,,Love, Death and Robots”. Imaginea animată între cercetare artistică și imaginarul contemporan

În dimineața zilei de 8 iulie 2026, spațiile Muzeului Municipal „Regina Maria” din Iași au devenit locul de întâlnire al uneia dintre cele mai consistente manifestări dedicate animației de autor realizate în mediul universitar ieșean. Sub genericul Love, Death and Robots, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, prin Facultatea de Arte Vizuale și Design, specializarea Grafică – Animație și Gaming, a prezentat publicului proiectele artistice elaborate pentru susținerea examenelor de licență și disertație, reunind într-o singură expoziție o panoramă a preocupărilor unei generații aflate la începutul parcursului profesional.

            Evenimentul, coordonat de prof. univ. dr. Modesta Lupașcu, lect. univ. dr. Bianca Simionescu și drd. Ionuț Butnaru, nu a avut caracterul convențional al unei evaluări academice. Dincolo de funcția sa instituțională, expoziția a devenit un spațiu de dialog între cercetarea artistică, experimentul vizual și reflecția asupra transformărilor culturale care definesc prezentul. Muzeul, prin însăși încărcătura sa istorică, a oferit un contrapunct semnificativ unor lucrări orientate aproape exclusiv către imaginarul viitorului. Între patrimoniu și imagine digitală, între memoria colectivă și ficțiunea speculativă, s-a construit o tensiune fertilă, care a conferit întregii manifestări o dimensiune aparte.

            Faptul că proiectele prezentate reprezintă lucrări de licență și disertație are o importanță care întrece cadrul administrativ al universității. În învățământul artistic, aceste etape subliniază momentul în care studentul este chemat să își formuleze propria identitate creatoare, nu marchează doar încheierea unui ciclu de studii. Lucrarea de licență certifică dobândirea unui limbaj artistic și a competențelor tehnice specifice specializării, în timp ce proiectul de disertație presupune deja asumarea unei direcții personale de cercetare, în care practica artistică și reflecția teoretică devin inseparabile. Expoziția nu trebuie privită ca o simplă prezentare a unor produse finite, ea trebuie percepută ca expresia unor demersuri de cercetare în care animația, ilustrația digitală, modelarea tridimensională și game designul funcționează ca instrumente de investigare a unor probleme filosofice, sociale și culturale.

            Specializarea Grafică – Animație și Gaming ocupă astăzi un loc distinct în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași, tocmai prin caracterul său interdisciplinar. Ea reunește desenul, cinematografia de animație, teoria imaginii, modelarea 3D, concept art-ul, designul de personaj, storytelling-ul vizual și dezvoltarea de jocuri video într-un spațiu comun al experimentului artistic. Imaginea animată nu mai poate fi înțeleasă exclusiv ca produs al industriei de divertisment. Ea devine un limbaj critic, capabil să transforme teme filosofice, literare sau istorice în experiențe vizuale complexe.

            Maturizarea animației ca mediu artistic poate fi observată încă din primele lucrări prezentate. Departe de estetica spectaculosului gratuit, majoritatea proiectelor propun o întoarcere către întrebările fundamentale ale existenței. Memoria, identitatea, fragilitatea corpului, relația dintre om și tehnologie, conflictul dintre natură și industrializare, trauma, mitul sau iubirea sunt tratate cu o seriozitate care surprinde prin coerența conceptuală și prin nivelul cercetării vizuale. Din acest motiv, alegerea titlului Love, Death and Robots este net superioară  referinței la antologia cinematografică produsă de Netflix.

            Titlul e ca o formulă simbolică a prezentului. Cele trei cuvinte definesc, poate mai bine decât orice altă sintagmă, imaginarul începutului de secol XXI. Iubirea, moartea și tehnologia nu mai pot fi gândite separat. Relațiile afective sunt mediate de algoritmi, memoria este externalizată în spațiul digital, iar inteligența artificială modifică radical modul în care înțelegem creativitatea, identitatea și chiar ideea de conștiință. Nu întâmplător, aproape toate proiectele reunite în expoziție gravitează în jurul acestor teme, fără să le trateze însă ca banale motive science-fiction. Robotul nu este protagonistul acestor narațiuni; protagonistul rămâne omul, surprins în momentul în care propriile sale invenții îl obligă să își redefinească limitele.

            Privite împreună, lucrările reunite în cadrul expoziției alcătuiesc mai mult decât o succesiune de exerciții de autor. Ele construiesc imaginea unei generații care își formulează întrebările prin intermediul limbajului vizual, într-un moment în care animația traversează una dintre cele mai fertile perioade din istoria sa. Dacă în primele decenii ale secolului al XX-lea animația era asociată aproape exclusiv divertismentului, iar în imaginarul colectiv continua să fie percepută drept un teritoriu destinat copilăriei, creațiile prezentate la Muzeul Municipal „Regina Maria” demonstrează contrariul. Animația contemporană reprezintă un mod de a gândi imaginea, nu mai este doar o tehnică cinematografică.

            Schimbarea de paradigmă se regăsește și în modul în care studenții au înțeles tema propusă. Niciuna dintre lucrări nu urmărește să reproducă universul serialului Love, Death & Robots. Referința rămâne una conceptuală, iar fiecare proiect își revendică autonomia artistică. În locul unor exerciții de stil inspirate din estetica science-fiction, demersul artistic propune o reflecție asupra unor teme care traversează întreaga cultură contemporană: relația dintre om și tehnologie, natura memoriei, transformările corpului, supraviețuirea miturilor într-o lume digitalizată, fragilitatea identității și tensiunea dintre progres și pierdere.

            Nu este întâmplător faptul că multe dintre lucrări aleg drept punct de plecare literatura. Shakespeare, Mihail Sadoveanu, Ken Liu sau sonetele elisabetane apar drept structuri narative capabile să genereze noi universuri vizuale. Literatura încetează să mai fie sursă iconografică și devine un teren de experiment. Ea este rescrisă prin imagine, prin montaj, prin ritm și prin posibilitățile expresive ale animației digitale. Expoziția confirmă observația lui Umberto Eco, potrivit căreia marile opere nu încetează niciodată să producă interpretări, fiecare epocă proiectând asupra lor propriile întrebări.

            În același timp, numeroase proiecte aleg să privească spre viitor fără a abandona memoria trecutului. Relația dintre tradiție și tehnologie constituie unul dintre firele invizibile care traversează întreaga expoziție. Folclorul, mitologia și imaginarul cultural românesc coexistă cu estetica cyberpunk, cu inteligența artificială și cu limbajul jocurilor video. Nu este vorba despre un contrast, este vorba despre o continuitate. În imaginarul acestor tineri artiști, trecutul și viitorul nu se exclud reciproc. Dimpotrivă, unul îl explică pe celălalt.

            Apropierea dintre mit și tehnologie amintește de reflecțiile lui Mircea Eliade asupra persistenței structurilor mitice în societatea modernă. Chiar și atunci când lumea pare complet secularizată, omul continuă să gândească prin simboluri. Expoziția demonstrează că această nevoie nu a dispărut, ea și-a schimbat doar suportul vizual. În locul icoanei apare ecranul, în locul manuscrisului apare animația digitală, iar în locul eroului mitologic apar personaje hibride, cyborgi sau inteligențe artificiale. Funcția lor simbolică rămâne însă aceeași: aceea de a exprima conflictele unei comunități și neliniștile unei epoci.

            Poate cea mai puternică impresie lăsată de expoziție este faptul că, dincolo de diversitatea stilurilor, aproape toate lucrările gravitează în jurul aceleiași întrebări: ce mai înseamnă să fii om? Răspunsurile diferă. Uneori ele se construiesc prin relația afectivă dintre un copil și un robot, alteori prin recuperarea unei tragedii shakespeariene, prin reinterpretarea unui roman fundamental al literaturii române precum Baltagul sau prin explorarea unor lumi postindustriale în care magia și natura dispar sub presiunea progresului tehnologic. În toate aceste situații însă, tehnologia nu reprezintă scopul discursului artistic. Ea funcționează ca un dispozitiv narativ prin intermediul căruia artistul vorbește despre vulnerabilitate, memorie, iubire, traumă și speranță.

            Acest aspect diferențiază expoziția de numeroase producții comerciale inspirate de imaginarul science-fiction. În locul fascinației pentru performanța tehnologică, lucrările insistă asupra dimensiunii etice a progresului. Întrebarea nu este cât de sofisticate vor deveni mașinile, întrebarea este în ce măsură omul va reuși să își păstreze umanitatea într-o lume modelată de propriile sale invenții. Este o întrebare pe care filosofia contemporană o formulează în termeni de postumanism, iar artiștii prezenți în această expoziție o traduc într-un limbaj accesibil imaginii, culorii și mișcării.

       În acest orizont devine semnificativ citatul din George Santayana, ales ca reper al manifestării. Ideea potrivit căreia progresul științei, al artei și al moralei reprezintă episoade ale aceleiași istorii umane oferă o cheie de lectură pentru întreaga expoziție. Filmele prezentate nu sunt simple exerciții de imaginație speculative, ele sunt fragmente ale unei autobiografii colective. Vorbesc despre generația care s-a format în epoca internetului, a inteligenței artificiale și a culturii vizuale digitale, o generație pentru care granița dintre real și virtual nu mai este atât de clară precum pentru generațiile anterioare.

            Expoziția Love, Death and Robots documentează nu doar nivelul profesional al unei specializări, ea relevă și modul în care o nouă generație de artiști înțelege să răspundă provocărilor culturale ale prezentului. Animația, jocul video și imaginea digitală nu mai sunt tratate ca simple instrumente tehnice, ele sunt tratate ca forme autentice de cercetare artistică și de reflecție asupra condiției umane. Tocmai această mutație conferă expoziției relevanță în peisajul artei contemporane românești și justifică integrarea ei într-o discuție mai amplă despre evoluția practicilor vizuale în contextul noilor tehnologii.

            Una dintre cele mai coerente direcții conceptuale ale expoziției este preocuparea pentru memorie ca fundament al identității. În majoritatea proiectelor, trecutul nu apare ca o simplă succesiune de amintiri, el apare ca o forță care modelează existența personajelor și determină felul în care acestea își înțeleg propria condiție. În mod semnificativ, memoria este adesea transferată din spațiul biologic în cel tehnologic, devenind un spațiu comun al omului și al mașinii.

            Această problematică este tratată cu sensibilitate în proiectul de licență Culorile pe care nu le putea vedea, realizat de Alexandra Albu. Relația dintre Ellie, o fetiță afectată de achromatopsie corticală, și robotul Junith depășește convențiile science-fiction-ului și se transformă într-o reflecție asupra empatiei și a percepției. Robotul nu este construit ca alteritate amenințătoare, el apare ca posibilitate a unei noi forme de sensibilitate. În locul conflictului clasic dintre om și inteligența artificială, artista imaginează o relație bazată pe grijă și înțelegere reciprocă, sugerând că afectivitatea nu mai poate fi definită exclusiv prin apartenența la biologic.

            O perspectivă diferită asupra memoriei apare în proiectul de licență Amintirile rămân, semnat de Mateea Bodea, unde dezvoltarea inteligenței artificiale devine cadrul unei meditații asupra continuității afective. Memoria este înțeleasă aici drept element constitutiv al identității, nu doar ca arhivă a experiențelor Lucrarea pune în discuție posibilitatea ca emoțiile și legăturile umane să supraviețuiască dincolo de limitele corpului, într-un spațiu digital care conservă fragmente ale existenței. Tema amintește inevitabil de reflecțiile lui Henri Bergson asupra duratei și memoriei, dar și de dezbaterile contemporane privind externalizarea conștiinței în mediile tehnologice.

            Aceeași direcție este aprofundată în proiectul de disertație Soft Machines, Hard (Were the) Memories, realizat de Cristiana Moraru. Încă din titlu, opoziția dintre „mașinile moi” și „amintirile dure” exprimă tensiunea dintre progresul tehnologic și persistența emoției. Universul imaginat de artistă nu este dominat de mecanizare, el este definit de vulnerabilitatea unor personaje care continuă să fie caracterizate de propriul trecut, indiferent de gradul lor de augmentare tehnologică. Memoria devine aici ultimul teritoriu al umanului, imposibil de standardizat sau de programat.

            Tema identității este abordată și în proiectul colectiv Intrusio, realizat de Bianca Adoamnei, Caterina Ioana Holban și Cristina Maria Petrea. Structurat în trei capitole, filmul dezvoltă o narațiune simbolică despre ciclul vieții, întrerupt brutal de intervenția artificialului. Conceptul de „intruzie” nu desemnează doar pătrunderea unei forțe exterioare în ordinea naturală, el devoalează și apariția unei rupturi ontologice. În mod deliberat, autoarele refuză explicațiile exhaustive, preferând să lase spații de ambiguitate și simboluri deschise interpretării. Această opțiune apropie proiectul de estetica modernă și contemporană, unde imaginea nu ilustrează un sens unic, imaginea produce un câmp de semnificații.

            O altă categorie de lucrări investighează trauma și memoria prin intermediul imaginarului fantastic. În cercetarea artistică Reprezentări ale tulburărilor traumatice în animație, Cosmina-Paula Jitaru construiește figura fantomei ca expresie vizuală a unei suferințe imposibil de depășit. Personajul nu aparține registrului horror în sens convențional, el devine metafora unei conștiințe captive între trecut și prezent. Incapacitatea fantomei de a părăsi lumea celor vii reflectă mecanismele psihologice ale traumei, transformând animația într-un limbaj capabil să reprezinte ceea ce rămâne adesea invizibil în experiența umană.

            O dimensiune diferită a memoriei este propusă de Beatrice-Maria Rusu, în proiectul A Midnight Work Day Dream, unde rutina cotidiană este convertită într-un spațiu al evadării imaginare. Escapismul este prezentat ca mecanism de adaptare și supraviețuire psihică,  nu doar ca refuz al realității  Într-o lume dominată de repetitivitate și presiune, imaginația devine ultimul loc în care individul își poate recupera echilibrul interior.         

            O contribuție remarcabilă a expoziției constă în felul în care patrimoniul literar este reinterpretat prin intermediul animației. În locul unei ilustrări fidele a textului, autorii propun traduceri vizuale care mută conflictele clasice în contexte culturale și tehnologice noi.

            În proiectul  Interpretarea operei Baltagul, Alin Constantin Parnică imaginează universul romanului lui Mihail Sadoveanu într-o estetică science-fiction. Alegerea poate părea surprinzătoare, însă ea demonstrează tocmai caracterul universal al operei. Mutarea acțiunii într-un viitor tehnologizat nu alterează dimensiunea morală a romanului, dimpotrivă, scoate în evidență permanența unor teme precum dreptatea, destinul, memoria comunitară și relația dintre om și natură. Lucrarea demonstrează că patrimoniul literar românesc poate genera forme vizuale contemporane fără să își piardă identitatea.

            O abordare similară se regăsește în proiectele dedicate lui Shakespeare. Laura Maria Izabela Zamfiroiu, prin videoclipul  Macbeth, transformă tragedia elisabetană într-o narațiune construită în registrul umorului negru, în timp ce Teodora Răileanu și Ioana Martac aleg să reinterpreteze Romeo și Julieta din perspective diferite, insistând asupra dimensiunii psihologice și asupra mecanismelor escapismului afectiv. Aceste proiecte demonstrează că animația nu funcționează ca simplă ilustrație literară, ea este un instrument critic, capabil să reconfigureze sensurile unor texte fundamentale.

            O notă aparte o aduce și proiectul Dark Lady, realizat de Mirela Richicinschi, inspirat din sonetele lui Shakespeare. În loc să urmărească fidelitatea narativă, artista explorează posibilitatea traducerii lirismului în limbaj tridimensional, construind o relație subtilă între poezie, lumină și mișcare. Rezultatul nu este o adaptare a textului, el o meditație vizuală asupra puterii imaginii de a exprima ceea ce cuvântul doar sugerează.

            Un nucleu important al expoziției este reprezentat de lucrările care problematizează relația dintre natură și tehnologie, dintre lumea arhaică și civilizația industrială. Dacă imaginarul science-fiction a fost asociat, în mod tradițional, progresului și fascinației pentru viitor, artiștii reuniți în această expoziție preferă să privească tehnologia dintr-o perspectivă critică, insistând asupra transformărilor pe care aceasta le produce în raport cu mediul și cu memoria culturală.

            În proiectul Sindromul Icar de astăzi, Diana-Ana-Maria Ghiorghieș pornește de la universul literar creat de Ken Liu și dezvoltă o meditație vizuală asupra dispariției sacrului într-o lume dominată de industrializare. Tranziția dintre China rurală, încă locuită de ființe mitologice, și Hong Kong-ul colonial, modelat de infrastructură și dezvoltare tehnologică, nu reprezintă doar o schimbare de decor, reprezintă o transformare ontologică. Pe măsură ce natura este înlocuită de mecanismul industrial, magia își pierde locul, iar creaturile fantastice devin victime ale progresului. Lucrarea reușește să exprime cu subtilitate ceea ce filozofii  defineau drept „dezvrăjirea lumii”, proces prin care modernitatea înlocuiește experiența simbolică a existenței cu logica eficienței și a raționalizării.

            Aceeași preocupare pentru fragilitatea ecosistemelor este prezentă în cercetarea artistică Narațiune ecologică, realizată de Laura Miron. Spre deosebire de numeroase discursuri vizuale despre criza climatică, proiectul evită retorica militantă și construiește o relație poetică între om și natură. Mediul nu este reprezentat ca decor sau fundal, mediul este un organism viu, purtător de memorie și de echilibru. În acest fel, artista propune o reflecție asupra responsabilității colective fără a transforma imaginea într-un instrument moralizator.

            Dimensiunea ecologică se intersectează cu interesul pentru patrimoniul cultural și pentru supraviețuirea mitului într-o epocă dominată de tehnologie. Expoziția demonstrează că imaginarul contemporan nu renunță la simbolurile tradiționale, ci le reinventează prin intermediul animației digitale, transformând folclorul și literatura într-un spațiu fertil al experimentului vizual.

            O direcție distinctă este reprezentată de proiectele care explorează limbajul specific jocurilor video și relația dintre corp, acțiune și experiența interactivă. În aceste lucrări, conflictul nu mai este doar un element narativ, el devine însăși structura prin care personajul și privitorul sunt implicați în construcția sensului.

            În proiectul de disertație DeathDrive, Victor Grosu dezvoltă un univers inspirat de jocurile de tip fighter, construind întreaga experiență în jurul conceptului freudian al pulsiunii morții. Repetiția confruntării, reluarea permanentă a luptei și imposibilitatea unei victorii definitive transformă mecanica jocului într-o reflecție asupra condiției umane. Lucrarea depășește dimensiunea ludică și propune o lectură filozofică a conflictului, apropiată de observațiile lui Sigmund Freud privind compulsia repetiției și de interpretările contemporane asupra experienței interactive.

            În aceeași zonă se înscrie și proiectul de disertație In the Mind World, realizat de Marius Octavian Chiriac, care continuă cercetarea începută în lucrarea de licență Between Mind Worlds. Artistul transformă spațiul jocului video într-un teritoriu al introspecției psihologice, unde confruntarea nu mai are loc cu adversari exteriori, ci cu propriile fragmente identitare. Universul vizual funcționează asemenea unei reprezentări simbolice a subconștientului, iar mecanicile interactive devin instrumente de explorare a anxietății și a proceselor de autocunoaștere.

            Într-o manieră diferită, Alexandra Balaban, prin proiectul Balloon Boy, demonstrează maturitatea limbajului cinematografic în animația tridimensională. Imaginea copilului cu cap de balon, captiv într-o colivie amplasată într-o casă gotică, construiește încă de la început o metaforă vizuală despre fragilitate și libertate. Finalul, în care explozia balonului nu echivalează cu moartea personajului, ci cu eliberarea sa, inversează așteptările privitorului și transformă întregul parcurs narativ într-o alegorie despre depășirea limitelor impuse.

            Dincolo de dimensiunea estetică, expoziția este traversată și de preocupări etice, unele dintre ele formulate explicit, altele integrate subtil în structura narațiunii.

            În cercetarea artistică Monstru, Om? Om, Monstru?, continuată în proiectul prezentat de Cristina-Alexandra Avram, analiza naturii umane pornește de la relația dintre reprezentarea monstruosului și mecanismele discriminării contemporane. Artista pune în discuție violența simbolică, femicidul și fragilizarea valorilor morale, demonstrând că figura monstrului nu aparține imaginarului fantastic, ea poate fi identificată în structurile sociale ale prezentului. Imaginea devine astfel instrument critic, iar animația depășește funcția narativă pentru a se transforma într-o reflecție asupra responsabilității individuale și colective.

            În aceeași direcție poate fi citit și proiectul Cel mai puternic întrupat, realizat de Elena-Manuela Pitulice, care problematizează impactul accelerării tehnologice asupra societății contemporane. Lucrarea nu formulează răspunsuri definitive, ea explorează tensiunea dintre fascinația pentru progres și incertitudinea pe care acesta o produce. Procesul artistic este prezentat ca formă de cercetare și de înțelegere a unui viitor încă insuficient explorat.

            Diversitatea temelor abordate nu diminuează coerența expoziției. Dimpotrivă, fiecare proiect completează imaginea unei generații care își asumă animația ca limbaj de cercetare artistică. De la reflecțiile asupra empatiei dintre om și inteligența artificială propuse de Alexandra Albu, la meditațiile asupra memoriei realizate de Mateea Bodea și Cristiana Moraru, de la universurile simbolice construite de Bianca Adoamnei, Caterina Ioana Holban și Cristina Maria Petrea în Intrusio, până la reinterpretările patrimoniului literar semnate de Alin Constantin Parnică, Laura Maria Izabela Zamfiroiu, Teodora Răileanu, Ioana Martac și Mirela Richicinschi, expoziția demonstrează o remarcabilă capacitate de a integra literatura, filosofia și cultura vizuală într-un discurs artistic coerent.

            Acestui discurs i se adaugă preocupările pentru ecologie și patrimoniu dezvoltate de Laura Miron și Diana-Ana-Maria Ghiorghieș, explorările psihologice realizate de Cosmina-Paula Jitaru, Beatrice-Maria Rusu și Marius Octavian Chiriac, precum și reflecțiile asupra eticii și tehnologiei formulate de Cristina-Alexandra Avram, Elena-Manuela Pitulice, Victor Grosu și Alexandra Balaban.

            În ansamblu, expoziția reunește voci artistice distincte, fiecare cu propriul limbaj vizual și propriile preocupări conceptuale. Tocmai această diversitate demonstrează maturitatea specializării Grafică – Animație și Gaming din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Proiectele nu ilustrează doar nivelul tehnic atins de studenți la finalul ciclurilor de licență și disertație, ele confirmă faptul că animația contemporană poate funcționa ca o formă autentică de cercetare artistică, capabilă să dialogheze deopotrivă cu filosofia, literatura, studiile vizuale și noile tehnologii.