”La sud de graniță, la vest de soare” de Haruki Murakami – între vis și realitate

Autorul Articolului: Maria Mirabela Bouroș

Era ca și cum desprindea cu privirile, ușor, toate straturile ce acopereau inima cuiva.

Desigur, ceea ce m-a provocat să citesc această carte este titlul său, pe care l-am văzut ca pe o speranță a existenței unui paradis pe pământ, a unei nirvane purificatoare. Deși Murakami nu ne dezvăluie coordonatele exacte ale amplasării acestui eden, el ne oferă o instrucțiune cât se poate de clară, ascunsă printre rânduri, ce cuprinde o listă de ingrediente și multe exemple cum să nu faci. Am fost foarte dezamăgită când am aflat că, de fapt, romanul împrumută numele unei melodii de jazz a lui Nat King Cole,  „South of the Border”.

Povestea lui Hajime începe cu copilăria sa și cu momentul crucial în care face cunoștință cu fata de care se va îndrăgosti iremediabil: Shimamoto. Ambii sunt copii singuri la părinți, lucru care îi va apropia foarte mult. Singuratatea pare să fie semnul sub care se va desfășura viața lui Hajime, indiferent de reușitele sale, pe plan material sau sentimental.

Hajime ajunge la un punct din viață în care are tot ce-și poate dori: o soție care-l iubește, doua fete frumoase, o afacere care prosperă. Cu toate acestea simte că-i lipsește ceva. Ceva esențial, magic, ieșit din comun.

Mă gândeam de multe ori că, poate, ar fi mai bine să plâng, numai că nu știam pentru ce și nu știam dupa cine. Eram prea egoist ca să plâng după alții și prea bătrân ca să mă plâng pe mine.

Haruki Murakami nu se sfiește să aducă în prim plan un protagonist care să o ia pe toate drumurile greșite, deoarece el împinge cititorul să revizuiască acele alegeri, dar și consecințele lor. Ah, l-am disprețuit mult pentru greșelile sale atât de stupide. Aveam o dorință aprigă să intru în universul cărții, să-l iau de mână și să-l zgâlții cât de tare pot, dar mi-am dat seama abia mai târziu că este construit perfect tocmai prin imperfecțiunile lui. Prin urmare, cartea evidențiază faptul că suntem oameni și în cea mai mare parte a timpului suntem defecți, aceasta fiind și esența și frumusețea umanității.

Timpul trece, însă Hajime menține vie amintirea lui Shimamoto în inima lui, își conservă sentimentele și, peste ani, când o reîntâlnește, este dispus să își sacrifice viața perfectă, soția, copii, cariera sa prosperă, pentru o iluzie a unei iubiri nerealizate, chiar aș putea spune nerealizabile. Orbit de fericirea revederii după ani de zile, Hajime nu realizează că acei ani și-au lăsat amprenta asupra lor. Ei nu mai pot porni din același punct. De fapt, cu greu se pot relega relații, cu atat mai greu se pot relega relații care nu au existat cu adevărat niciodată. 

 -Hajime, tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. O dată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru pornește strâmb, chiar dacă numai un pic, așa va merge până la capăt.

E o carte de citit pe nerăsuflate, pe care nu vrei să o lași din mâini decât când ești nevoit, când ai terminat-o. Finalul este dureros, dar absolut necesar pentru a liniști zbuciumul pe care l-a adus Shimamoto, Hajime eliberându-se de deșertăciunea iubirii imposibile și revenind la realitate, la ceea ce contează cu adevărat, familia.

Acel ceva special care mă impresionase mai demult s-a dus. Recunosc şi acum că este dor o melodie frumoasă , dar atât. Nu am de gând să mă agăţ de o melodie frumoasă care nu mai trăieşte. 

M-am gândit foarte mult ce aș putea spune despre această carte. Mi-am dat seama că nu contează dacă vă povestesc detaliat firul narativ, vă dezvălui ce emoții, gânduri sau întrebări mi-a stârnit, sau remarc stilul genial al lui Murakami. În orice caz, nu va fi suficient. Nu vă pot reda în totalitate esența ei. Trebuie să o citiți singuri. Lăsați-vă hipnotizați de atmosfera cărții, iar ea vă va răsplăti cu farmecele sale.

Cred că nu exagerez dacă afirm că în mintea noastră se creează astfel un lanţ nesfârşit de realităţi şi tocmai păstrarea lui ne dă senzaţia că existăm. Dacă la un moment dat apare ceva care întrerupe acest lanţ, suntem pierduţi, pentru că nu mai ştim dacă realitatea se află după sau înainte de întrerupere.