Salomeea lui Strauss – muzica abisului

Uneori, o orchestră întreagă devine o singură ființă — iar sub bagheta lui Cristian Măcelaru, Salomeea lui Strauss a fost exact asta: o ființă colosală, devorându-și propria frumusețe. Muzica acestei opere e exces, e nebunie, e revelație. Dar sub mâinile dirijorului român, excesul a devenit ordine, iar abisul – o formă de adevăr.

Publicul a fost pur și simplu răpit. Mulți au spus, la ieșirea din sală: „Voiai să pleci, dar nu te mai puteai ridica de pe scaun.” A fost mai mult decât un spectacol — a fost un moment de transă colectivă.

Strauss compune cu violență și seducție, iar Măcelaru a știut să le țină împreună fără să le dilueze. În acea seară, am înțeles de ce dirijorii mari nu doar conduc, ci transformă. Măcelaru nu a interpretat muzica: a eliberat-o.