Santtu-Matias Rouvali – dansul din spatele baghetei

Există dirijori care domină orchestra prin forță, alții care o conduc prin privire. Santtu-Matias Rouvali pare însă să danseze cu ea. În concertul său din Festivalul Enescu, gesturile sale au fost mai aproape de coregrafie decât de comandă. Parcă se afla pe o gheață invizibilă, iar orchestra era partenera perfect sincronizată a unui dans de o precizie fascinantă.

Rouvali are o relație specială cu sunetul. Nu-l caută în exterior, ci în interiorul spațiului. În Simfonia a 5-a de Șostakovici, a reușit ceva rar: să transforme tensiunea în claritate, intensitatea în luciditate. Orchestra nu părea condusă, ci inspirată. Fiecare intrare era calculată și liberă în același timp, iar culminațiile, deși amețitoare, nu alunecau niciodată în haos.

Dirijorul finlandez este, fără îndoială, una dintre revelațiile generației sale. Nu caută efectul, ci adevărul muzicii. Are acea forță calmă care face ca energia să nu fie niciodată ostentativă. Totul la el este despre mișcare, despre echilibru, despre firescul unei pasiuni fără spectacol.

Privindu-l, îți dai seama că muzica, atunci când e trăită total, nu are nevoie de cuvinte. Rouvali nu comandă, nu impune. Se mișcă odată cu ea, o lasă să îl traverseze. Asta e arta adevărată a dirijorului — să devină el însuși instrumentul unei muzici mai mari decât el.