Secolul XXI va fi un drum greu dinspre secolul XX spre secolul XIX

Un amic aproape genial, specialist în dialectică, îmi spune: Secolul XXI va fi un drum greu dinspre secolul XX spre secolul XIX.

Secolul XX îmi este cunoscut. Sunt copilul născut la bătrânețea secolului XX: un secol scurt dar intens. Un secol ca un drog cum spunea Osip Mandelştam:

Veacul meu, fiara mea, cine ar putea

Să privească în pupilele tale?

Osip Mandelştam

Din secolul XX am perioade care-mi plac și altele care-mi displac.

Îmi place perioada de liniște dinaintea primului război mondial – nimic nu prevestea războiul de aceea el era inevitabil. Dialectica violenței.

Ruptura războiului prim mondial dar mai ales cea a revoluției din 1917 a răsturnat lumea și schimbat-o radical. După 1917 tot globul a trebuit să gândească radical diferit: dialectic, în două emisfere.

Nu-mi place războiul civil – mă îngrozește. Dar el stă la baza culturii noastre cu care ne mândrim: din burta mamei gemenii Iacov şi Esau se vor lupta. Dialectica violenței. Și nu se vor mai opri. Toată epoca interbelică a fost un continuu război civil european: cea mai violentă epocă, care a culminat cu marele război al omenirii. Cel mai violent din secolul XX, dar și din întreaga istorie.

Europa – culmea civilizației – a produs două dictaturi sinistre care s-au ciocnit. Stalin și Hitler au fost copiii politici ai Europei cu rădăcini în secolul XIX. Rădăcinile lor acolo duc. Oare ce s-a întâmplat acolo? Oare ce ”humus”, ce ”boli” sociale, economice și politice i-au produs? Oare la ce au reacționat ei: la ce nedreptăți, la ce deviații, la ce mutații?

După război a urmat o lungă pace – oamenii au obosit să mai lupte. Încă trăim pacea născută din oboseala aceea. Dar se pare că am început să ne plictisim: un dor năprasnic ne bântuie și împinge spre violența uitată a războiului civil.

A urmat o scurtă epocă entuziastă: epoca romantismului, a visului, a descătușării – epoca 68. Plină de vis, de entuziasm: generația Sputnik & Beat. Copiii născuți din cenușa războiului doreau pacea, doreau progresul: doreau să se rupă de stihia pământului și să zboare.

Zborul a fost frânt de generația 70: epoca stagnării. Niciodată oamenii secolului XX nu au fost mai burghezi și melancolici. Chiar și în Est. Epoca stagnării a readus oamenii în case, pe la bucătării, prin case de vacanță și s-au pus pe acumulare melancolic.

Anii 80 debutează ca ani ai revanșei: revizuirea păcii sociale instaurată în 1917, dar transformată în război civil și reformulată convențional după marele război doi mondial, un soi de contract nou al statului social. Acea pace lungă socială instaurată după război acum e revizuită. Revanșa înseamnă să rupem acest contract și revenirea la statutul de dinainte de 1917. Marea revanșă neoliberală: ștergerea agresivă a tuturor drepturilor sociale și economice.

Acest proces în mai multe trepte va duce la prăbușirea regimului comunist – mai ales din cauze interne ale regimului – și treptat la reconfigurarea formelor de monopol asupra resurselor și economiei. Marele termidor revine.

Dacă în prima fază vedem imaginea frumoasă a ”democrației politice” care ascunde revanșismul economic și social acum lucrurile devin tot mai clare. Distrugerea ”democrației economice și sociale” – pierderea drepturilor sociale și economice – duce la zdrobirea oricărei forme de democrație. Totul a fost o cacealma.

Partea și mai urâtă e că bumerangul aruncat spre Est se întoarce îndărăt în Vest, unde lovește la fel. Chiar dacă acolo sunt instituții mai puternice și societatea mai așezată: lovitura este simțită din plin.

După demantelarea statului social din Est, vine rândul demantelării statului social din țările occidentale europene. Nu se poate fără. Iar asta anunță un mare război civil. Când și în ce forme nimeni nu știe. Dar a ne face că nu-l vedem e grav.

Ce înseamnă de fapt secolul XIX? Înseamnă o epocă în care drepturile civile sunt legate de proprietate: ai proprietate ai drepturi – nu ai proprietate nu ai drepturi. Drepturile politice devin apanajul unei elite mici, unui grup privilegiat a marilor proprietari. Iar asta înseamnă că și drepturile sociale și economice se restrâng puternic. Și totul pornește de la monopol asupra economiei și a resurselor – proprietatea monopolistă.

Unde au ajuns bogățiile Estului: toată economia, resursele și capitalul? Tot ce au muncit și acumulat de generații părinții și bunicii noștri? Tot procesul de privatizare din ultimii 30 de ani? Unde duc toate acestea?

Aceste procese economice sunt legate indivizibil de drepturile sociale și politice ale cetățenilor. Nu are cum să nu influențeze aceste drepturi. Monopolurile economice nu au cum să nu ducă la monopoluri politice și nu au cum să nu ducă la restricții politice. De ce? E o relație de putere.

Așa că atunci când vi se predică democrația, răspundeți simplu: da, vrem democrație. Dar nu doar democrație politică, ci și democrație economică și socială. Altfel nu se poate: altfel ajungem de unde am pornit: în secolul XIX. Iar după secolul XIX ce urmează? Secolul XX – secolul violenței. Noi am mai fost pe acolo: știm. Doar că am uitat.

Și vom cânta din nou…

De două mii de ani e război, un război fără nici un sens.

Iar războiul e treabă de tineri, te păzește de riduri și stres.

Sângele, sângele roșu – peste o oră se transformă în glie,

Peste două cresc iarbă și flori, peste trei – glia iarăși e vie,

Încălzită de razele Stelei cu numele Soare.

Viktor Țoi – Steaua cu numele de soare

Sursă: Facebook

Editor: Alexandru Arușilor