Expoziția ,, Arheologia inconștientului”, semnată de artistul vizual Ovidiu Agavriloaei. Chipuri din memorie. Despre timpul ascuns al imaginii

Orice imagine poartă în sine mai mult timp decât poate cuprinde privirea. În contextul culturii vizuale contemporane, dominată de proliferarea imaginilor digitale și de accelerarea consumului vizual, pictura este adesea constrânsă să își justifice propria existență. Întrebarea nu mai privește exclusiv posibilitatea reprezentării, întrebarea privește însăși capacitatea imaginii picturale de a continua să producă sens într-o lume în care vizibilul pare epuizat prin excesul său. În această cheie de lectură, expoziția Arheologia inconștientului, semnată de Ovidiu Agavriloaei, (al cărei vernisaj a avut loc pe 26 iunie 2026, sub egida Prof. univ. dr. Cristian Ungureanu, prorectorul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași), la Galeriile Dumitru I. Grumăzescu Iași,  cu ocazia finalizării studiilor de master ale artistului în cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design, sub atenta îndrumare a Prof. univ. dr. Zamfira Bîrzu,  se distinge printr-o opțiune artistică ce refuză spectaculosul imediat și revendică, dimpotrivă, timpul  reflecției, memoriei și  sedimentării.

Demersul artistic propus nu poate fi înțeles exclusiv în termenii unei cercetări asupra portretului și nici redus la exercițiul tehnic al unei picturi expresive. Dincolo de evidența figurii umane, proiectul dezvoltă o meditație asupra naturii imaginii și asupra modului în care materia picturală poate deveni revelația unor forme de memorie inaccesibile reprezentării directe. Chipurile care populează această expoziție deși par construite pentru a individualiza, sau pentru a descrie o psihologie recognoscibilă,  întrerup  identitatea particulară și propun, în schimb, o experiență a prezenței. În fața acestor lucrări, privitorul  întâlnește  urme, sedimente, ecouri ale unei memorii care precedă individul și îl depășește ; nu întâlnește  personaje, biografii sau doar  expresii psihologice.

Titlul expoziției concentrează întreaga problematică a proiectului și funcționează ca o veritabilă cheie hermeneutică. Termenul arheologie nu devoalează o recuperare a trecutului material, el evocă acea metodă a coborârii către straturile adânci ale experienței, acolo unde ceea ce este vizibil își găsește condițiile de posibilitate în ceea ce rămâne ascuns. Apropierea de perspectiva formulată de Michel Foucault în Arheologia cunoașterii este inevitabilă: fiecare imagine poate fi citită ca rezultatul unor depuneri succesive de sens, al unor structuri invizibile care organizează ceea ce apare la suprafață. Așa cum sublinia și Prof. univ. dr. Cristian Ungureanu, termenul inconștient deschide dialogul cu psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung, pentru care memoria umană păstrează în adâncul său configurațiile simbolice ale inconștientului colectiv, nu se limitează la experiența individuală. Între aceste două perspective – una filosofică, cealaltă psihologică – pictura artistului vizual  Ovidiu Agavriloaei își construiește propriul spațiu de reflecție.

Dubla orientare explică de ce imaginea refuză descrierea și preferă sugestia. Artistul nu urmărește fidelitatea față de aparența fizică a modelului, el caută să surprindă ceea ce rămâne invizibil în orice portret: timpul. Nu timpul cronologic, măsurabil ;  artistul surpinde acel timp sedimentat în materie, timp care lasă urme asupra corpului, asupra memoriei și asupra privirii. Chipurile sale nu par să aparțină prezentului. Ele par recuperate dintr-o durată ancestrală, asemenea unor fragmente de frescă descoperite sub straturi succesive de tencuială, sau asemena unor relicve scoase la lumină după secole de uitare sau unor vestigii care continuă să vorbească tocmai prin ceea ce au pierdut.

Această impresie este produsă, înainte de toate, prin modul în care artistul înțelege materia picturală. Pasta densă, acumulările succesive de culoare, zgârieturile, fisurile și suprafețele deliberat erodate transformă pictura într-un proces de stratificare. Imaginea nu este construită prin adăugare liniară, ea este reprezentată prin suprapunerea unor intervenții care păstrează memoria fiecărei etape a elaborării. Nimic nu este complet acoperit, nimic nu este definitiv anulat; fiecare strat continuă să pulseze sub cel următor, asemenea unui palimpsest în care scrierea nouă nu șterge textul precedent, doar îl lasă să transpară discret. Pictura lui Agavriloaei poate fi interpretată și prin conceptul de supraviețuire a imaginii formulat de Georges Didi-Huberman, pentru care orice imagine autentică păstrează urmele altor imagini, alte timpuri și alte istorii. Ceea ce privim nu este niciodată doar prezentul lucrării, ceea ce privim este  condensarea unor memorii care continuă să existe în structura ei materială.

Materia devine mai mult decât un suport al reprezentării. Ea capătă consistența unui izvor atemporal. Gaston Bachelard observa că materia posedă propria ei imaginație, o capacitate de a genera imagini independent de funcția descriptivă a formei. În lucrările lui Ovidiu Agavriloaei, această intuiție dobândește o expresie plastică remarcabilă. Suprafețele picturale evocă ziduri, scoarțe, roci, tencuieli vechi, fragmente minerale, iar culoarea pare extrasă din însăși memoria pământului. Ocrurile, brunurile, alburile calcaroase și griurile reci nu descriu lumina, descriu chiar geologia timpului. Ele trimit către o materialitate originară, către acel fond comun din care atât corpul omenesc, cât și imaginea își extrag consistența.

Portretul încetează să mai fie un gen artistic, el devine o categorie ontologică. Fața umană nu mai reprezintă un individ, ea sugerează locul în care memoria lumii se face vizibilă. Emmanuel Levinas considera chipul drept spațiul în care alteritatea se revelează înaintea oricărui concept; el este locul unei întâlniri etice, imposibil de redus la descriere. Arta  lui Agavriloaei deplasează această reflecție către o dimensiune arheologică. Chipul nu este doar locul întâlnirii cu celălalt, el este și locul întâlnirii cu propriul nostru trecut, cu acele structuri arhetipale care preced experiența individuală. Privirea acestor personaje nu solicită empatie psihologică; ea invită la recunoașterea unei condiții umane comune, sedimentată în memoria colectivă, nu recunoașterea unei persoane.

Pictura lui Ovidiu Agavriloaei pare să reactiveze una dintre cele mai vechi funcții ale imaginii: aceea de a conserva ceea ce timpul amenință să dizolve. Încă din epoca portretelor funerare de la Fayum, chipul nu reprezenta doar memoria unei persoane, el încerca să suspende efemeritatea existenței în durata imaginii. Mai târziu, tradiția icoanei bizantine avea să transforme fața într-un spațiu al prezenței spirituale, în care asemănarea fizică devenea secundară în raport cu revelarea unei realități interioare. Între aceste două mari paradigme – memoria și revelația – pictura contemporană pare adesea să oscileze fără a-și găsi propriul centru. Tocmai aici intervine particularitatea demersului lui Ovidiu Agavriloaei. Chipurile sale nu aparțin nici registrului comemorativ, nici celui iconografic în sens strict; ele ocupă un teritoriu intermediar, acolo unde memoria încetează să mai fie evocare și devine însăși materia imaginii.

Privind îndelung aceste lucrări, apare impresia că artistul nu construiește figura prin acumularea culorii, el o reprezintă printr-un proces invers, aproape sculptural, de degajare. Chipul pare extras din materia picturală asemenea unei forme latente care a existat dintotdeauna în interiorul suportului. Această senzație amintește de celebra afirmație a lui Michelangelo, potrivit căreia sculptorul nu creează figura, el eliberează forma deja existentă în blocul de marmură. La Agavriloaei, însă, eliberarea nu are loc în piatră, are loc în culoare. Pasta picturală devine echivalentul unui strat geologic în care timpul a sedimentat urmele unei existențe anonime, iar gestul pictorului seamănă mai degrabă cu intervenția arheologului decât cu aceea a reprezentantului tradiției mimetice.

Nu este întâmplător faptul că suprafața tablourilor păstrează vizibile urmele propriului proces de elaborare. Zgârieturile, fisurile, depunerile succesive de culoare, zonele în care materia pare sfărâmată sau reaplicată, toate refuză iluzia unei imagini încheiate. Lucrarea își expune propriul timp de devenire. În loc să ascundă gestul artistic, îl conservă asemenea unei memorii materiale. Georges Didi-Huberman observa că imaginea autentică nu este niciodată un obiect stabil, ea este o acumulare de temporalități diferite, o suprapunere de apariții și dispariții care continuă să coexiste în aceeași suprafață. Exact această simultaneitate temporală se regăsește în pictura lui Agavriloaei. Privitorul nu contemplă un rezultat final, el asistă la coexistența tuturor etapelor care au făcut posibilă apariția imaginii.

Această dimensiune stratigrafică apropie pictura de ideea palimpsestului. În manuscrisele medievale, textul vechi era șters pentru a face loc unei noi scrieri, însă urmele lui continuau să transpară discret sub cerneala recentă. Imaginea funcționa astfel ca o memorie involuntară a propriului trecut. În mod similar, fiecare portret din Arheologia inconștientului pare construit din suprapunerea mai multor chipuri care coexistă fără a se anula reciproc. Identitatea nu apare ca un dat stabil, ea se devoalează ca o sedimentare continuă a experiențelor, a amintirilor și a timpului însuși. Ființa însăși devine un palimpsest.

Așa cum sublinia  și Prof. univ. dr. Cristian Ungureanu, această idee trimite inevitabil la psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung. Pentru Jung, inconștientul colectiv nu reprezintă un depozitar de imagini fixe, este o structură vie, capabilă să genereze permanent simboluri noi pornind de la aceleași arhetipuri originare. Imaginea arhetipală nu poate fi redusă la o ilustrație a unui concept; ea funcționează asemenea unui nucleu de energie psihică, capabil să reactiveze în fiecare epocă alte sensuri și alte forme. Portretele lui Agavriloaei nu ilustrează arhetipuri recognoscibile în sens iconografic. Nu întâlnim aici eroul, bătrânul înțelept, umbra ca tipologii identificabile. Ceea ce se manifestă este însă mecanismul însuși al apariției arhetipale: acea senzație tulburătoare că imaginea ne este profund familiară fără să fi fost vreodată întâlnită. Privitorul recunoaște înainte de a cunoaște. Această recunoaștere nu aparține memoriei individuale, ea aparține acelui fond simbolic comun despre care Jung afirma că precedă orice experiență personală.

Poate tocmai de aceea figurile din această expoziție evită orice individualizare excesivă. Niciun element anecdotic nu fixează personajele într-o biografie precisă. Nu există decoruri descriptive, obiecte care să indice o profesie, o epocă sau un context narativ. Spațiul este redus până aproape de dispariție. Fundalul încetează să mai fie fundal și se confundă cu materia din care chipul se desprinde încet. În locul unui spațiu iluzionist apare o adâncime de alt ordin: adâncimea memoriei.

Această alegere este esențială. În pictura occidentală, fundalul a funcționat secole la rând ca garanție a reprezentării spațiale. De la perspectiva renascentistă până la peisajele romantice, el stabilea raportul dintre corp și lume. La Agavriloaei, această relație este suspendată. Personajele nu locuiesc un spațiu exterior; ele par locuite de propriul lor spațiu interior. Maurice Merleau-Ponty observa că vizibilul nu este niciodată separat de invizibil, dimpotrivă fiecare îl conține pe celălalt. În această logică fenomenologică, chipurile din Arheologia inconștientului devin locuri de condensare a invizibilului. Ele nu ascund ceva dincolo de suprafață, ele  fac ca însăși suprafața să devină adâncime.

Materia picturală contribuie decisiv la această transformare. Pasta densă, aproape minerală, nu urmărește virtuozitatea tehnică și nici efectul decorativ. Ea evocă, mai degrabă, consistența zidurilor vechi, a tencuielilor erodate, a scoarței arborilor sau a pietrei modelate lent de apă și vânt. Gaston Bachelard vorbea despre „imaginația materiei”, insistând asupra faptului că fiecare substanță poartă în sine o poetică proprie. Pământul, piatra, argila sau cenușa nu sunt simple elemente fizice, ele sunt moduri fundamentale de a imagina lumea. În pictura lui Agavriloaei, culoarea pare să fi renunțat la transparența luminii pentru a dobândi densitatea pământului. Ea nu descrie aparențe, ea evocă procese de formare și eroziune. Privitorul are impresia că timpul însuși a devenit vizibil.

Dimensiunea geologică apropie surprinzător pictura de reflecția lui Martin Heidegger asupra operei de artă. În eseul Originea operei de artă, filosoful afirma că opera autentică deschide simultan lumea și pământul: lumea, ca spațiu al sensului, și pământul, ca rezistență tăcută a materiei care refuză să fie epuizată prin interpretare. Tablourile lui Agavriloaei păstrează tocmai această tensiune. Ele oferă suficiente repere pentru a genera semnificații, dar refuză să fie consumate într-o explicație unică. Materia rămâne opacă, păstrând în interiorul ei un rest de mister care scapă oricărei hermeneutici definitive. Privitorul nu descifrează imaginea, el intră într-un dialog cu ea.

Rezistența materiei este, poate, una dintre cele mai valoroase calități ale expoziției. Într-o epocă în care imaginea digitală tinde să elimine orice urmă a corporalității, pictura lui Ovidiu Agavriloaei reamintește că imaginea are greutate, textură și densitate. Ea nu există doar pentru a fi privită, ea există și pentru a fi simțită. Ochii urmăresc asperitățile suprafeței asemenea mâinilor care citesc alfabetul Braille. Privirea devine tactilă. Merleau-Ponty descria această experiență ca pe o „carne a vizibilului”, un spațiu în care subiectul și obiectul percepției se întrepătrund. Spectatorul nu mai este un observator exterior; el este atras în interiorul materiei picturale, într-o experiență a proximității care transformă contemplarea într-o formă de participare.

Arheologia inconștientului depășește cadrul unei expoziții consacrate portretului și se afirmă ca o meditație asupra condiției imaginii însăși. Chipul încetează să mai fie locul reprezentării și devine spațiul în care memoria, materia și timpul se întâlnesc într-o tensiune niciodată definitiv rezolvată. Fiecare suprafață picturală păstrează urmele unei deveniri, iar fiecare figură pare să poarte în sine memoria altor figuri, asemenea unui palimpsest în care trecutul nu dispare, trecutul continuă să pulseze discret sub straturile prezentului.

Poate că adevărata arheologie pe care o propune Ovidiu Agavriloaei nu este aceea a inconștientului în sens psihologic, este aceea a imaginii însăși. O arheologie a privirii, în care pictura nu mai caută să reprezinte lumea, picture caută să dezvăluie condițiile tăcute care fac posibilă apariția oricărei imagini. În fața acestor lucrări, privitorul nu contemplă doar un chip; el întâlnește propria sa memorie culturală, propriile sale sedimentări afective și acea dimensiune arhaică a ființei pe care modernitatea a învățat, poate prea repede, să o ignore.

Pictura lui Ovidiu Agavriloaei nu recuperează trecutul, ea demonstrează că trecutul nu a încetat niciodată să locuiască prezentul. Iar ceea ce aceste imagini revelează, dincolo de materia lor densă și de tăcerea lor gravă, nu este identitatea unui personaj, este permanența unei întrebări: cât din ceea ce numim „eu” ne aparține cu adevărat și cât reprezintă ecoul, încă viu, al memoriei lumii din care continuăm să facem parte?