Un gând despre ceea ce poate vom fi...

Autorul Articolului: Prof. Mugurel Mogoș, Școala Gimnazială Deleni

Îmi amintesc că mai demult am trecut pe lângă o lespede bătută de vânt și ploi de la un cimitir, unde se odihnea un băiețel nevinovat. Pe piatra rece, încă se mai observau cu greu următoarele cuvinte: „Trecând prin viață ca o rouă, a lăsat părinților izvor nesecat de lacrimi și durere...”. Pe atunci, nu realizam înțelesul acestor câteva cuvinte și cred că nimeni, în afară de Bunul Dumnezeu, nu poate realiza acest înțeles magic a ceea ce numim simplu, fericirea de a trăi. Cu toții ne bucurăm atunci când suntem martori la un nou început de viață și simțim o strângere de inimă, în momentul când ne despărțim de cei dragi sau cunoscuți. Una dintre minuni se constituie în faptul că suntem martori la taina existenței, având în interiorul ființei noastre un întreg univers ce relaționează cu exteriorul. Ne întrebăm ce se întâmplă cu partea nevăzută, cu sufletul nostru, atunci când părăsim această lume a concretului și ajungem într-o altă dimensiune, unde clipele sunt absorbite de așa zisa poartă a existenței? Inima și sufletul, sunt cele două mari coloane de susținere, pe care se sprijină existența și non-existența. Se spune că viața reprezintă o etapă, unde o parte a ființei trece prin mai multe dimensiuni ale cunoașterii, explorând noi și noi orizonturi paralele. În anumite momente încercam să aflu ce sens sau ce magie ne apropie de sufletul ființelor? Îmi imaginez musculița efemeră a oțetului, care trăiește numai o zi, unde acest timp limitat reprezintă pentru ea totul: copilăria, joaca, zbuciumul, odihna, bucuria, somnul și în cele din urmă moartea...

Un scriitor spunea mai demult că ar trebui să ne iubim, deoarece nu se știe cât mai avem de trăit. Bucuria iubirii este, probabil, cel mai puternic principiu care ar trebui să diriguiască viețile tuturor, unde acest Adevăr a revărsat torente de bunătate, compasiune, altruism și, nu în ultimul rând, fericirea de a putea dărui frânturi de lumină din preaplinul sufletului către materie. Mă mai întrebam de ce anumite ființe pot iubi, iar altele aproape deloc?

Copilul care se află prins sub lespedea grea a mormântului a iubit și el cândva: la început, părinții, bunicii, frații sau surorile pe care se poate să-i fi avut, apoi pentru el etapele vieții s-au succedat cu repeziciune, într-un ritm alert. Puțin mai târziu s-au înfiripat prieteniile: a apărut câinele drag care îl însoțea probabil peste tot când se juca pe afară; a descoperit și păsările cerului, printre care și singurătatea mierlei care îi cânta ziua cu drag sau greierii ce îi desfătau nopțile calde de vară. Copilul nostru a aflat câte ceva și despre stelele de pe bolta cerească, care luminau imensitatea oceanelor, arătând o cale marinarilor iscusiți, pentru a-i păzi de primejdii. A început să deseneze, apoi să descifreze din tainele literelor, fiind captivat de liniuțele rotunde și bețigașele care puse într-o anumită ordine i-au dat posibilitatea de a transmite sentimente sau frânturi de gânduri, într-o lume mai complexă, lărgind aria comunicării. Cu siguranță că a simțit din plin și bucuria de a ajuta pe cei din jur, iar sentimentul curat al inocenței făcea ca fiecare gest al său să poată fi asemănat cu o dăruire a Bunului Dumnezeu către celelalte ființe. Poate când era încă nenăscut avea o altă formă și un alt mod de a comunica cu mama lui; un limbaj al trupului și al sângelui, pe care numai mama, cu harul ei divin putea să îl înțeleagă, revărsând toată dragostea sa asupra puiului ei scump. Probabil că această comunicare magică se aseamănă și se confundă cu energia universului, unde viața are puterea de a răspândi noi și noi forme de existență, prin plămădirea materiei. Copilul a urmat prin secvențe succesive diferite etape ale cunoașterii, cea mai importantă fiind dragostea pe care a descoperit-o, apropiindu-l mai mult de punctele de referință ale iubirii. Se întreba, de ce părinții pleacă de acasă și îl lasă singur câteodată, iar jucăriile sau păpușile, deși sunt frumoase, parcă au ceva lipsă: nu se mișcă și nu se aseamănă cu cele care se pot mișca... A mai descoperit pisica și apoi păsările din curte, împreună cu cel mai credincios prieten al omului, câinele. Poate că spunea: „Mamă, dar jucăriile pe care le am, sunt vii? Dar oaia pe care ți-am desenat-o, de ce nu se mișcă? Toate acestea reprezintă frânturi din viața fragedă a copilului nostru, unde realitatea se împletea cu visul și puterea imaginarului.

Într-o zi, a observat o pasăre moartă și a întrebat-o pe mama sa bună:

• Pasărea aceasta este adormită?
• Da băiatul meu, se odihnește și acum visează că zboară peste câmpii, apoi se joacă cu toți copiii de seama ta!
• Și după ce se va trezi, unde va pleca mamă?
• Va pleca într-o lume de vis, unde sunt multe alte păsări, care cântă sus din înaltul cerului celor mici, veghind la somnul și joaca lor...
• Și noi vom adormi străbătând câmpii și ape, iar apoi ne vom întâlni cu păsările și cu oaia pe care ți-am desenat-o?
• Da, ne vom întâlni!
• Mamă, îmi promiți?
• Îți promit scumpul meu!

Copilul nostru a mai învățat că întunericul este urât, iar lumina înseamnă bucurie și atunci când adormea în camera lui trezindu-se noaptea, înconjurat de bezna de nepătruns, simțea un sentiment de spaimă, unde singurătatea își făcea loc nemiloasă, conturând noi și noi fantasme în sufletul său. Își chema mama plângând și o întreba:

- Dar mierla, de ce stă singură în pădure? Nu se plictisește niciodată? Nu îi este urât atunci când se lasă noaptea? Nu are și ea o mamă care vine să o alinte?

 - Fiule, unele viețuitoare sunt menite să își ducă viața în singurătate și aceasta face parte din existența lor.

 - Înseamnă că mierlele sunt puternice, la fel ca și brazii ce trăiesc singuri, în vârf de munte. Să înțeleg, mamă, că acei care trăiesc singuri sunt mai puternici, nu? Dar mierla și brazii, oare nu visează? Și dacă visează, înseamnă că nu pot fi singuri! Nu? Atunci când visăm suntem împreună cu toții și parcă stau în brațele tale sau ale bunicului, care îmi spunea povești la gura sobei atunci când era frig afară...

Toate aceste mii de întrebări se pierd undeva în negura timpului prin uitare, rămânând undeva ascunse în anumite unghere tainice ale sufletului nostru. Poate că totul este o imensă întrebare, iar ca mărturii ale trecutului rămân pietrele reci sub care se odihnesc osemintele celor care au trecut în neființă, lăsând ca sfinte mărturii amintirile, fiind puncte de reper în calea uitării. Atât mierla, cât și oaia împreună cu băiatul care încă visa, au trecut într-o altă lume a viselor, într-o altă dimensiune a existenței, unde sufletele sunt descătușate de aceste lanțuri ale sclaviei trupești, colindând păduri, trecând peste vârfuri de munți, ape, câmpii, sau teritorii neexplorate încă.

O taină a vieții va rămâne probabil necunoscută pentru totdeauna, întrebându-ne de ce avem printre noi copii și oameni bolnavi care plătesc tribut vieții prin suferință și moarte. Ssau de ce anumite ființe au vocația nefericirii, ca element dominant în precaritatea existenței? De ce? De ce? Întotdeauna, cele mai grele explicații sunt atunci când trebuie lămurite lucrurile simple, ca o lege nescrisă a faptului că așa ar trebui să fie și să se întâmple. Probabil că suferința cea mai mare se află în inimile și sufletele celor ce realizează că nu mai au nimic de pierdut, iar speranța eternului îi apropie de Bunul Dumnezeu, regăsind pacea cerului și liniștea inimii. Poate că și băiatul nostru se află într-o altă lume, o lume a apusurilor profunde și rare, unde visele se confundă cu puterea adevărului și pacea veșnică, alături de mierla sa dragă și jucăriile din scurta sa copilărie...