Provocări paideice în realități pandemice

Cartea șoaptelor – o carte a stărilor de conștiință

Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor

De la războinicii din neamul meu am primit puterea de a fi învins, căci numai cei învinși mor cu adevărat pentru ideile lor, dar să mă port, tocmai de aceea, ca un învingător.

Autorul Articolului: Prof. Alla Apopei

În urmă cu vreo patru ani, de Paști, am fost într-o excursie fascinantă în Armenia și Georgia, ținuturi îndepărtate din Caucaz, care m-au atras mereu prin exotismul oamenilor, istoria lor milenară, caracterul determinat al acestor popoare de a reuși în orice situație, cultura, tradițiile și religia creștină pe care o împărtășim. În orașul copilăriei mele de peste Prut, locuiau câțiva armeni care făceau comerț, mai mulți am întâlnit însă la piața centrală de la Chișinău, în primul an de facultate, vânzând rodii cu 365 de semințe mari și mustoase și alte fructe, care te ademeneau cu parfumul, forma și culoare lor inedită pentru zona Moldovei. Auzisem multe bancuri în care armenii erau protagoniștii unor istorioare hazlii, cu laitmotivul  Radio Erevan, și mai știam că  ei, la fel ca evreii, s-au răspândit în întreaga lume, fiind o comunitate unită. Așadar, aveam numeroase motive să îmi doresc să cunosc acest popor în excursia mea prin Caucaz. Am descoperit multe lucruri interesante atunci, legate de drama acestui vechi popor, cu o istorie biblică, fiind descendenți ai lui Noe, care s-a salvat de potop pe muntele sfânt Ararat, pe care astăzi armenii îl privesc cu durere în fiecare zi senină, aflat în Turcia și fiind vizibil din zona Yerevanului. La mănăstirile vechi din piatră, am rămas înmărmuriți la auzul cântărilor polifonice, pe mai multe voci, într-o limbă care datează din secolul al V-lea î. Hr., despre care George G. Byron a spus că este singura  limbă prin care se poate vorbi cu Dumnezeu. Au fost și lucruri pe care însă nu le-am înțeles atunci, cum ar fi încrâncenarea din voce și sclipirea tăioasă din ochii ghidei noaste armence la comentariul unui membru al grupului care, atunci când am vizitat o familie dintr-un sat pentru a descoperi tradițiile acestui popor, coacerea pâinii specifice armenilor – lavash, în tonir – cuptorul săpat în pământ, a exclamat: „A, e lavash-ul turcesc!”, a răspuns pe un ton ce ne-a făcut să amuțim pe toți: „Este pâinea armenilor dintotdeauna!”.

În toamna aceasta, căutând texte pentru a ilustra elevilor la orele de limba și literatura română tema interculturalității, am luat din raftul bibliotecii cartea lui Varujan Vosganian „ Cartea șoaptelor”, publicată la Editura Polirom, în 2012, ediția a doua (prima, în 2009). Auzisem de ea și de la o bună colegă de catedră, îl cunosc și pe autor, la care mă gândesc ori de câte ori văd seara turlele Bisericii Armenești luminate, de la geamul casei mele. Dar nu apucasem să o citesc, așteptându-și în tăcere rândul pe raftul din birou.

 Chiar de la primul rând citit (Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini.), o forță nebănuită m-a ținut în captivitatea celor 490 de pagini ale micului volumaș, care m-a purtat prin Anatolia din ultima perioadă a Imperiului Otoman, Constantinopol, Constanța, Focșani, București, orașe din Europa și din cele două Americi, locuri prin care bătrânii copilăriei lui V. Vosganian, personaje reale despre care a auzit sau pe care i-a cunoscut autorul, și-au căutat sau le-au ținut loc de patrie, după masacrarea unui milion și patru sute de mii de armeni, în timpul Genocidului comis de turci, în 1915-1923. Despre urmările acestui masacru în masă, descris în capitolul ”Opt” în detalii înfricoșătoare, care surprind o lume în care Dumnezeu și îngerii săi au murit, pe parcursul celor șapte cercuri ale drumului Morții, aflăm în următoarea secvență: „Sute de mii de familii au avut de căutat pe câte cineva; un popor căutându-se, unii pe alții, după atâtea nenorociri, și de aceea rareori având tihna de a se regăsi pe sine.”   

Pe lângă faptul că am aflat multe informații din istoria dramatică a armenilor (locuiesc pe o stradă care le poartă numele), despre felul lor de a fi, de a gândi și a acționa, despre valori, tradiții și îndeletniciri, am înțeles atitudinea lor de învingător într-un război al învinșilor ( Nu te grăbi, spunea. Rareori cel care pare că a învins e adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinșii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieși din istorie. ). De abia acum am înțeles vocea și privirea metalică a ghidei de la Yerevan, melancolia cunoscuților meu armeni pe care i-am întâlnit pe parcursul vieții, resemnarea bătrânilor din copilăria autorului, asimilat naratorului, pe alocuri și personaj, al cronicii unui popor sortit să ia calea pribegiei ( Apatrizi, adică nu lipsiți de o patrie pe care s-o iubească, dar lipsiți de o patrie care să-i ocrotească.).    

Istoria comunității armenești din România este povestită într-un registru memorialistic al întâmplărilor unor persoane reale, apelându-se la amintirea povestirilor bunicului său din Focșani, Garabet, a rudelor și prietenilor acestuia, la pozele și documentele păstrate, dar și la arta și puterea scriitorului V. Vosganian de a recompune și a da o formă inedită acestor episoade, aparent disparate, astfel încât „biografiile să recupereze istoria” (Paul Cernat).  Cartea impresionează prin veridicitatea narațiunii, semnificația detaliilor, minuțiozitatea descrierilor, construcția psihologică a portretelor, alternarea cinematografică a scenelor și, nu în ultimul rând, prin puterea de evocare a autorului.

Structurat pe 12 capitole, cu titlul în litere a numerelor de la unu la doisprezece, romanul sugerează tiparul epopeii lui Homer, asumându-și identitatea de epopee modernă, care povestește istoria nemiloasă a poporului armean, un popor răstignit pe cruce, având soarta omului lui Nimeni („nansenieni”), care s-a înălțat deasupra învingătorilor săi.

Chiar dacă istoria acestui vechi popor a fost nemiloasă, împărțindu-i în cele patru zări, și de la o generație la alta au învățat să trăiască în șoaptă (In copilărie am trăit într-o lume a șoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seama. Abia mai târziu am aflat ca șoapta are si alte înțelesuri, cum ar fi tandrețea sau rugăciunea.), neobservați de oameni și de autorități, pentru rămâne în viața, „Cartea șoaptelor” ne oferă o lecție de rezistență, adaptare și supraviețuire a armenilor de lângă noi, pe care poate îi cunoaștem, dar nu le știm suferința.