Impresii despre „Oglinda” lui Tarkovski

Scena cu mama-copilul, cocoșul, masa, casa din lemn și ninsoarea din Oglinda lui Tarkovski rămâne cea mai tare scenă din istoria cinematografiei universale (https://www.youtube.com/watch?v=xauZHRX5cyk); au scris și alții, această scenă este cea mai mare realizare din cinema de până acum. Deși Oglinda este cel mai special film realizat vreodată (nu e cel mai bun, Stalker e cel mai bun), totuși, această scenă (ca multe din Oglinda) sunt atât de specială, atât de diferită de tot ce s-a realizat in cinema până acum încât nu știu ce să zic… Scenele sunt realizate probabil de un extraterestru, să vedem ce este atât de special în această scenă, “the best scene ever” în cinema. Am să vă explic scena pentru că eu am înțeles-o, voi nu aveați cum să o înțelegeți, voi nu existați, ce să înțelegeți? Nimic… dar atunci cui explic eu cea mai teribilă scena din cinema? mie, cui altcuiva… dar de ce scriu explicația? ca să îmi bat joc de americanii mafioți, de imperialiștii, de inexistenți. de asta, să le arăt lor că au trăit degeaba, mai rău, că nici măcar nu au existat. da’ ce, tu cititorule, existi? amărâtule, inexistentule…

Scena e alb-negru (nu avea rost culoarea, era chiar distrugătoare), copilul este filmat de la spate pentru că e copil ca orice copil e neajutorat, de aceea apare, pentru o fracțiune de secundă mâna mamei care apucă ușa care se deschide. Mâna îl protejează pe copil, nu se vede mama, doar mâna, mâna e cea care ajută acum să se deschidă ușa. Eroul scenei e copilul, să fie clar asta… e Tarkovski când era copil, știm asta. Dincolo de prag (căci e un prag!) în camera semi-întunecată, agațate de o sfoară sunt niște perdele albe, semi-transparente, în stânga este o fereastră, se vede lumina, în dreapta este o oglindă care reflectă lumina. Se aude cum scârție ușa, balamalele de la ușă, trebuie să se audă cum scârție ușa ca să ne trezim căci noi cu toții dormim, suntem morți dar nu vrem să recunoștem

În cameră e întuneric, copilul se uită la mama care nu se vede in cadru și imediat urmează cel mai important cadru din scenă, un cocoș evadează din casa de lemn printr-un geam crăpat, o bucată de geam cade, se vede cum cocoșul dă din aripi, doar o clipă (nu era nevoie de mai multe clipe, era viața care încerca să scape de moarte), apoi, ceva și mai tare, tufișuri, copaci, mii de frunze și vântul care le bate, ne arată că au viață, că sunt viata, camera se deplasează spre stânga, vântul bate dinspre dreapta spre stânga, deci camera urmează vântul, viața, se aude vuietul care aproape că te înfricoșează, care te înfricoșează, de fapt, nici măcar nu e vântul, e furtuna care vine și distruge, e moartea care distruge viața, dar frunzele, tufișurile, copacii rezistă vântului,

Camera se mișcă către stânga, apare un colț al unei mese din lemn plasată acolo chiar între tufișuri, masa e din lemn care a fost cândva tocmai un copac plin de viață, copac ucis de om și transformat în masă de lemn mort, pe colțul acela, chiar pe colț, se văd o bucată de cărămidă și o lampă, e comunismul/omul criminal și religia amestecate, lampa (credința) este bătută de vânt și cade pe masă (nu se sparge, cade pe pâmânt, nu vedem dar știm asta) iar șueratul te asurzeste atât de infricoșător este,

Se mișcă și bucata de cărămida înroșită pe masă, dar nu cade, se văd deja, la capătul celălalt al mesei, o pânză albă (și asta) care acoperă trei țărușuri de lemn tăiat de om (au aparținut cândva unui copac plin de viață și astea, acum nu sunt decât țărușuri de lemn mort), vîntul împinge și pînza albă, frunzele mișună împrejurul mesei, șuieră vântul, frunzele rezistă, credința dispare de pe masă dar nu de tot, nu pentru un credincios precum Tarkovski în Rusia comunistă, pânza flutură-n vânt dar rezistă și aceasta pentru că înfășoară acele țărușuri de lemn mort, e susținută chiar de acele țărușuri de lemn mort

Apare și casa din butuci lungi de lemn, copilul fuge către casă, vântul continuă să bată, șuierul înfricoșează mai departe, copilul fuge către colțul casei de lemn, pe gardul făcut din țărușuri de lemn, o pânză albă e bătută de vânt dar rezistă și asta, rămâne acolo pe gardul de lemn, în stânga și în dreapta se văd copaci subțiri, înalți, între cameră și copilul care fuge, chiar în mijlocul ecranului, se află un mic copac (cu siguranță plantat de Tarkovski pentru această secvență înfricoșătoare) bătut de vânt dar care rezistă și acesta, lumina este oglindită de geamurile casei, vântul parcă se aude și mai tare, din ce în ce mai tare, și mai înfricoșător, în timp ce fuge, copilul își întoarce capul spre noi, privitorii, spre șuierit, găleata agațată de lemn e bătută de vânt și pendulează, dar ce e cel mai important în întreaga scenă este camera de filmat care, acum când fuge copilul, este încetinită, Tarkovski vrea să încetinească timpul, chiar încetinește timpul camerei de luat vederi, încetinește timpul care îl fugărea când era copil, care șuiră și noi habar nu avem, este amenințarea, pericolul de care fuge copilul (nu degeaba Tarkovski și-a numit cartea „Sculpting in time”), copilul fuge de moarte, camera este încetinită ca și cum curgerea timpului este încetinită, copilul încearcă să se indepărtează de moarte, pânza albă de pe gardul de lemn e bătută de vânt dar nu se desprinde de gardul de lemn, albul rămâne prins de gardul mort, exact ca și țărușii aia de pe masă de lemn înveliți în acea pânză albă, camera se apropie de colțul casei de lemn, șuieră vântul și mai înfricoșitor, nu se mai vede copilul, a dispărut după casa din lemn, doi-trei copaci mari în stânga, câțiva mici în dreapta, dincolo de colțul casei, dincolo de fântână, găleata nu se mai mișcă decât încet și, deși e vară (copilul e îmbrăcat în pantaloni scurți, cămașa are mânecile ridicate până la cot), începe să ningă, vântul încă se mai aude, găleata încă se mai mișcă, abia se mai mișcă, dar totuși se mișcă, timpul poate fi încetinit (relativitatea spațiutimp, nu?), dar timpul (chiar dacă nu există, Tarkovski nu știa că timpul nu există) nu poate fi oprit, întrebare, cine a învins, viața sau moartea?

Asta e marea întrebare, Tarkovski, credinciosul, îți/își răspunde, viața, dar asta e sub acoperișul dat de credința lui, nici el nu știe adevărul, credința e credință, nu e adevăr, nici nu are pretenția să fie adevăr, ninge-n plină vară când copacii sunt atât de înverziți, Tarkovski credinciosul ne arată că totul e posibil pe lumea asta creată de God, asta îți șoptește credinciosul chiar dacă vântul șuieră înfiorător… nu se mai vede copilul, se vede lumina reflectată de geamuri, se văd copacii care au supraviețuit vântului/șuieratului înfiorător, copacii și tufișurile s-au mulat după vânt tocmai să nu fie smulși din pământul care le dă viață, se vede colțul casei făcută de om din bușteni de copaci plini de viață în trecut, acum bușteni fără viață… iar copilul se ascunde în casă construită din acel lemn ucis de om, copilul se ascunde de moarte, moartea fugărește viața, ce altceva? Copilul însă dispare după colțul casei de lemn mort… camera de luat vederi e încetinită ca și cum timpul ar fi încetinit, Tarkovski nu știa că timpul nu există, deci nu are ce să încetinească… când mor, în general, oamenii sunt puși în sicrie de lemn fără viața și îngropați în pamânt, copacii supraviețuiesc tocmai acestui pământ și a apei/ploii adusă de vânt… găleata aia e timpul-n mișcare, e apa din care copacii trăiesc, casa aia e făcută din bușteni,[1] din copaci tăiați, uciși de om, e casa din lemn mort în care copilul se-ascunde de timpul pierdut, e viața-n mișcare ucisă de moarte (care nici măcar nu există), e viața aparent salvată de credința în God (care, știm deja, nu are cum să existe), până și speranța a fost ucisă de Kafka. Ce mai rămâne, ce ne mai rămâne decât să mergem-nainte (pleonasm, deși nu există, timpul nu poate să meargă-napoi) datorită legii involuției speciilor. E vară și ninge să ne arate și viața și moartea, precum colțul casei făcută din butuci de lemn cândva vii acum morți (dreapta), inevitabil, în imagine apar și copacii vii care flutură-n vântul deja domolit (stânga).

Tarkovski era credincios, credea că sufletul lui va supraviețui, doar credea, nu știa, deși credința, în rusia comunistă căzuse de pe masa din lemn (mort), pe masă a rămas doar bucata de cărămidă înroșită, rusificată, sfărâmată, regizorul rus credea că nu are de ales. Acum însă ne-am lămurit, God nu are cum să existe, imperialiștii fac ce vor pentru că oamenilor/maselor nu le pasă, dacă nu moare copilul lor, de ce să le pese că zeci de mii de copii în Palestina au fost uciși de criminali? Bine că ei au ce să mănânce, bine că au TV mare și color, ce să mai vrei de la viată? Acum 200 ani, omul-de-rând muncea de îi săreau capacele, acum se preface că muncește, are mașină (nu e de lux, dacă nu e securist/psdist/mafia), se uită mereu la TV color de pe peretele de beton (nici măcar cărămidă, ar fi prea scump apartamentul făcut din cărămidă, vorbim aici de apartament, nu casă, care casă? casă doar în filme sau pentru securiști și imperialiști, nu pentru omul-de-rând – aci nu vorbim despre scenă din film), omul crede că trăiește dar nici măcar nu e mort, nu există. Omul-de-rând e mulțumit, las’ că e bine, se putea și mai rău. E bine, nimeni nu își va aminti de el după ce va fi mort, nimeni nu știe de el nici măcar acum când el crede că trăiește, el vociferează-n mereu gura mare să arate, să ne arate că el e mai tare ca vecinul/colegul[2], doar că nici el, nici vecinul, nici copilul lui nu trăiesc însă, datorită involuției speciilor, cu toții au iluzia că trăiesc.

Nimeni nu va ști de tine, cititorule, nici vecinul, nici colegii, nici măcar copii tăi care te vor uita că cică ai trăit doar câteva luni după ce vei muri. Nici măcar nu poți să susții că “ai trăit degeaba”, de vreme ce nu ai existat. Asta e tragedia, norocul tău e că habar nu ai de această tragedie. Dacă tu și ceilalți ați fi avut habar, specia ar fi dispărut pentru că nu ar fi respectat legile nescrise ale involuției speciilor. Iaca, de ce e bine să nu cunoști, să te prefaci că trăiești, asta e foarte bine. Nici măcar nu ești mort precum acel buștean de la colțul casei din lemn, acum cititorule ai să crezi că ești nemuritor, ai să te crezi Dumnezeu sau măcar fiu-su, nu? Doar că nici el, nici tu nu exiști, nu ați existat vreodată. Nu e nici o tragedie, este doar involuția speciilor. Nimic altceva.

Camera de luat vederi se află, în final, chiar lângă acel copăcel tinerel care a rezistat vântului, șuierăturii… după colțul casei, se văd copacii mai bătrâni și fântâna făcută și asta din butuci de lemn mort. Până și găleata aia de apă atârnă de o bucată de lemn mort. Ca la Bâncuși, casa de lemn mort e construită pe o bază de piatră. E viața moartă pe piatra-fără-viață. De unde a apărut viața? Din materie fără viață, din piatra și pământ (deși nu cred că există pământ fără viață, așa cum nu există apă fără viață!), bineînțeles. Măcar știm sigur că piatra nu are viață, știm sigur că există materie fără viață și materie care corespunde vieții. Deci, casa în care se ascunde copilul fugărit de moarte/timp/șuier e construită din butuci morți care au fost cândva vii așezați peste pietre care nu au avut niciodată viață. Iaca și evoluția Cosmosului: “God sau nimic[3]-materie fără viață-viață” în cea mai tare scenă din cinema de până acum. Cea mai tare. Cea mai înfiorătoare, asta a și vrut Tarkovski, cu sigurață.

Doar că omul a crezut în Dumenzeu să nu se simtă singur pe Pământ, în Univers; omul nu știa că universul nici nu există, nu știa că el, adică viața lui, este un Univers în sine și pentru sine. A căzut în plasa oferită de materia nevie, a trupului neviu, mintea omului a fost păcălită de trup: în cadrul vechi de gândire, omul nu știa că mintea lui vede propriul trup indirect, adică prin corespondență; omul a fost păcălit de ceva real, de trupul lui care se afla bineînțeles alături de alte trupuri, asta e adevărat, dar era doar o păcăleală tocmai ca omul să aibă iluzia că nu viața lui e în sine și pentru sine, nici măcar pentru trupul lui nu e. Ce iluzie! Mai rea decât iluzia existenței lui God. Omul nu a putut să accepte că nu e nici măcar “singur”: omul nu a putut să accepte că mintea/viața lui e în sine și pentru sine, că viața sa există în sine și pentru sine, nu pentru alte vieți, nici măcar pentru trup. Asta nu a putut omul să accepte, să fie un univers în-sine și pentru-sine; el, omul, a vrut să fie “fiul lui God”, doar că God nu mai e God dacă există doar în sine și pentru sine, God a trebuit să fie pentru oameni, nu? Tocmai ca oamenii să creadă că nu sunt singuri, că sunt “fii lui God”, nu? Ei bine (de fapt, e rău pentru oameni, pentru toți oamenii în afară de acei câțiva din toate timpurile), God nu are cum să existe (vezi articolul meu free de la pagina mea), deci omul nu e “fiul lui God” (mare tragedie, nu?), cum nici universul nu există, mai rău pentru omul-de-rând (toți oamenii în afară de cei câțiva) e că fiecare minte/viață e în-sine și pentru-sine, este un univers-în-sine și pentru-sine, omul nu a știut asta până să când eu am descoperit LEDe și asta pentru că omul nu a vrut să știe așa ceva, era o tragedie prea mare pentru om să înțeleagă că nici până și noținea de “singurătate” e iluzorie, ăsta e motivul principal pentru care nimeni nu a descoperit LEDe până la mine. Omul a crezut că scapă de curgerea timpului (care nici măcar nu există) prin inventarea lui God și a credinței că el, omul-de-rând este “fiul lui God”, că sufletul lui este nemuritor ca și God. Asta da, salvare, doar că God este o simplă invenție creată de om ca să scape de curgerea timpului care nu există… Tragedia că “God nu există” este, pentru mine, fericirea în sine de vreme ce fiecare minte/viață e un Cosmos în-sine și pentru-sine.

Ce îți trebuie mai mult, cititorule? Partea proastă e că ție, cititorul-de-rând, îți trebuie într-adevăr mai mult decât asta pentru că tu nici măcar nu exiști, asta e nenorocirea ta. Eu sunt cel ce sunt pentru că am descoperit LEDe, voi și ei, imperialiștii nici măcar nu există. Ăsta e adevărul, doar ăsta. Mai rău, nu există alt adevăr, să fiu mai exact, nu există alt mare adevăr. Adică alt cadru de gândire la ora actuală pentru toți oamenii-iluzii care nu există, nu au cum să existe, unde să existe, lângă vecinul care are o mașină mai de lux decât al lui? Numai cel care a descoperit LEDe, adică eu, este cel care este acum și încă 200 ani când va apărea, probabil o nouă teorie. Asta e adevărul.

[1] Să ne înțelegem, un copac în viață e tăiat de om și transformat în buștean fără viață, bușteanul e folosit pentru construirea casei, dar bușteanul poate să fie tăiat în butuci să fie pus pe foc, omul să încălzește punând pe foc butuci de lemn-mort tocmai ca el, omul, să nu moară de frig. Și casă din bușteni de lemn mort e făcută de om ca să nu moară de frig… în finalul scenei, ninge să ne arate, în plină vară, că e nevoie de casa din lemn-mort ca omul să supraviețuiască, să “trăiască”, să poată să facă progenituri, să prelungească viața pe acest nenorocit de Pământ. Cu alte cuvinte, viața are nevoie de moarte ca să trăiască, paradoxul e că moartea nu are statut ontologic ci doar viața.

[2] Românii au două proverbe, nimic mai mult: “să moară și capra vecinului”, “prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”, proverbe care surprind cel mai bine nu doar românul, ci omul în general. (vezi my dark list…)

[3] Că e God sau nimicul, depinde de ce crede fiecare… Tarkovski era credincios chiar dacă, ca un credincios adevărat, avea îndoieli. Când cineva e credincios fără nici o îndoială, atunci trebuie să se plângă la mafia de preoți din biserică, dar să nu uite să dea mită la popă ca acesta să nu-l blesteme că ia dat prea puțini bani pentru “mântuirea”/salvarea lui și “sfințirea” casei, nu?