,,Mă gândesc să-i pun capăt’’

Charlie Kaufman

Autorul Articolului: Lara Homsi, clasa a XI-a C

,,Mă gândesc să-i pun capăt’’ evidențiază tăria de caracter a personajului și modul în care evenimentele trecute își pun puternic amprenta asupra acestuia, modul în care el percepe viața, într-o manieră pesimistă deoarece, în viziunea sa, niciodată nu a avut un motiv pentru a o vedea altfel. Dorințele și pasiunile sale sunt încet suprimate, rămânând doar niște amintiri șterse din trecut, doar niște vechi însemnări pe care acesta le-a lăsat în urmă, dar niciodată observate de alții.

Am ales să scriu despre acest film datorită miilor de semnificații și detalii prezente care au construit mai mult decât o simplă proiecție cinematografică, o adevărată operă de artă. Un film poetic, filosofic care poate ar fi destul de plictisitor și exagerat de lung pentru unii, dar odată ce-i descoperi adevăratul mesaj, atunci dai surprins și de impactul pe care acesta îl poate avea asupra privitorilor.

Filmul începe cu un scurt monolog al unei tinere pe nume Lucy. Aceasta urmează să plece împreună cu iubitul său, Jake, spre casa părinților acestuia. Lucy se gândește constant să-i pună capăt, are îndoieli în legătură cu relația sa și putem simți presiunea ce se resimte asupra ei, noi fiind ușor ghidați de gândurile acesteia pe parcursul filmului. Starea sa emoțională sare dintr-o direcție în alta, gândindu-se terifiată la posibilitatea faptului că scopul ei în viață este să-l aprobe pe Jake și să-l facă să continue.
 ,,Nici nu mai știu cine sunt în toată treaba asta, unde mă opresc eu și unde începe Jake. Are nevoie să fie văzut și să fie aprobat când e văzut.’’

În primele scene ale filmului putem observa anotimpul de iarnă, conturat ca un peisaj liniștit și nostalgic, devenind pe parcursul filmului o iarnă geroasă și violentă ceea ce semnifică tensiunea și schimbările neprevăzute ce vor urma să fie prezente în continuare.
De asemenea, începem să punem la îndoială tot ceea ce se întâmplă în acest film, încetul cu încetul, în momentul în care Lucy pătrunde în casa în care a copilărit, destul de tragic, Jake.
Un subsol suspicios, povestea tragică a porcului din hambar, mama lui Jake care îi saluta de la geam – printr-un gest din mână timp destul de îndelungat, astfel încât începi să realizezi că este într-adevăr ceva ciudat cu acest personaj, nelipsind zâmbetul clasic înfricoșător- ne îndeamnă să categorizăm acest film în genul horror, dar pe parcurs lucrurile încep să devină din ce în ce mai emoționante cu cât descoperi mai mult ceea ce regizorul filmului, Charlie Kaufman, vrea să evidențieze de fapt.

Jake consideră că societatea duce lipsă de bunătate, de o anumită disponibilitate de a înțelege dificultățile altora. ,,Nu poți vedea și ești invizibil. Și ai cotit greșit de atâtea ori. Și minciuna că cică o să fie bine. Că nu e niciodată prea târziu. Că Dumnezeu are un plan pentru tine. Că vârsta e doar o cifră. Că speranța nu moare niciodată. Că există cineva pentru fiecare. Și că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce. E dezgustător cum etichetăm oamenii, îi categorizam și nu-i luăm în serios. Mă uit la copiii pe care îi vad în fiecare zi la școală. Îi vad pe cei ostracizati. Sunt diferiți, nu pot ține pasul și văd ce vieți vor avea din cauza asta. Uneori îi văd ani mai târziu, în oraș, la supermarket. Îmi dau seama, pot să văd că încă mai poartă chestia aia cu ei.’’

M-a impresionat cum Kaufman a putut combina incredibil de artistic subiecte precum cinematografia, fizica, filosofia și literatura într-un film care este intitulat a fi horror, dar care, în final, te lasă cu un gol în inima, durerea personajului fiind niciodată doar a sa, ci mereu reverberată în tine.

,,Oamenii se cred puncte ce se deplasează prin timp, dar eu cred că e invers. Suntem staționari și timpul trece prin noi, suflând ca un vânt aprig, furându-ne căldura, lăsându-ne degerați și amorțiți. Simt că am fost vântul acela astă-seară, suflând prin părinții lui Jake. Văzându-i așa cum erau. Văzându-i așa cum vor fi. Văzându-i după ce n-au mai fost. Și am rămas doar eu.”