Versuri Timpului

Autorul Articolului: Herald Debris

Dorm din nou

Merg,eu merg tot înainte,
dar mi se pare că lama toporului prea scurtă a rămas
Și totuși cântecul greierilor a încetat de un ceas.

Oglinda fără să reflecte mă cheamă tot mai des
Iar eu privesc în întuneric aromele sufletului meu.
Le inspir pe ochi, pe gură, printre degete
Le car în carul de încărcat umbrele unui apogeu.

M-am mișcat, într-adevăr, ei m-au mișcat,
din poziția de cadavru putred, izolat.
Nu îl voi uita pe niciunul, indiscreții,
Trebuiau să mă lase să mă uit cum se apropie pereții.

Din cauza lor mi-am întrerupt cugetarea,
Priveam copilul din sacoul agățat de umeraș,
Cum priveliștea îneacă marea,
Cum privirea se desprinde de pe runele din glas.

Cine mă strigă? a sosit un îngeraș.

Val de muzee

Plimbările cele mai plăcute sunt realizate noaptea,
Când ploaia ustură și luna arde de aroganță.
Și mâinile se cutremură la partea
în care testele nu sunt de siguranță.

Ferestrele păduchilor par mai vii decât atunci
când mă priveam zâmbind în ele
Văd instrumente și tablouri, pătrate și rotunzi,
Și se reflectă întru lacul minciunilor mele.

Termină! mă îndeamnă ferestrele,
Cu dispreț, le insult și le ameninț.
Cu zvonurile, ce-o să faci cu ele?
Tăcere! Sunt un mare prinț!
Desigur, al prostiei.

Zbor al culorilor

Prin văzduh alene curg cocorii,
Insolent destrămând în două norii.
Cum cărare nu e printre stele,
Renasc arzând, curgând prin ele.

Vântul coboară spre a lor pene,
Ei se înalță uitând de vreme.
Atrași de-un soarele sihastru,
Împletiți pe-un văl albastru.

Cutreier peste întinderi, șesuri,
Plimb pe sub o moartă lună,
Consider că în două versuri,
Am uitat la verbe-un „ă”.

În urmă cu veacuri, milenii
Poate mai mult, oricum, cândva,
Omul de jos, privea cu semenii,
Cometa albă, văzduh cioplind în urma sa.

Zburând, și nefiind cărare printre stele
Renășteau arzând, fugind prin ele.
Subtil, peste orizont pe rând ei dispăreau,
Nepăsători, știau oare câți oameni inspirau?