei doi să se fi cunoscut. De fapt, în variantă inițială, poemul e dedicat lui Ingeborg Bachmann. Astfel, die Fremde poate însemna cel care nu e evreu (cu atît mai mult cu cît Austria – țara lui Ingeborg – devenise, din martie 1938, parte din Germania Nazistă). Wenn du bei der Fremden liegst (cînd stai întins lîngă străină) ar semnifica distanța dintre oameni chiar și în cadrul celor mai intime relații. Totuși distanța este atenuată de asocierea dintre străină și cele trei personaje din tradiția ebraică: Miriam, sora mai mare a lui Moise, Naomi și fiica ei, Ruth. Această linie de interpretare e susținută și de antepenultimul vers: Du sollst sie schmücken mit dem Schmerz um Ruth, um Mirjam
und Noemi. (Cuvine-se a-mpodobi-o cu durerea pentru Ruth, pentru Miriam și Noemi).

            Iată ce spune poeta și traducătoarea Nora Iuga, într-un interviu din 2008, acordat revistei brașovene Tiuk: „Forma dicteului automat a functionat foarte bine pentru mine, așa am început să scriu. Din cauza asta pot fi considerată mai altfel. Dar nu rămai acolo. Poți scrie pînă la jumătate un text cinstit, clar, pe formula dicteului automat, adică să deschizi robinetul și curge. Nu intervii, nu modifici nimic, și la un moment dat, pentru că subconștientul sau instinctul nostru are și el logica/organizarea lui, îți dai seama că un filon subteran, foarte ascuns, curge cît de cît logic. Poate cumva comunica, începi să întelegi că mergi pe o linie de sens. Și te prinzi, poet fiind, ca de o frînghie de sens și începi să cauți un pic, să-l duci mai departe, să-l faci recognoscibil cititorului, că nimeni nu-i nebun să scrie doar pentru el.”

            Fără pretenția de a fi demostrat ceva în termeni absoluți, ipoteza că suprarealismul lui Paul Celan ar lăsa lor corespondenței dintre imaginile poetice și semnificații externe textului pare cel puțin plauzibilă.