Tablou cu duminici albastre #Dumitra

Se privea admirativ în oglinda înaltă. Ochii îi sclipeau ciudat, lăsând umbrelor săgeți de foc. Fața i se schimonosea într-o grimasă a necunoscutelor. Uitase să se îmbrace, mirându-se, de acum, de felul în care firișoarele de lumină, ce răzbăteau din holul casei, se îmbrățișau pe corpul ei prin reflexia oglinzii. Fusese cândva o femeie frumoasă. Își mai amintea detaliul acesta. Și poate că încă mai era. Se încuraja singură, îngânând mantre despre cum totul poate fi magic. Poate… Și totuși… Realitatea hotărâse altfel pentru Dumitra.

Firul mantrei se întrerupea brusc câteodată: “Haide să mergem! Alex este atacat afară în stradă!”, iar un plâns caustic prindea contur pe imaginea nopții. O neliniște hâdă dansa printre umbre, în timp ce, precipitat, haine de toate culorile se mulau dezordonate pe trupul firav al Dumitrei. Smuls de braț, sub violența unei puteri ciudate, mă găseam în mijlocul pustiu al străzilor. Câțiva stropi de ploaie dansau uneori printre aripile vântului ce sufla a tristețe peste sufletele amândurora. Alex plecase de mult peste piscuri. Știa și Dumitra, știa totul, doar că uneori memoria îi scrijelea zilele dintr-un ieri mult prea îndepărtat, pictând scene ireale.

O capsulă a timpului a rămas pecetluită adânc peste amintirile noastre. Dumitra fusese acuzată de moartea băiatului de la magazie, dar, împreună cu avocatul, reușiseră să aducă probe false iar totul fusese mușamalizat. “Dragul meu, banii rezolvă totul!”, zâmbi glorioasă. O privisem plin de dezgust. Pur și simplu nu îmi mai recunoșteam soția, sufletul acela gingaș pe care-l îndrăgisem cândva cu atâta patimă. Toate chestiunile acestea financiare o schimbaseră, transformând până și iubirea noastră într-o mănușă veche aruncată printre cotloanele zilelor pierdute.

Am divorțat. Alex a ales să mă însoțească. Dumitra a primit bucuroasă; era oricum mult prea ocupată cu înmultitul banilor. Șase luni mai târziu, ne-am reîntâlnit la înmormântarea fiului nostru. Avionul ce trebuia să-l ducă în Brazilia, se prăbușise. După alte șase luni am primit un telefon în miez de noapte de la spital: “Fosta d-voastră soție a încercat să se sinucidă. Am reușit să o stabilizăm cât de cât. Dorește să vă vadă.” Cu sufletul îngenunchiat în durere, am lăcrimat cât pentru mii de ani lumină. Nu știu unde s-a pierdut iubirea și prin ce metehne am rătăcit cu toții dar privirea Dumitrei mi-a readus grija de odinioară.

Se spune că blândețea poate corupe și cele mai întunecate ziduri. Și că speranța moare ultima…

Imagine de David Mark de la Pixabay